Fără buletin

Dilema veche

Posted in Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/05/17

Uneori e util să faci o mică recapitulare. E o activitate “recreierativă”.

Textul de mai jos a fost destinat Dilemei vechi. Zic: a fost, pentru că am senzaţia că iar am vorbit la pereţi. În creuzetul de teme viitoare, de pe pirostriile forumului Dilemei vechi, am adus în discuţie tema principală a blogului de faţă. A trecut o lună de cînd am întrebat acolo dacă sunt acceptate texte lungi, dar nu am primit niciun răspuns. Dacă o organizaţie de presă, chiar una orientată spre analiză (mai puţin pe informare) are viteza de răspuns situată undeva între cea a Legislativului şi cea a Judecătorescului, vă închipuiţi de ce sunt atît de dezolat de tăcerile redactorilor de acolo. Dacă tot l-am clocit, iar comunicarea Dilemei vechi cu mine a fost quasiinexistentă, mi-am zis că ar fi păcat să las textul în ciornă. L-am lansat la apă în ligheanul cu expunere puchinoasă.

E păcat că oameni atît de inteligenţi, precum cei de la Dilema Veche, odată ce devin organizaţie, nu sunt în stare să răspundă la întrebarea simplă: mai mare, sau mai mic de 10.000 de semne?
(urmează textul propriu-zis)

În căutarea identităţii mele (raport de etapă)

Dragii mei, cu amabilitatea Dilemei vechi şi cu răbdarea domniilor voastre, azi vom discuta despre cît de mult ne iubesc autorităţile statului român. Să nu-mi spuneţi că nu ne iubesc. Dacă nu ne-ar iubi, nu ne-ar chema pentru orice fleac la ghişeu, nu ne-ar pune să aşteptăm atît la coadă. Ne ţin în medie 74 de ore pe an, doar pentru a ne sorbi din priviri în răstimp. Poate aşa se explică şi de ce procedura de vot la distanţă nu a fost introdusă nici pînă azi, la mai bine de două decenii, de cînd, părinţilor, cumetrilor şi mătuşilor autorităţilor de azi, noi le-am trădat aşteptările ieşind în stradă. Dar, ca să n-o mai lungim, vă povestesc în 10000 de semne cum mă sufocară autorităţile române cu îmbrăţişarea lor tandră, anul trecut, pe 7 iunie, la alegerile pentru Parlamentul European.

Aveam o presimţire şerpesc-încolăcească în plex. Ascultasem pe net un discurs electoral de-al preşedintelui Senatului, în care omul cerea imperios vigilenţă la urne. Mi-am zis: “Hm! Oare ce-o fi-nsemnînd “vigilenţă” în viziunea înaltului nostru demnitar? Oare chiar trebuie să trag de comisia de votare s-o trezesc?” Mă rog, de-ale politicanţilor. Ei ştiu ce semnificaţii dau cuvintelor. Mi-am văzut de ale mele. M-am sculat dis-de-dimineaţă, am înşfăcat boceluţa cu documente de identitate şi am sărit în shinkansen. Puţin după prînz, am coborît la Tokio-Shinagawa. Ajuns cu bine la Ambasada României, am dat să votez. Vigilente şi fără urdori, autorităţile mă opriră ferm, principial şi apocaliptic: “Nu aveţi dreptul”. Îmi expirase paşaportul. Însă numele, CNP-ul şi poza se conservaseră de minune. Optimist din fire, le-am arătat şi certificatul de naştere, şi tot ce mai aveam în bocceluţă. Nu a fost chip să le înduplec. Aşadar, am rămas şi nevotat, şi cu banii luaţi, cum s-ar zice.

Ieşit din ambasadă (bos)umflat, precum Perbuatan, Rakata şi Danan, înainte de obşteasca lor explozie, am oprit nervos reportofonul (ascuns în vestă) şi am luat-o de nebun prin oraş. A doua zi, acasă, nu vă ascund, m-a bufnit plînsul cînd i-am povestit nipponei mele soţii necazul. Fericita de ea, nu prea înţelege nici acum de ce nu am fost lăsat să votez, din moment ce ea o poate face chiar şi numai în baza simplei sale prezenţe în faţa comisiei de votare.

Cum vă spuneam, în reportofon păstrasem fişierul audio “for further references”. Chiar în noaptea incidentului am trimis fişierul unei gazete (muribunde azi) ce m-a tratat cu mîlc. Mai tîrziu l-am transcris şi pe net, sub titlul: Stenograma mitrală – comedie în două acte expirate [01]. Scîrbit de condiţia de cetăţean român, umilit de autorităţile patriei mele, am hotărît furios că nu mai vreau să am de-aface cu statul român pînă cînd lucrurile nu se vor fi îndreptat. Iar la limită, niciodată. De aceea, pe 11 iunie, primul represaliu, a fost să-i scriu Ministrului Turismului [02] să dispună ştergerea link-ului către pagina web a cîrciumii mele, pagină arogată de agenţia de turism din Tokio (din jurisdicţia MT). I-am comunicat ministrului şi condiţiile de restaurare a relaţiei. În termenul reclamat, pagina mi-a fost decuplată pe şest, aşa cum şi fusese cuplată cu ani în urmă.

