Fără buletin

▲ Conturile dormante şi dreptul de proprietate

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/27

Cît putem lăsa un cont bancar fără mişcare?

Este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, întrucît, răspunsul la ea angajează şi o discuţie asupra dreptului de proprietate, dar şi asupra altor drepturi fundamentale.

Să definim însă statutul unui cont bancar. Ce este un cont bancar?
Nu am stat să caut definiţii în jargon, pentru că oricum nu îl stăpînesc. Voi exprima cu vorbele mele. Contul bancar este un vistier ne-uman, un sclav tehnologic, virtualmente nemuritor, apraţinător unei persoane, investit de ea, dar un sclav aflat în custodia unei alte persoane, de regulă, o organizaţie financiară.

Asupra unui cont bancar nu avem drepturi 100% exclusive (şi sclavii au drepturile lor). Custodia costă. Asta înseamnă că, periodic, fie ni se scade din sold o mică taxă, fie ea ni se scade implicit, prin ajustarea dobînzii la valori ceva mai mici decît cele nominale. Apoi, contul poate fi şi blocat ca urmare a unui ordin judiciar. Din el se pot scoate bani şi de către altă entitate. Am văzut mai sus, una este chiar custodele. Alta este statul. Cele mai multe operaţii bancare sunt rezultatul voinţei proprietarului contului, însă sunt şi operaţii ce nu necesită voinţa lui. Ca de pildă extracţia impozitului la dobîndă. El pică automat şi explicit, imediat ce custodele virează contravaloarea dobînzii anuale în cont.

Poate v-aţi întrebat ce se petrece cu conturile fără mişcare din bănci. Am văzut că exclusivitatea deţinerii este calitativ limitată. Există însă şi limite de timp. De regulă, în state ca Marea Britanie sau SUA, după 5 ani de nemişcare, conturile sunt preluate de banca centrală. În Irlanda de pildă, împreună cu soldul aferent, conturile dormante sunt transferate unei fundaţii de ajutor social.

Discuţia despre conturile dormante devine din ce în ce mai concretă şi în Japonia. Actualmente, băncile au obligaţia să opereze în conturi chiar şi la 10 sau mai mulţi ani de la încremenirea lor. E drept, operarea în conturile dormante se complică după 5 ani de paragină, în sensul că nu poţi scoate banii decît de la filiala la care a fost înregistrat contul, e nevoie de împuterniciri şi acte doveditoare în cazul conturilor ivite după decesul titularului, adesea suprataxe, în orice caz, complicaţii legale ce nu încurajează lichidarea conturlor. Băncile încearcă să scape de conturile dormante, deoarece contabiliceşte ele reprezintă un balast costitsitor. Colac peste pupăză, după 5 ani de nemişcare, fiscul obligă băncile să treacă soldurile fără mişcare cu semnul plus la venituri. Venituri care se impozitează fără ca banca să aibă vreo “vină” (ceea ce explică unele suprataxe percepute la lichidarea unui cont dormant).

Situaţia de ansamblu arată cam aşa:
În Japonia există 1,2 miliarde de conturi bancare la o populaţie adultă de cca. 100 mil. locuitori (mai mult de 10:1). E de aşteptat ca multe conturi să fie dormante. Anual, circa 80 miliarde yen (cca. 1Md. USD)ies la iveală din conturile dormante. Circa 35 mld. yen sunt reclamate în cursul aceluiaşi an, iar restul trenează.

Şi atunci, un ordin din 15 februarie a.c. al Ministrului de Finanţe, sună cam aşa: Pentru conturile dormante mai vechi de 10 ani, şi cu soldul mai mare de 10.000yen, banca este obligată să anunţe titularul să facă ceva. Fie să îl lichideze, fie să îl reactiveze. Tăcerea într-un termen dat, duce la pierderea dreptului exclusiv al titularului asupra contului.
Conturile cu sold mai mic de 10.000 yen vor fi trecute automat, fără preaviz, în gestiunea statului, dar nu direct, ci printr-o fundaţie de ajutor în caz de calamitate.

Statul îşi va rezerva doar sarcina de a gestiona situaţiile în care banii vor fi reclamaţi de către titulari. Va fi, cum ar veni, doar garantul dreptului de proprietate, suportînd pecuniar eventualele litigii, nu însă fără a încasa eventuale suprataxe.

Iată cum, dreptul de proprietate poate fi administrat, fără însă a leza dreptul organizaţiilor financiare de a se gestiona suplu. Nefiind o confiscare a banilor privaţi, era suficient un ordin, iar nu o lege sau o decizie judecătorească.

Filozofia este asemănătoare ca cea la ridicarea bicicletelor de pe domeniul public. Dacă ţi-ai abandonat bicicleta, şi ţi-a ridicat-o camionul (după minimum 24 de ore de preaviz capsat pe ghidon) ţi-o poţi recupera în termen de 30 de zile, de la baza de recepţie a primăriei, contra unei taxe. Dreptul de proprietate nu poate încălca obligaţia de a nu încurca locul. Tăcerea ta este interpretată ca abandonare a proprietăţii. După termenul de 30 de zile, nu ţi-o poţi recupera decît dacă ai norocul să ţi-o adjudeci contracost, la tragerea la sorţi organizată de primărie, avînd ca obiect bicicletele abandonate, nerevendicate, recondiţionate. În cazul bicicletelor (sclavi perisabili) totul se desfăşoară doar mai rapid decît în cazul conturilor bancare (sclavi nepersisabili).

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,037 other followers

%d bloggers like this: