Fără buletin

● Japonia are 104 milioane de notari şi tot atîţia virtuali traducători autorizaţi

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/03

(cifrele din titlu reprezintă populaţia în vîrstă de peste 20 de ani de la sfîrşitul lunii decembrie 2009)

Pomeneam zilele trecute de instituţia cetăţeanului. Rămăsese să vă arăt în ce constă ea. Pentru a face lucrurile mai uşor de înţeles, să luăm tot un exemplu din viaţa reală. Transcrierea căsătoriei încheiate în alt stat. Comparativ, procedura românească şi cea japoneză. Cea românească ridică părul în cap, îi supune pe protagonişti la umilinţe, le risipeşte banii şi timpul pe autentificări inutile şi abuzive. Nu mai departe, obligativitatea traducerii de către un traducător autorizat este un abuz flagrant. Instituie un monopol fraudulos.

De fapt, notarul român, şi niciun alt notar, nu autentifică fidelitatea traducerii, ci semnătura traducătorului. Asta înseamnă că, oricine traduce un document îşi poate pune semnătura, deoarece notarul nu face decît să certifice identitatea persoanei care a semnat traducerea. A contesta sau recunoaşte abilităţile lingvistice ale cuiva, nu intră în competenţa notarului.
Aşadar, totul este un bullshit conceput de nemernicimea parlamentară, o încrengătură de securişti “cu dreptul la bază”, pentru ca o întreagă clasă parazită să vă mulgă ca pe vite, atunci cînd nu vă ţin în jug.

Acum înţelegeţi de ce transcrierea în registrul japonez de stare civilă durează 15 minute, şi constă într-o notificare, însoţită de certificatul românesc în original, un act de identitate al soţului străin în original (sau o fotocopie) şi completarea cîtorva formulare. Nu trebuie legalizat niciun act din listă, nu e nevoie de nicio apostilă de la Haga. Nu e nevoie nici măcar de prezenţa soţului român. De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.

Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului. Vom vedea în altă parte la ce foloseşte cardul de specimen. Deocamdată, cam atît despre ştampila oficială.

Titularul poate deţine şi nenumărate ştampile neoficiale. Fiecare poate fi folosită în scopuri pe care titularul le găseşte potrivite. Dacă vrea să-şi deschidă un cont la o bancă, şi nu vrea să folosească ştampila oficială, poate folosi una neoficială, dar care, strict în jurisdicţia băncii, devine oficială. Dacă titularul are un nume de familie comun, pentru operaţii de rutină, cum ar fi ştampilarea unei dovezi de livrare a unei expediţii poştale (colet, recomandată etc.) poate folosi şi o ştampilă de 100 de yeni (de serie mare, Made in China). Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. În principiu, se poate face şi o expertiză, ţinînd seama că e greu să nimereşti acelaşi tuş atunci cînt falsifici o chitanţă, presupunînd că ai folosit tot o ştampilă de serie. Însă la găinării de mică anvergură te dă de gol numărul chitanţelor şi compoziţia tuşului cu care falsifici. Dacă pentru mize mici îţi diversifici şi numărul de tuşuri, şi numărul de ştampilele false, atunci nu garantează nimeni că vreuna din părţi acoperă cheltuiala. Cu atît mai puţin probabil, cu cît există un al doilea prag pecuniar, dincolo de care trebuie un alt fel de timbru. :)

Aşadar, în numele subsidiarităţii clamate altminteri şi de Dreapta română, cetăţeanul îşi este propriul notar. Acolo unde sunt necesare garanţii suplimentare, cum ar fi la un contract comercial, se angajează unul sau mai mulţi garantori. Garantorul poate fi o persoană fizică, la rîndul ei, o instituţie cu ştampilă, deci un al doilea notariat pe două picioare.

Veţi zice, unde sunt notarii? Sunt şi notari, dar ei au alte roluri. Pentru a ne face o idee, să vedem statistica.

În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi. Vă propun să lăsăm deocamdată notarii publici.

Cei 474 de scribi sunt împărţiţi pe circa 9 domenii de activitate (înfiinţări de companii, drept comercial, imigraţie, drept succesoral etc.) Aşadar, sunt scribi înalt specializaţi. Ei pot reprezenta clienţii în toate instanţele administrative, în faţa partenerilor de afaceri la încheierea contractelor, şi uneori chiar în medierea litigiilor). Cu alte cuvinte, scribii sunt în acelaşi timp şi notari, şi avocaţi, şi mediatori-negociatori. Ei nu stau toată ziua la birou. Umblă. Prestează servicii. Spre deosebire de notarii din România, meniţi a ne mînca timpul (în evidentă cîrdăşie cu legiuitorul) scribii sunt angajaţi pentru a face ceea ce altminteri poate face şi comanditarul, dar nu are timp. Cu alte cuvinte, de la scribi, ca de altfel de la regia autostrăzilor, se cumpără timp. Desigur, în Hiroşima există şi circa 300 de avocaţi-avocaţi. Ei au un rol diferit de cel al scribilor, dar unele competenţe se suprapun. De pildă, un faliment presupune reprezentarea în faţa unor instanţe administrative sau chiar judecătoreşti, iar numai starea de litigiu îi dă prioritate avocatului, ceva mai priceput în interpretarea legilor întru minimizarea pagubei clientului. În rest, ştampila avocatului este tot atît de probativă precum cea a clientului.

Acum 7 ani, alături de alte acte şi procuri speciale, am încercat să-mi exercit dreptul – zic eu – cetăţenesc de a transcrie în România un act administrativ emis de statul japonez. Un extras din registrul de stare civilă. L-am tradus în engleză şi în română, iar scribul şi-a aplicat ştampila. Am mers apoi amîndoi la notariatul public (singurul din oraş) şi, am legalizat fiecare pagină. După atîta supralegalizare, am recurs şi la supralegalizarea supremă. Certificarea din partea Biroului Teritorial al Ministerului Justiţiei. (aduc comentarii sub fiecare imagine)
Din motive lesne de înţeles, am denaturat documentele. Iată originalul:

Documentul a fost eliberat pe 15 aprilie 2003 şi avea o valabilitate de 6 luni (dacă nu mă înşel). În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale. Veţi vedea într-un text viitor, cum, structura modulară a procedurilor face ca un eventual terţ fraudulos să nu poată folosi documentul. După cum aţi observat deja, documentul nu are un număr de înregistrare. Identificatorul este adresa la care s-a înfiinţat registrul, precum şi felul în care a derivat dintr-un alt registru de stare civilă (cel al tatălui) ţinînd seama că există o ereditate. Un registru de stare civilă se poate înfiinţa şi din spuma mării, dacă persoana în cauză nu a fost înregistrată niciodată. Aşa s-a făcut la sfîrşitul erei Edo, cînd clasa dinafara sistemului de caste a fost încetăţenită. Chiar dacă, între timp, un cataclism ar duce la ştergereea de pe hartă a adresei fizice, ea rămîne ca element de identificare a membrilor familiei, pînă la stingerea naturală a familiei. În document sunt înscrise toate persoanele ce constituie monada adminsitrativă. În cazul de faţă, mama, tatăl şi fiul. Ţinînd seama că familia este celula de bază a societăţii, nu numai în vorbe, documentul poate fi folosit de către orice membru al familiei. Ţine loc şi de certificat de naştere pentru fiecare membru (cu excepţia mea, eu fiind cetăţean român cu certificat de naştere boţit şi lipit cu scoci) şi de certificat de căsătorie pentru părinţi.

Vă propun să “vizionaţi” traducerea lui legalizată:
Pagina I
Pagina a II-a
Aşadar, o pagină tradusă, de mine, traducător “auto-motorizat”, cu ştampila mea şi cu semnătura mea. Am adăugat instrucţiunile de folosire şi lămuririle necesare, ţinînd seama că funcţionarul de la primăria de sector la care am încercat să transcriu căsătoria (prin împuternicit) nu dispune de cataloage de modele de acte pentru fiecare ţară, precum cei de la primăria oraşului Hiroşima. Să vedem acum în ce constă supralegalizarea. E de datoria mea să vă spun că paginile de supralegalizare sunt solidarizate cu ştampilă petrecută, ca de altfel întregul ansamblu, ceea ce face ca pe pagina I să nu fie necesară aplicarea vreunei ştampile întregi. Neîmbucarea ştampilelor petrecute atrage nulitatea certificatelor de supralegalizare. Iată certificatul de la notarul public:

Documentul este înseriat. Fiecare pagină primeşte cîte un număr de înregistrare. Nu am ilustrat decît cu certificatul uneia din cele două pagini. Celălalt arată la fel. (de fapt, am supralegalizat două documente. în total, 4 pagini)

…şi supralegalizarea de la Ministerul Justiţiei, Biroul teritorial Hiroşima.

După denaturare mi-au atras atenţia numerele de înregistrare de la notarul public. 108 (şi următoarele). Iar asta, în prima decadă a lunii mai. Astfel, mi-am făcut o imagine despre cît de des se apelează la notariatul public. După ce că e un singur notariat public la un milion de locuitori, mai arde şi gazul. De regulă, la notariatele publice se retrag judecători zguduiţi de sentinţe de condamnare la moarte. Puţini rezistă în sistem după ce dau un asemenea verdict. De aceea li se face cîte un loc de amakudari, la aer condiţionat. Nu se intră decît cu appointment, pentru a nu se afla scorul meciului la care se uită notarul public.

Cum ziceam, am mai primit trei numere consecutive, pentru celelalte 3 pagini (certificate nefigurate aici). Aşadar, notarul public autentifică în medie circa o pagină pe zi. 4 pagini am adus doar eu la supralegalizare. Ca prostul.

Dacă notarul public arde gazul, să vedem Biroul Teritorial al MJ ce face. (Suntem tot în luna mai a anului 2003):

Ha, ha, ha! Aşa-i că vă vine să rîdeţi? Prin comparaţie, notarul public e fruntaş pe ramură. Va să zică, am supralegalizat şi superlegalizat două documente, şi am devenit astfel vecin de opis cu Mazda şi Ford, cu Boeing şi Mitsubishi Heavy Industry, cu Zenekon, cu Hitachi, cu Sharp, cu Prefectura Hiroşima (cînd o fi legalizat vreun teritoriu smuls mării) iar cu voia dumneavosatră, ultimul pe listă, Marius Mistreţu a dăruit masa cu patru pagini. Pentru ce? Pentru ca o matracucă de la primăria sectorului 2 să-mi trimită reprezentantul la plimbare, fără ca cel puţin să-i dea o motivaţie la mînă. Sau măcar o îndrumare către vreun mînuitor de apostilă de la Haga. Aţi mai văzut atîta mîrlănie şi dispreţ din partea statului român? Desigur. Zilnic.

——————–
(*)

Noroc,

Iar ai pornit la cruciade…
M. a dat certificatul romanesc aici [în Japonia n.m.], insa netradus de nimeni, si nu i s-a cerut versiunea japoneza. Cind ne-am casatorit [întîi n.m.] in Romania, ni s-a cerut traducere autorizata la kosekitohon al ei, si a trebuit sa ne-o faca o doamna baba de la Bucuresti, care e autorizata de amabasada si
recunoscuta chipurile de statul roman. Imi pare rau ca nu mai tin minte alte amanunte, au trecut 10 ani.

Alt exemplu:

….- a mers ea singura la primarie si s-a casatorit cu mine japonezeste,
subsemnatul in absentia. Stiu ca a trebuit sa completeze zeci de hirtii si chestionare [dar nu să alerge n.m.], cred ca le-a dat si certificatul din Romania, insa apostila nu am avut. De ce?

(**) am avut ocazia de a prezenta şi autorităţii de imigraţie cîteva documente româneşti, ce priveau terţe persoane. Le traduceam conţinutul, puneam ştampila personală şi gata.

About these ads

19 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Gabriel Preda said, on 2010/06/03 at 14:59

    In alt loc am dat exemplul cu comparatia intre actele necesare, timpul pierdut si costul total al operatiei de a inregistra un copil la spital si primarie in Japonia si aceleasi pentru a-i scoate certificat de nastere romanesc. Toata operatiunea a durat maximum o ora (insumand timpul la spital si primarie) pentru documentele japoneze (inclusiv alien registration card pana la 16 ani), la pretul de vreo 500 de yeni, iar pentru actul romanesc, am platit vreo 50,000 yeni, dintre care 25,000 numai traducerea autorizata, la traducatorul agreat (singurul) de ambasada, si vreo 6,000 de yeni penalizarea pentru unul dintre actele pe care consulul le-a gresit (act, de altfel,inutil) asa ca m-a pus sa platesc inca odata. Nu mai pomenesc despre umilinte, bataie de joc, saptamani pierdute pe la ambasada …
    De ce voiam sa aiba copilul acte ? Simplu, ca sa il aduc in tara pentru botez.

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 15:23

      …de unde se vede că ai vorbit neîntrebat, ceea ce s-a soldat, în cazul tău, cu o amendă de circa 1.500 de lei, din care aproape jumătate au încasat cei care parazitează statul în folosul lor şi al cooperativei lor.

  2. Gabriel Preda said, on 2010/06/03 at 15:07

    O precizare: in pretul de 50,000 de yeni, a intrat si un pasaport. Culmea e ca nu au acceptat sa imi treaca macar acelasi nume pe acte, insistand ca nu am dreptul sa-mi denumesc copilul cum vreau eu, nici macar acelasi in toate actele. Eu voiam sa o cheme pe fetita Ana-Maria (asa cum e inregistrata in actul japonez), ei mi-au oferit sa o rebotez Anamaria sau Ana Maria in certificatul de nastere. In pasaport, i-au pus ei din oficiu numele Ana-Maria, ca acolo se putea. In fine, acum o cheama, in toate actele romanesti Ana Maria, asa ca a fost pana la urma cum au vrut ei. Curios e ca, daca vrei sa-ti numesti copilul Mercedez-Benz sau Inflatia nu e nici o problema, doar numele romanesti simple par sa le faca greata marilor lingvisti de pe la ambasade si birouri de evidenta populatiei.

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 15:32

      Da, intoleranţa la eroare este o boală grea, şi care îi pune în insecuritate juridică pe mulţi. Îi poate deposeda inclusiv de bunurile imobiliare.

      Spre comparaţie, un român care şi-a făcut buletin de oraş japonez, cînd a depus actele, a bifat greşit o căsuţă în cerere. Funcţionarul nu a observat, iar eroarea s-a mutat pe aversul buletinului. Stătea scris, nici mai mult, nici mai puţin, că titularul nu are viză de şedere. Cînd şi-a dat seama de eroare, titularul s-a dus din nou la primărie, iar funcţionarul a corectat eroarea pe revers. Şi-a pus alături şi ştampiluţa, şi a acoperit textul cu scoci (pentru hdroizolare). Cinci minute a durat.

  3. Gabriel Preda said, on 2010/06/03 at 17:05

    Foarte interesant mi s-a parut si alt lucru: am inceput post-doc-ul la Todai fara sa am nici un act oficial ca as fi terminat doctoratul in Romania (din motive neintelese, dureaza cam 6 luni din momentul in care o comisie, cu public, declara solemn ca esti doctor si pana cand obtii un act oficial care sa o ateste); a fost de ajuns o jumatate de pagina in care seful meu, care nu era nici macar seful de la doctorat, afirma ca am trecut examenul si sunt declarat doctor. Nu mi-au cerut niciodata diploma, nu a fost niciodata nevoie. Cuvantul unui profesor roman era de ajuns.

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 17:40

      Corect! Asta e diferenţa dintre elitele merituoase şi cele frauduloase. Cele frauduloase îţi cer “bibliografie” tradusă şi legalizată la notariat.

  4. Gabriel Preda said, on 2010/06/03 at 17:08

    Mi-a placut povestea inkan-ului (si al inkan shomeisho) … ah, ce amintiri, inca mai am inkan shomeisho-ul de la primaria din Misato-shi, unde mi-am inregistrat inkan-ul, ca sa il folosesc la actul de inchiriere a primului apartament intr-un danchi, prima mea locuinta in Japonia :-)

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 17:49

      Ştiai că deînată ce te-ai dus să-ţi faci buletin de Misato ţi s-a făcut automat şi o koseki pe adresa din ţară, pe care ai declarat-o la primărie? O singuă dată am avut nevoie de aşa ceva, cînd mi-am depus actele pentru rezidenţa permanentă. Mi l-au dat în 10 minute. E un koseki însăilat (karikoseki. de fapt am uitat cum îi zice) dar nu mai puţin valabil pe teritoriul Japoniei. El e necesar tot pentru protecţia ta. Dacă te duci cu mîna goală la primărie să anunţi că ţi-a luat foc casa şi nu mai ai niciun act doveditor, te întreabă ultima adresă din ţară, şi astfel îţi reconstitui drepturile instantaneu.