Eliberat de umilinţa de a mi se asocia numele cu vreo agenţie a statului român, am schimbat afectul pe raţiune: Cine mă poate apăra de statul român? De la zece mii de kilometri, doar Avocatul Poporului, căruia, pe 15 iunie, i-am scris [03]. În sesizare am schiţat şi patru metode alternative de identificare a persoanei [04], doar doar AvP va face ceva întru îndreptarea strîmbătăţii legale. AvP nu s-a arătat entuziasmat [05] de propuneri. Drept soluţie, AvP mi-a invocat, legea de organizare a alegerilor, adică tocmai sursa nedreptăţii. Bineînţeles, în replică, am arătat că atitudinea binară la identificarea persoanei este de vină pentru nerespectarea drepturilor mele fundamentale. Numai într-o logică binară, o datorie ce decurge dintr-un drept fundamental, anulează pînă şi dreptul din care ea izvorăşte. Ceea ce e, nu numai absurd, dar şi anticonstituţional. Am arătat că într-un stat de drept, cînd valabilitatea unui act folosit la exercitarea unui drept fundamental expiră, ca soluţie de compromis, se iau în consideraţie datele utile. În loc de 0 şi 1, mai-micul-de-unu, dar mai-marele-de-zero, astfel încît, dreptul fundamental să nu fie tulburat. În fond, la stabilirea identităţii, trebuie doar să se răspundă la întrebarea: cine?, iar nu: pînă cînd?. În lipsa moderaţiei, dreptul fundamental devine în fapt un privilegiu. Doar în lagărele de concentrare, dreptul fundamental avea caracter de privilegiu. Ca să capeţi blidul de arpacaş, trebuia să tai la stuf. Dacă, nu, crăpai. Dar, să revenim. Cum ziceam, doar recunoaşterea (şi tolerarea) valabilităţii atemporale a documentului de identitate poate face traiul suportabil. Ca dovadă, în anul 2003, Serviciul de Imigraţie din Hiroşima mi-a acordat o prelungire cu trei ani a vizei de şedere, (atenţie!) în baza unui paşaport românesc expirat de 2 ani (!), ceea ce, paradoxal, m-a făcut să mă simt mai puţin străin în faţa autorităţilor japoneze, decît în faţa celor româneşti. De ce? Pentru că autoritatea niponă a găsit în paşaport răspunsul la întrebarea: viză pentru cine?.

Comparînd cele două tratamente, mi s-a făcut, nu numai silă, dar şi frică de statul român. Într-o logică ultraformală, cumva similară celei a statului, mi-am zis: dacă mi s-a încălcat un drept fundamental, mă pot aştepta şi la încălcarea altui drept fundamental*. Aoleu! Trebuie să merg iar la ambasadă, pentru schimbarea paşaportului. Dar dacă paşaportul mi-e expirat, iar incinta ambasadei este teritoriu românesc, înseamnă că pătrund în mod fraudulos acolo. Intru la penal. Ce mă fac? Dacă mă loveşte vreo nulitate? Într-un mail, i-am împărtăşit Ministrului de Externe [06], frica şi nesiguranţa ce mă invadară, în lipsa unor garanţii de inocuitate din partea statului român. Am indicat două căi posibile de refacere a încrederii: calea legislativă (cronofagă, şi care nu ţine neapărat de ministru) şi calea paralegală, cea morală, omenească. Am ales-o pe ultima. Concret, i-am cerut ministrului să-i comunice preşedintelui Senatului că, îndemnurile sale la “vigilenţă” mi-au violat dreptul de vot. Aştept de la domnia sa scuze publice pentru incidentul Tokio. Am considerat că e calea onorabilă de ieşire din impas, ce corespunde viziunii: stat-ca-realitate-morală. I-am acordat preşedintelui Senatului 14 zile să ia legătura cu mine în chestiunea reparaţiei morale, urmînd ca în caz contrar, să mă adresez preşedintelui României, şi să-i cer ca, în calitatea sa de garant al Constituţiei, să o facă în locul preşedintelui Senatului, şi în numele Constituţiei. Totodată, i-am cerut ministrului de Externe să-mi trimită la Hiroşima un consul itinerant pentru perfectarea procedurii de eliberare a unui paşaport CRDS, motivînd că sunt paralizat, netransportabil. Paralizat de frică. În plus, consider că cei 900 de kilometri pînă la Consulat, de trei ori dus-întors, reprezintă: o pedeapsă corporală, repatriere împotriva voinţei mele şi un rapt intolerabil din capitalul meu de timp.

Atît ministrul de Externe, cît şi preşedintele Senatului, m-au ignorat cu vîrf şi îndesat, aşa că i-am scris Preşedintelui [07]. L-am pus în temă şi l-am anunţat că, confruntat cu degradarea mea, din calitatea de subiect de drept, în cea de obiect de drept, ca să mă apăr, mi-am fondat propria formaţiune statală, cu statut provizoriu de protectorat japonez, formaţiune numită Republica Marius Mistreţu-Balc. Balc, de la Balcani. Preşedintele mi-a confirmat primirea memoriului, dar nu a făcut nimic în sensul satisfacerii revendicării în termenul acordat (7 ianuarie 2010). De atunci încoace, deşi între timp, suzeranul stat mi-a reînoit onerosul contract de vasalitate**, eu nu mă mai consider cetăţean român. Rămîn deocamdată republică autonomă secesionistă. Dacă statului i se fîlfîie şalvarii de mine şi de Constituţie, nu văd niciun motiv ca eu să fac altfel.

Am sondat procedura de renunţare la cetăţenia română. Surpriză! Doar taxa consulară la depunerea cererii este de 600 euro (!). De zece ori mai scumpă decît aceeaşi taxă în sens invers. Hopa! Iar mi se striveşte demnitatea. Dacă, la încetăţenire, statul mi-ar cere 60 de euro, iar la “despărţire” statul îmi găbjeşte o zmetie în valoare de 600-60=540 euro, vă daţi seama cît de mult mă iubeşte? Consider că suprataxarea nu este rezultatul raţiunii legiuitorului, ci doar un afect de neam prost înşelat în dragoste, dar totuşi, un afect ce nu are ce căuta într-o lege a unui stat de drept. De aceea i-am sesizat Avocatului Poporului [08] anomalia . Răspunsul a venit sub forma tradiţionalei dări după cireş. La o lectură atentă a legii-paravan invocată de AvP, (198/2008) am dat peste articolul ce permite atacarea inechităţii cu pricina. Şi i-am oferit soluţia mură-n gură. Al doilea răspuns de la AvP a fost unul ce mi-a dat dreptate şi speranţă. Acum aştept ca ministrul de Externe să facă ceva în sensul egalizării cuantumului taxei consulare în ambele sensuri. Termenul fixat de parlamentul republicii mele a fost 7 mai a.c., după care i-am scris şi actualului ministru de Externe[09]. Sper ca Excelenţa-sa să fie mai receptiv, hîrşit fiind în teologia politică – fîntîna întregii civilizaţii europene. De fapt, toată povestea mea se învîrte în găleata ontologiei creştine a dreptului, în care fostul stat ateu îşi prelinge încă balele.

Domnilor legiuitori, scoateţi-ne din stătuta mocirlă a ateului stat! Spălaţi-ne cu apă neîncepută, pînă cînd, de sub jegul totalitar, demnitatea noastră va ieşi din nou la lumină. Nu vă vom dezamăgi.

Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima

————————————————-
* Căutînd pe net argumente factuale pentru susţinerea abolirii buletinului, am descoperit că procedura de identificare violează şi dreptul la proprietate [10], dreptul la asistenţă socială, medicală [11] etc.
** Chiar şi numai procedura de reînoire a paşaportului merită discutată într-un număr special din Dilema veche.

About these ads
Tagged with:

2 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. ek said, on 2010/05/16 at 20:29

    Dilema Veche are din fericire si din pacate ceva din personalitatea lui Andrei Plesu. O personalitate extraordinara, dar sterila.Un gnostic. Acum nu zic ca asta a condamnabil – cu atat mai mult cu cat e incontestabil un punct de reper si o insula de normalitate in cloaca romaneasca. Dar nici nu poti sa nu vezi ca nu e suficient. Trebuie mai mult. Ceva care nu incape nici in cuvinte si nici pe internet.

    • delaepicentru said, on 2010/05/17 at 03:35

      Da, cred că intră în teoria mea cum că, românii, odată ce formează un grup cu scopul de a rezolva ceva, membrii încep să se uite mai degrabă unii la alţii. Practică autismul în raport cu mediul pe care (e de presupus că) sunt chemaţi să-l amelioreze. Produc pe stoc. Cu spatele la piaţă. Aşa se explică poate, de ce atît de puţine organizaţii au bunul simţ să răspundă la întrebări simple venite dinafară.


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,211 other followers

%d bloggers like this: