● Statul de drept este controlat de mînuitorii de pulan
Un titlu cam tare, nu-i aşa? 😀 Dacă veţi face comparaţia cu alte state, veţi descoperi şi proporţia exactă dintre drept şi pulan.
Să luăm trei documente:
1) Viza de şedere (expusă în alt post) a fost eliberată în baza unui paşaport expirat de doi ani.
Observaţi ce autoritate a eliberat-o:
2) Un buletin de identitate pentru străini. Pe buletin e scris că titularul nu are viză de şedere.
Observaţi ce autoritate l-a eliberat:
Nu înţelegeţi ce înseamnă MOJ? Nu-i nimic. Aici se vede mai bine:
3) Să vedem acum ce autoritate eliberează paşapoartele
Nu se vede prea bine, dar paşapoartele sunt eliberate de o autoritate subordonată Ministerului de Externe, şi sunt tipărite la tipografia Ministerului de Finanţe. În imaginea cu codul numeric personal se poate observa, ca de altfel şi pe buletinul pentru străini, blazonul de tipul 5-7-5 cu florile de kiri , semn că Ministerul Justiţiei este implicat.
Aşadar, avem trei categorii de documente, eliberate de:
1) Viza: Biroul de Imigraţie din subordinea Ministerului Justiţiei.
2) Buletinul pentru străini: o ipotetică Autoritate de evidenţă a străinilor, dar în orice caz, ceva în subordinea Ministerului Justiţiei, chiar dacă interfaţa cu publicul este la primărie.
3) Paşaportul: Ministerul de Externe, foarte probabil asistat de Ministerul Justiţiei, şi cu tehnica Ministerului de Finanţe.
Căutaţi autorităţile româneşti responsabile de: statutul de şedere a străinului, evidenţa populaţiei, paşapoarte. Sau, mai bine, vă spun eu.
1) Oficiul de Imigraţie: MAI
2) Evidenţa populaţiei: MAI
3) Paşapoarte: MAI
Ce au în comun cele două seturi de acte? Primul set – Ministerul Justiţiei. Cel de-al doilea – Ministerul de Interne. Asta e diferenţa dintre un stat de drept şi unul poliţienesc.
Ce nu au în comun? Vă daţi seama şi singuri.
Cînd statul de reşedinţă e unul de drept, şi eşti străin, expirarea unui paşaport nu-ţi anulează dreptul de a prelungi o viză de şedere cît eşti acolo. Şi nici nu-ţi face probleme la schimbarea documentelor de identitate pe teritoriul statului de reşedinţă. Nu ştiu cum e acum, dar ca străin în România, mai acum vreo 10 ani, erai nevoit ca, pentru prelungirea vizei de şedere, să te întorci în ţara natală, să depui cererea la consulatul român şi să aştepţi viza, după care te puteai întoarce în România.
Documentele nu au în comun barierele procedurale ca cele de la eliberarea unui paşaport CRDS (simplificat): MAE-MAI-MAE.
Încă vă mai închipuiţi că drepturile voastre fundamentale sunt apărate de cei educaţi să se uite ÎNTOTDEAUNA chiorîş la voi? Veţi zice poate că e doar o chestiune de taxonomie administrativă. În parte e adevărat. Fiecare stat e liber să-şi facă propriile organigrame, arhive şi circuite de informaţii. Dar încercaţi să vă angajaţi ca magazioner undeva. Vi se va cere cazierul judiciar, pe care îl plătiţi şi-l aşteptaţi cu înfrigurare de la… aţi ghicit, o autoritate din M-A-I.
Adică tot de la mînuitorii de pulan. Cum se reflectă asta în calitatea aerului pe care îl respiraţi? În primul rînd, a cere cazierul judiciar virtualului angajat este o monstruozitate birocratică. O violare a demnităţii umane, dar o violare legal obligatorie.
Pentru că legiuitorul, cu mentalitatea-i securistă, vă priveşte permanent ca pe infractori. Vă violează dreptul la muncă prin cerinţa care se referă la cazierul judiciar.
Am zis judiciar? Păi, asta nu ţine de Ministerul Justiţiei? Da. Numai că gestionarea datelor o face concentratorul de informaţii şi pulan, numit curent MAI. De unde şi bătaia de joc pe care sunteţi nevoiţi să o suportaţi zilnic.
De ce nu de la evidenţa judiciară? De ce titularul să cheltuiască bani pentru a dovedi ceva prezumat prin Constituţie? Ia, mai căutaţi şi singuri răspunsuri! 🙂
Obligativitatea cazierului judiciar face ca cheltuielile de recrutare de personal să fie suportate în parte de angajat, ceea ce face din dreptul la muncă, altminteri un drept pozitiv, mai degrabă un privilegiu. Este imoral ca virtualul angajat să fie nevoit a-şi dovedi „curăţenia penală”. Este imoral ca el să cheltuiască bani şi timp pentru exercitarea unui drept pozitiv, pe care statul este chemat să i-l protejeze, iar nu să i-l violeze.
Cum se face în alte ţări?
Soluţiile într-un stat de drept sunt ceva mai subtile. Angajatorul nu-ţi cere niciun act doveditor al antecedentelor penale. Funcţionarul de la resurse umane se poate informa şi singur, direct de la sursă, din moment ce toate sentinţele judecătoreşti sunt documente publice. O eventuală întrebare adresată angajatului îi dă celui de la resurse umane un instrument în plus pentru verificarea calităţii umane a virtualului angajat. Cît de sincer e. La interviu, omul va fi mai înclinat să spună adevărul, ştiind că el însuşi nu poate controla informaţiile referitoare la pedepse anterioare. Dacă are antecedente penale, le va mărturisi şi singur. Dacă nu are, va mărturisi că nu are.
Cazierul obligatoriu face sluga hoaţă. Cînd singura cale legală de a arăta că eşti curat, este certificatul de cazier, cu o şpagă mică, el se poate cumpăra curat curăţel, de la poliţie. Sau se poate falsifica acasă. Ceea ce, în mod pervers, favorizează şi minciuna şi paranoia. Escaladează spirala violării drepturilor fundamentale prin prevederi din ce în ce mai aberante şi mai sever punitive.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
Marius, cel putin la unele job-uri din State ti se cere cazierul – si trebuie sa ti-l procuri singur, si exista o taxa – nu mare, dar taxa.
De acord, Aline, dar cu o observaţie. Să vedem ceva similar. De pildă, cînd te căsătoreşti în alt stat, trebuie să aduci proba că nu eşti căsătorit în statul de baştină.
Într-o federaţie, unele legi diferă de la stat la stat, mai ales termenele de reabilitare, dacă nu şi registrul (contravenţional- penal) ceea ce limitează procedurile integrate. În unele situaţii ar fi ca şi cum ai vrea să te angajezi într-o ţară străină. Apoi, nu e sigur că trebuie să mergi la poliţie pentru cazier. Eu însumi, înainte de a pleca din ţară, mi-am luat un certificat de cazier. Just in case. E de neînţeles însă în cazul unui stat unitar, al cărui cetăţean eşti.
Uite, am căutat: 犯罪経歴証明書 必要 (cazier+necesar). Aşa cum intuisem, cazierul este necesar numai în chestiunile de drept internaţional privat. Nu în cele de drept civil intern. Pe teritoriul japonez este necesar doar pentru ca o căsătorie încheiată pe teritoriu japonez, între un străin şi un băştinaş, să fie validată. Pentru străinul venit la studii, cazierul nu e necesar. Cu toatea astea, îţi pot spune că mie nu mi-a cerut nimeni cazier ci doar certificat de celibat, atunci cînd am mers la primărie să mă „mărit”. Nu pot băga mîna în foc că un asemenea document nu ar fi parvenit organelor de imigraţie. Dar nu prin intermediul meu, ci, posibil, în baza vreunui acord de cooperare între cele două state. Oricum, dacă ei ar fi găsit ceva, asta s-ar fi soldat cu anularea căsătoriei şi a vizei de şedere. Asta e şi raţiunea pentru care, prima viză nu e pe termen lung (mai demult prima viză era pentru 6 luni, în prezent, cea mai scurtă viză e de 1 an).
La căutarea pe net, am găsit o grămadă de informaţii despre cum şi unde să depui cererea de cazier. Însă niciun rezultat nu m-a dus la vreo utilizare a cazierului japonez pe teritoriu japonez, de către un cetăţean japonez, ci numai în relaţie cu alte state. Într-unul din locuri scria cam aşa: „specificaţi dacă doriţi cazierul în altă limbă.” sau: „Dacă mergeţi la studii în SUA depuneţi cazierul la ambasada SUA.”
Chestia asta cu cazierul judiciar pentru angajati mai denota si alt aspect care demonstreaza continuitatea militieneasca a statului roman: pentru 5 oameni cu antecedente penale, trebuie ca alti 5000 sa demonstreze ca nu au asa ceva !
Cu alte cuvinte, toata lumea e vinovata, pina ce poate demonstra contrariul ! Acest aspect este contrar tuturor normelor de drept mondiale !