  5. Dr.A said, on 2010/06/03 at 18:46

    s-a intamplat sa-mi pierd actele in japonia si o scrisoare de al profesorul cu care lucram a fost suficienta pentru inceperea demersurilor de refacere a certificatului de estraterestru.

    In ce priveste casatoria japoneza ea este oarecum similara PACS-ului Francez care e o declaratie de uniune si nu o pronuntare. Probabil de aici si oarecari diferente de procedura.

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 18:56

      Corect. Ca orice cetăţean cu un testicoi în gaj la stăpînire, noi, românii trebuie să cerem voie pentru a ne căsători, şi să pupăm ghiulul vătafului. (caută local: “wasserman”)

      Despre identificarea modulară a persoanei, (poate şi despre mimoto hoshonin) voi povesti în proxiumul articol. Ţine antena scoasă!

  6. Gabriel Preda said, on 2010/06/03 at 18:47

    Habar nu am avut. Oricum, nicaieri nu m-am simtit mai in siguranta decat in Japonia. Singura problema a fost ca, in prima zi, cand mi-au luat datele pentru gaikokujin toroku shomeisho, mi-au luat si amprenta degetului mare, pe care mi-au si imprimat-o pe document. Am inteles ca intre timp s-a modificat legea si nu se mai cere amprenta. De fapt, nu stiu cum e ?

    • delaepicentru said, on 2010/06/03 at 18:53

      Mai exact, arătătorul mîinii stîngi. Amprentarea a fost considerată abuzivă, deşi amprenta era ascunsă sub blazonul MJ. (Nu se vedea din prima.) “Biometria” cu pricina a fost abolită în aprilie 2001. A fost înlocuită cu alte elemente de siguranţă mai mult sau mai puţin holografe.

      Ai noştri ar fi gata să repare un asemenea abuz cu soluţii de dreapta: indexul mîinii drepte. Iar ca soluţie conservatoare şi de dreapta, formolul.

  7. […] care vor sa știe cum poate funcționa eficient un stat dintr-un TVA de doar 5% poate vedea la Marius cum se fac traducerile de documente […]

  8. […] bloguri, pornind de la Adrian Mihalcioiu si urmarind legaturile spre un amplu material publicat de Marius Mistretu. Problema in discutie e birocratia intr-o aplicare particulara : originea hartiilor.Inainte de-a […]

  9. Zamfir POP said, on 2010/12/12 at 03:00

    Ultimele sketchuri cu jalnici noştri poliţişti:

    http://zamfirpop.wordpress.com/2010/11/24/n-am-nimic-cu-politia

    http://blogulise.wordpress.com/2010/12/03/ce-mai-face-politia-comunitara-la-3-decembrie

    Mulţumesc pentru multele clarificări pe care le-am găsit pe-aici.

  10. david dan said, on 2011/03/16 at 16:11

    salut marius,iti spune ceva numele meu? daca da te invit cu acordul tau la o corespondenta

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/03/16 at 16:19

      Cum să nu îmi spună, Dane? Acum trei -patru ani, am adus de la ai mei nişte negative pe film lat. Majoritatea sunt ale tale, de acum vreo 40-35 de ani. Cum ar veni, am în custodie ad-hoc o parte din arhiva ta familială. Însă am neglijat să o scanez. Îţi promit să o fac deîndată ce mă voi linişti. Îţi voi trimite fişierele imagine. Trebuie să ne îngrijim de trecut înainte de a deveni noi înşine trecut.

      Îţi mulţumesc pentru invitaţie, dar deocamdată nu am timp nici să mor.

  11. […] astea? Extrem de simplu. Scoaterea limitării numărului de notari sau, și mai frumos, ca în Japonia. Dar de ce să facem noi o asemenea nedreptate marii familii […]


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,367 other followers

%d bloggers like this: