Fără buletin

● Dacă gratis e scump, de ce scump nu-i gratis?

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/07/05

Articolul a apărut adineaori în The Chronicle, sub titlul Japonia – Prea puţini medici şi prea mulţi avocaţi

Cînd mediul industrializat a început să afecteze sever sănătatea oamenilor, avocatul Kohei Nakabo [1] a iniţiat o mişcare amplă de luptă împotriva abuzurilor. Într-un stat de drept, abuzurile au drept cauză creşterile disarmonice accidentale, spre deosebire de disarmoniile planificate de regimurile socialiste.

Nakabo a asistat legal familiile victimelor incidentului Morinaga, în urma căruia, mii de copii au rămas cu sechele de intoxicaţie acută cu arsen provenit din laptele praf.

Marea ţeapă Toyota Shoji [2], un megacaritas, pe care şi Vîntu ar fi fost invidios, cu atît mai invidios, cu cît iniţiatorul ajunsese să-şi aroge titlu de lider religios, cum ziceam, ţeapa a fost tranşată în instanţă, tot prin priceperea lui Nakabo. Dacă statul nu putea fi obligat să restituie banii investiţi, a trebuit să restituie păgubiţilor impozitul încasat de la Toyota Shoji. În acest fel, statul a redevenit unul moral.

Alte incidente, ce au afectat sănătatea publică, precum boala Minamata [3], sau insula de gunoi Yume no Shima [4], fac şi azi obiectul unor procese cu statul.

Soluţia sistemică a cuprins creşterea „producţiei” de avocaţi. Statul a finanţat creşterea numărului lor. Între timp, multe din tensiunile de creştere s-au atenuat, şi, odată cu pensionarea generaţiei baby boom-ului postbelic, problemele sunt altele.

Japonia are prea puţini medici şi prea mulţi avocaţi. Prea mulţi stomatologi şi prea puţini obstetricieni şi pediatri. În consecinţă, universităţi ce nu cuprindeau secţii de medicină, sunt acum stimulate financiar să le înfiinţeze, pentru a pregăti numărul necesar de medici necesari unei populaţii din ce în ce mai longevive, şi deci, mai bolnave. Politica de proliferare a medicilor este cu atît mai legitimă, cu cît, e mai uşor pentru un medic să devină pacient, decît viceversa. Sistemul de sănătate din Japonia nu este unul perfect, însă este atent monitorizat, fără să fie unul etatist. Este în orice caz, un sistem drept.

Finanţarea

În Japonia sunt trei fonduri de sănătate. Cîte unul pentru fiecare „castă”: 1) fondul social – pentru angajaţii companiilor, 2) fondul popular – pentru persoanele liber profesioniste (ca mine) şi 3) fondul bugetarilor. Nefiind bugetar, am uitat cum se numeşte ultimul. Contribuţia la oricare din fondurile de sănătate este în funcţie doar de venitul brut pe anul precedent. Se adaugă un al patrulea fond, cel de îngrijire la pat. Orice persoană de peste 40 de ani contribuie la fondul cu pricina, indiferent de fondul de sănătate la care este arondat. Deocamdată însă, cheltuirea banilor este distorsionată de sărăcia numerică a personalului de îngrijire la domiciliu, şi deci, de creşterea în consecinţă a salariului orar. (Să nu uităm că ne aflăm într-o piaţă liberă.)

Cofinanţarea

Nu ştiu cifrele cofinanţării de la buget. Însă, acolo unde ea este necesară, de obicei, regula este 5-3-2. (50 de la bugetul central, 30% de la bugetul prefectural şi 20% de la bugetul local). Pentru omul de rînd e mai importantă coplata. Sunt trei categorii de coplată: 10, 20 şi 30%, în funcţie de contractul de muncă (acolo unde există unul). În anul 2002, media coplăţii era de circa 16%. În 2004, crescuse la 21%. (De)presiunea demografică, va duce pe semne la apropierea mediei de maximul de 30%. Cărţile de sănătate se primesc anual în luna septembrie de la primărie, prin poştă. Pe ele scrie clar regimul de coplată. Copiii de pînă la 3 ani beneficiază de gratuitate, însă, la prima vizită tot trebuie să plăteşti 500yen (probabil deranjul contabil, sau cine ştie ce asigurare minoră, nemedicală). Coplata face ca mersul la doctor să nu fie o activitate de socializare, ci strict utilitară. Avantajul coplăţii a fost sesizat recent şi de nemţi, ce au spart astfel cluburile ad-hoc al pensionarelor din sala de aşteptare. Sunt însă o serie de boli rare, ce atrag gratuitatea tratamentului. Autorităţile consideră că sporul de cunoaştere are prioritate. Iar sumele nu sunt neglijabile cînd vine vorba de un tratament cu interferoni, de pildă. De gratuitate beneficiază şi victimele contaminării nucleare.

Servicii

Lista serviciilor medicale cuprinde strictul necesar pentru întreţinerea vieţii şi a sănătăţii. Mai puţin a frumuseţii sau a confortului. Dacă, să zicem, vrei să-ţi repari un dinte, fie te mărgineşti la coplată şi îl accepţi confecţionat din materialele decontabile, fie plăteşti „expertiza” cromatică. Asta nu înseamnă că trebuie să te aştepţi la vreun amalgam ca material de umplere a cariilor. Nu. Amalgamul este toxic. Nimeni nu-l mai foloseşte. Pentru umplere se folosesc aliaje cu paladiu, turnate în mulaj. Implantul nu este acoperit de asigurări. Însă, un medic priceput, nu numai la implanturi, dar şi la afaceri, va accepta plata în rate.

Există şi probleme legale, cum ar fi cea a procurării organelor de transplant. Legea nu admite moartea cerebrală ca condiţie suficientă pentru prelevarea altor organe. Organul vital a cărui funcţionare dă statutul legal de viu sau mort este inima. De aceea, majoritatea organelor de transplant provin din SUA, ceea ce scumpeşte mult orice intervenţie.

Regimul

Toate serviciile medicale sunt standardizate procedural şi contabil. Tot aud plîngeri de la Colegiul Medicilor din România, cum că medicii sunt nevoiţi să facă socoteli. În Japonia, problema nu există. Ea a fost preluată de contabili înalt specializaţi. Fiind servicii standardizate, e suficient ca personalul medical să bifeze cîteva poziţii într-o listă, iar contabilul (ce uneori e şi recepţioner) în mai puţin de 5 minute, să traducă totul în yen. Standardizarea face să nu existe diferenţe între tarifele ce fac obiectul serviciilor asigurate. Dacă ai în apropiere o clinică privată, poţi fi sigur că nu vei plăti nici mai mult nici mai puţin decît la o altă clinică privată, sau la una municipală. Aşadar, unificarea uneia din variabile face ca concurenţa să devină echitabilă pentru pacienţi. Rămîn doar două variabile la latitudinea concurenţilor: vadul comercial şi gama de servicii.

Asigurări suplimentare

Creşterea relativă a coplăţii medii face ca pentru virtualii pacienţi ea să devină un motiv de angoasă. Companiile de asigurări au prins repede potenţialul de cîştig şi au diversificat aria de acoperire a asigurărilor. Te poţi asigura şi pentru internare, de pildă. Poliţa se activează începînd cu ziua a şasea, sau ziua întîi de spitalizare. Te poţi asigura cu 5000yen/zi, mergînd pînă la 10.000. Doar suma plătită asiguratorului diferă.

Fiscale

În declaraţia de venit, fiscul permite deducerea unei asigurări suplimentare de viaţă, simple sau complexe, în valoare de pînă la 50.000yen/an. În termeni reali, în funcţie de cota de impozitare, asta înseamnă o reducere între 5000 şi 20.000yen/an. De asemeni, sumele cheltuite pentru tratamentul medical sunt deduse 100%. Condiţia este ca dovada de (co)plată să fie ataşată la declaraţia de venit. Concret, teancul de chitanţe.

O lege recentă cere ca furnizorii de sănătate să-i înmîneze pacientului nota de plată detaliat, pe fiecare articol de calculaţie. Lucru ce face mai stufoasă mişcarea hîrtiilior. Nici medicii nu sunt bucuroşi de atîta transparenţă. Pentru simplificare, medicii întreabă pacientul încă de la început dacă vrea, sau nu, întregul acatist terapeutic. Un pacient mai puţin nevrotic va accepta doar totalul înscris direct pe chitanţă.

În imaginea 1 se poate vedea reclama unei clinici private de neurochirurgie. Bazinul demografic este relativ mic. Un cartier situat într-o viroagă a oraşului Kure. Populaţia nu trece de 10.000 de locuitori. Ocupaţia de bază a fost industria prelucrării metalelor feroase. Halele micilor companii metalurgice sunt ruginite şi năpădite de liane. Decăderea industrială a făcut ca terenurile să se ieftinească. Au apărut deja patru blocuri de locuinţe pentru „navetiştii” în căutarea unui spaţiu de locuit mai aproape de natură. Însă cea mai mare parte a populaţiei fiind bătrînă, clinica este una de viitor. Iată una din explicaţiile pentru care speranţa medie de viaţă este una dintre cele mai mari din lume. Domnul Lăzărescu dă un telefon la 30-5161 şi scapă cu viaţă.

Fotografia 2 înfăţişază clădirea unei policlinici nou nouţe din apropierea casei mele. (În prim plan este un combini despre care am povestit cu altă ocazie.) Încă nu au fost închiriate toate spaţiile. Deocamdată, clădirea cuprinde: o clinică de interne şi chirurgie, una de stomatologie, una de urologie şi o farmacie. Proprietarul clădirii este probabil cu totul altul, dar nu statul.
Nakamura-kun, un mare iubitor de România, a pierdut două degete într-un accident de muncă. În spitale, saloanele au în medie 6 paturi. Doar draperiile apără intimitatea de privirile reciproce. În principiu, se pot închiria şi rezerve cu un pat, dar cu plata corespunzătoare, ceea ce face ca sănătatea să fie îndrumată de Ministerul Sănătăţii şi Muncii, iar nu de un ipotetic Minister al Sănătăţii şi Turismului.

În imaginea 4, se poate vedea un reprezentant al populaţiei neasigurate medical, în aşteptarea trenului. Abunai!

Imaginea 5 înfăţişază un copil ce ia în serios recomandările pentru un regim de viaţă sănătos.

[1] http://law.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1183&context=expresso
[2] http://www.japanlaw.info/lawletter/nov85/fat.htm
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Minamata_disease
[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Dream_Island_%28Yume_No_Shima%29

Anunțuri

43 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] de drept, abuzurile au drept cauză creşterile disarmonice accidentale, spre deosebire de […] Ultimele articole despre 1 Posted in NEWS Tags: dacă, gratis, scump « Dragoş Sion, dă ocol Mării Negre cu […]

  2. Béranger said, on 2010/07/08 at 05:34

    Domnul Lăzărescu, spuneaţi? Hmmm… pentru un locuitor al Japoniei, daţi dovadă de o impardonabilă necunoaştere a realităţilor nipone, şi exageraţi în lauda pe care o faceţi sistemului medical.

    Să vă reamintesc de un Lăzărescu-San din 2009:

    Traffic accident victim dies after being refused admission by 14 hospitals
    http://www.japantoday.com/category/national/view/traffic-accident-victim-dies-after-being-refused-admission-by-14-hospitals

    Injured Japanese Man Dies After 14 Hospitals Refuse to Admit Him
    http://www.foxnews.com/story/0,2933,487747,00.html

    Auguri.

    • delaepicentru said, on 2010/07/08 at 08:38

      Vă mulţumesc pentru efortul de documentare, chiar dacă mă deranjează tonul resentimentar. În locul dv., aş fi mimat cel mult un vag scepticism.

      Ce nu aţi aflat este felul în care schema de intervenţie a fost ajustată între timp. Aceea nu poate deveni ştire internaţională, din moment ce nu s-a lăsat cu prunci prăjiţi în incubator.

      Temă pentru acasă
      Căutaţi impardonabila necunoaştere a realităţilor nipone, şi exagerarea cu lauda, în propoziţiile de mai jos:

      Sunt prea puţini medici şi prea mulţi avocaţi.

      Sistemul de sănătate din Japonia nu este unul perfect, însă este atent monitorizat, fără să fie unul etatist. Este în orice caz, un sistem drept.

      • Béranger said, on 2010/07/08 at 16:17

        V-am citit mai multe postări, şi de pe acest blog, şi de pe The Chronicle.

        Faptul că sunt prea puţini medici, dar prea mulţi avocaţi este o boală care se globalizează. Păcat că nici Japonia n-a scăpat neatinsă.

        Nu achiesez în privinţa ideii că un sistem de sănătate etatist ar fi prin definiţie unul mult mai prost decât unul privat. Nu vă uitaţi numai în estul Europei, gândiţi-vă şi la ţări precum Franţa sau Regatul Unit. Cele două au sisteme mult diferite între ele, dar amândouă bazate pe implicarea puterii publice. Şi acolo situaţia este departe de a fi perfectă, dar nu cred că aţi DEMONSTRAT că sistemul japonez ar fi (ca să citez) un sistem drept (subînţeles: mai drept decât orice sistem etatist).

        Ştiu că Dvs., ca şi dl. Fumurescu, aveţi idei neoliberale (sau neoconservatoare, depinde din ce parte a bălţii priveşti), sau mai simplist spus, libertariene. Aici nu vă împărtăşesc ideile, îmi pare rău — deşi, văzând cât de corupte sunt guvernele peste tot în lume, cel mai adesea şi eu îmi doresc să mă lase dracului în pace şi să existe cât mai puţin.

        Ştiu că aveţi o obsesie cu buletinele de identitate, şi parţial o înţeleg, mai cu seamă având în vedere absurdistanul românesc. Ştiaţi că, teoretic, legea română permite declararea pe proprie răspundere a adresei de domiciliu şi de reşedinţă, fără nici un act doveditor (iar organul, dacă are suspiciuni, este dator să investigheze în cartier), dar normele de aplicare anulează acest drept legal? (Există o portiţă legal-administrativă, aceea de a convinge secţia de poliţie de cartier să facă o anchetă şi să-ţi dea o adeverinţă că ei sunt convinşi că stai unde zici că stai, dar nu cred că s-a folosit cineva de ea, afară poate de niscai mafioţi.)

        Insist. Dvs. vă aflaţi în tabăra celor care cred că adevărata democraţie este în ţările care nu cer o carte naţională de identitate, şi că introducerea unui asemenea act în Statele Unire sau în Regatul Unit ar fi dictatorială dacă s-ar face.

        Ce nu înţelegeţi Dvs. este că dreptul Dvs. la a fi lăsat în pace de guvern trebuie pus în balanţă cu alte aspecte practice. Dvs. vă temeţi că guvernul comite o imixtiune dacă ştie mereu unde să vă găsească, dar dacă cineva vă violează fiica sau nevasta, nu ar fi mai bine dacă ar exista baze de date naţionale cu ADN-ul şi adresele tuturor, astfel încât suspecţii să poată fi identificaţi? Dacă-s nevinovaţi, se merge mai departe. În condiţiile actuale, nu riscul de a fi hărţuit este cel mai important, ci riscul de a nu prinde infractorii şi criminalii tocmai pentru că nu ai mijloace de investigaţie adecvate, şi e posibil să te concentrezi pe găsirea unui suspect care nu e vinovat, dar până să te lămureşti de asta, puerzi timp preţios şi scapi din vedere alte piste.

        În lumea asta globalizată, criminalitatea va scăpa de sub control, şi ideea asta că un act de identitate dublat de o bază de date biometrice înseamnă 1984 mi se pare absurdă şi nepractică. Trebuie ales între legea junglei şi siguranţa publică. Apropo, compania de telefonie mobilă oricum ştie unde te găseşti. Banca ştie unde locuieşti. Furnizorii de utilităţi ştiu unde locuieşti. Ce mare brânză dacă ştie şi guvernul unde locuieşti?

        În altă ordine de idei, iată la ce ar fi bun un act naţional de identitate care să nu fie contestat, iar la o adică să poată fi verificat (de pildă, la o bancă, prin scanare ca la aeroport şi comparaţie cu o bază de date centrală). Am fost pentru scurtă vreme în State, iar la a doua vizită de acest fel, a trebuit să încasez un cec la o bancă.

        Evident, cretinii au cerut două ID-uri. Fireşte, eu n-aveam decât paşaportul românesc, şi cum nu conduc, ce să arăt? Am încercat să-i explic dobitocului: uite, nene, pagina asta din paşaport (cu irizaţii frumoase, ţiplată, paşaport nou) este UN act de identitate, iar autocolantul ăsta care este viza pe 10 ani este AL DOILEA act, başca fiind el emis de guvernul ţării tale, boule! Fireşte, boul a fost zâmbitor, dar neclintit. Ştii ce a considerat cretinul ca un al doilea ID valid? Căcatul de badge de acces în firmă, pe care poate să-l tipărească oricine (poză+nume) la orice imprimantă şi să-l ţipleze!

        Aşadar, eu consider un ABUZ să mi se ceară 2 acte de identitate în locul unuia singur dar de necontestat (şi verificabil contra unei baze de date), ca să nu mai spun că oricum nu este vorba de certitudinea că tu eşti tu, câtă vreme în America se pot accepta diverse legitimaţii dubioase, numai să fie două!

        Ca să ne întoarcem la sănătate: nu găsesc acum nici cu miliţia, dar ştiam (sau cred că ştiam) că în Franţa ar exista un registru naţional al dosarelor medicale, nu în Paris ci într-un oraş de provincie, într-un sediu securizat mai ceva ca ministerul apărării (mai degrabă ca Sing-Sing). Vă imaginaţi cât de util este ca, atunci când ambulanţa te ridică de pe stradă ca urmare a unui accident în care ţi-au pierdut cunoştinţa, pe baza SSN-ului sau a ceva de pe cartea de identitate să ţi se poată accesa fişa medicală cu istoricul medical complet (indiferent că te-ai tratat în sistemul public sau în cel privat)? Asta ţi-ar putea salva viaţa!

        Acum, să ne înţelegem: Franţa este, oarecumva ca şi România, ţara în care există zeci de baze de date naţionale, regionale, departamentale, orăşeneşti, respectiv aparţinând diferitelor ministere şi autorităţi, baze care NU sunt interconectate, aşa că în loc de aspectul potenţial pozitiv se constată mai mult neplăcerea cauzată de un haos birocratic. Dar parcă totuşi calculatoarele fuseseră inventate ca să ne ajute, nu?!

        În fine, eu mai de stânga (din raţiuni morale), dar cu accese de anarhism, dumneavoastră de dreapta, nu putem avea aceleaşi opinii. Dar îmi pare bine că v-am descoperit blogul.

        Ah, şi aveţi o teribilă dreptate în privinţa hotărârii imbecile a CCR cu privire la pensii! Zău aşa.

        Un aspect tehnic totuşi: este posibil ca ordonanţa sau legea care scădea pensiile să fi scris, textual, că acestea se reduc cu 15%, punct. Asta poate fi considerat incompatibil cu statul de drept. Ce ar fi trebuit făcut era de modificat Codul Fiscal astfel încât să se recalculeze punctul de pensie! Punctul ăla blestemat. Tot atâtea puncte ai, doar că-s mai puţin valoroase (după buget, coane Fănică). Asta ar fi fost perfect legal, doar că mi se pare că şi aşa, un Cod Fiscal nu poate intra în vigoare mai devreme de 6 luni?! Şi asta se putea rezolva cu o lege organică, probabil. Oricum, aţi observat poate cum noul TVA a fost impus de astăzi pe poimâine, lăsând prea puţin timp agenţilor economici să-şi modifice casele de marcat şi programele de calculator, să-şi facă inventarul, etc. Un jeg de ţară, România.

        Anyway, keep fighting, Monsieur. Eu unul nu vreau neapărat să nu am buletin şi alte hârţoage. Ceea ce vreau este să le pot obţine repede, simplu, fără alte adeverinţe, şi pe cât posibil pe declaraţii pe propria răspundere. Aşa m-aş simţi şi eu cetăţean, nu supus.

      • delaepicentru said, on 2010/07/08 at 21:09

        Da, este un sistem drept. Dacă un accident din Kansai (regiune supraaglomerată) cu o populaţie o dată şi jumătate cît a României credeţi că e elocvent, nu aveţi decît.

        Cred că v-aţi ambalat dincolo de limitele unui comentariu. Nu că nu m-aş bucura, ci doar vreau să vă atrag atenţia că speculaţi prea mult „psihanaliticos” despre ceea ce cred eu sau Alin Fumurescu.

        Inutilitatea buletinului este clară, din moment ce statul are fişa mea de evidenţă a populaţiei. Neorocirea e că numai cei de la evidenţa populaţiei au acces la ea. Nu şi alte autorităţi, ce, odată ce ţi-au găsit hiba, refuză orice procedură ce ar asigura, exercitarea unui drept fundamental. Asta e adevărata absurditate. Ca să nu mai zic că BI e unul din vectorii de răspîndire a datelor personale în natură prin însăşi obligativitatea portului lui. Dacă ar fi să optimizez procedurile statului poliţienesc, mai raţională ar fi tatuarea CNP pe antebraţ. Ca să ştim o treabă. Desigur, demnitatea umană nu ar mai fi apărată. Aşa cum ea nu este apărată nici de obligativitatea portului buletinului. Acuma, de ce sunt atît de vehement? (iar Franţa nu-mi poate servi niciodată drept model) e pentru că, practic, fără să-mi propun, am descoperit aici un principiu, pe care l-am numit principiul minimei contaminări cu date personale. Şi i-am găsit şi avantajele.

  3. Béranger said, on 2010/07/08 at 20:46

    Ah, faimosul profiling mult hulit în Arizona (şi în genere considerat discriminatoriu, vorba ceea, nu toţi ţiganii-s hoţi după cum nu toţi hoţii-s ţigani), common place în Japonia:
    http://www.nytimes.com/2010/07/08/opinion/08iht-edkumiko.html

    • delaepicentru said, on 2010/07/08 at 21:28

      Da, cînd vine vorba de stat, prostia e mare. Nu mai departe, un ordin din iunie 2003 al ministrului sănătăţii spune că nu se va mai preleva sînge de la donatorii cu istoric de locuire în Europa, după 1980. (Şi sunt acolo două zone de risc. România e totuşi în zona a II-a.) 🙂 Ordinul a dus la scăderea drastică a volumului colectărilor. (iar asta se leagă şi de accidentul din Kansai). Nu numai europenii şi americanii fac obiectul ordinului, dar şi japonezii ce au avut ghinionul să muncească sau să meargă la studii în Europa/ America în acest interval. Cauza? Stînga etatistă cere garanţii de „prions-free” (agentul etiogen al encefalitei bovine spongiforme). Într-un sistem mai puţin reglementat, particularizarea ar suplini golul de sînge lăsat de ineptul ordin. Dar nu te pui cu precauţiile epidemiologice bazate pe brutalitatea profiling-ului. Şi nu este singura intervenţie brutală. O lege din 1907 prevedea obligaţia ca leproşii să fie izolaţi pe anumite insule. Deşi în 1943 s-a găsit un prim remediu ce a făcut legea caducă, ea a fost abrogată abia în 1996.

  4. Béranger said, on 2010/07/08 at 21:25

    Nu «face sens» ce spuneţi. Statul are «fişa mea de evidenţă a populaţiei» pentru că VREODATĂ, CÂNDVA, mi-a eliberat un buletin de identitate. Până atunci nu existam decât ca o intrare în registrul civil de naşteri de la primărie, în registrul de naşteri de la spital (dacă nu se distruge după 10 ani), şi la policlinică, cum că m-am vaccinat în fragedă pruncie! (Şi undeva la şcoală, presupunând c-am urmat-o.)

    Deci, dacă este nevoie ca eu să exist — ca să am CNP/SSN, sau ca să am un număr unic de evidenţă fiscală, căci orice stat e grijuliu să perceapă impozite —, şi vă reamintesc faptul că până la introducerea CNP-ului încă de la naştere, în R.P.R. şi R.S.R. tu chiar nu existai până la 14 ani, atunci e nevoie ca undeva să existe o fişă despre mine.

    Dacă tot există o fişă despre mine, trebuie să pot dovedi că eu sunt eu, nu doar pentru că în multe state poliţia are dreptul să mă oprească pe stradă iar eu am obligaţia să mă legitimez (ştiu că nu vă place, dar în timpul WWII şi Regatul Unit a avut temporar buletine de identitate!), dar în primul rând pentru a putea beneficia… de dreptul la proprietate! Cum altfel pot cumpăra o maşină sau o casă dacă nu pot dovedi cine sunt, cum pot ridica un colet de la Poştă, etc. etc. etc.

    Dreptul de a putea dovedi CĂ SUNT EU este UN DREPT AL MEU!

    Singura problemă (deşi majoră) este că în majoritatea ţărilor, eliberarea cărţii de identitate este mult mai mult decât o simplă formalitate care să dureze 2-3 minute, aşa cum ar trebui — şi cum ar putea — ea să fie.

    Nu mă acuzaţi că mă ambalez, căci şi Dvs. sunteţi «pasional».

    • delaepicentru said, on 2010/07/08 at 21:40

      În Anglia celui de-al doilea război mondial, buletinele aveau scopul de a uşura identificarea persoanei, totul fiind nesigur, începînd cu arhivele. Dacă mai punem la socoteală că totul era raţionalizat, de la pîine pînă la şosete, vă daţi seama că Anglia acelori vremuri a fost în situaţia de a semăna cu Uniunea Sovietică. De altfel, poporul a avut grijă să nu mai aleagă partidul lui Churchill. Sunt convins că unul din motive a fost dorinţa de eradicare a sistemului draconic de identificare a persoanei. Recent, laburiştii, invocînd lupta antitero, au reintrodus buletinul de identitate. Însă, se pare, nici poporul nu mai e atît de dornic de libertate precum erau, de pildă, indienii lui Gandhi din Africa de Sud, cu o sută de ani înainte.

      Altfel, ce să zic? Dacă legea spune că trebuie ca în 15 zile să anunţi la primărie noul domiciliu, fişa de evidenţă a populaţiei va fi întotdeauna actualizată. Aşa se face în Japonia. Şi nu e un moft.

      Moft e atunci cînd, în condiţii româneşti, dacă (atenţie!) vrei să-ţi reînoieşti buletinul, poliţaiul te trimite la mama dracu, să-ţi iei extras de carte funciară, deşi contractul de vînzare-cumpărare este în mîna ta, iar conţopistul nu ţi-l ia în seamă, deşi, nimic înafara pozei nu e de actualizat în datele scriptice.

      • Béranger said, on 2010/07/08 at 21:50

        Eu sunt mai greu de cap şi nu pricep. Cum se identifică un cetăţean (act cu poză, da?), în condiţiile în care nu a fost peste hotare, deci nu are paşaport, şi nu conduce, deci nu are carnet auto? Ce face poliţia sau justiţia, sau ce face poştaşul de la ghişeu? Merge să-i întrebe pe doi vecini, «bre, ăsta îi John a lui Fiddlestone din capul satului?», sau cum?

        Libertatea e una, iar încăpăţânarea unora ca domnia-voastră e alta. Repet: cum dovedesc faptul că eu sunt eu?

      • Béranger said, on 2010/07/08 at 22:02

        Ah, am uitat, am răspuns citind doar comentariul primit pe mail, care se oprea la Gandhi.

        Conform legii (dar nu şi a normelor de aplicare!), puliţianul ar trebui să accepte o declaraţie pe proprie răspundere cu ocazia reînnoirii domiciliului. Dar asta numai în teorie.

        Chestia este că acum, Evidenţa Populaţiei NU mai ţine de ministerul de interne, cum ştiţi Dvs., ci de Prefectură. De aici au găsit un al doilea pretext de a nu aplica legea. Înainte de asta, teoretic puteai să-i dai în judecată, ei ar fi fost obligaţi să-ţi primească declaraţia pe proprie răspundere şi eventual să trimită un puliţian să verifice, dar acum dacă sunt alte organe, chipurile fără legătură cu puliţia română, ei îţi cer ţie să-l convingi pe sectorist să-ţi dea o adeverinţă că declaraţia ta e pe bune, ceea ce ăla n-o să facă în vecii vecilor.

        Am înţeles că în Spania funcţiona prin 1996 chestia asta: te duceai la primărie sau la poliţie (nu ştiu cum e la ei), spuneai că de azi stai la adresa X, ei luau notă, îţii eliberau ţidula, şi numai dacă aveau vreo suspiciune (sau poate prin eşantionare/sondaj), puteau cere poliţiei de proximitate să verifice veridicitatea.

  5. delaepicentru said, on 2010/07/08 at 21:56

    Vedeţi? Aţi venit pe terenul meu. Sunt o grămadă de soluţii. În raport cu autorităţile statului, nu e nevoie de niciun act de identitate. E suficient să spui cine eşti, iar dacă dai şi numărul de telefon, eşti identificat pe loc. Dacă eşti la secţia de votare, fie înmînezi cartea poştală primită în prealabil, fie, dacă ai pierdut-o, spui cine eşti. Eşti întrebat cînd te-ai născut (luna şi ziua). De obicei, rutina se opreşte aici. Dar dacă există dubii, eşti întrebat şi unde ai avut ultimul domiciliu. Şi cu asta, îţi intri în orice drept fundamental. Totuşi, dacă pleci în sălbăticie, autorităţile recomandă să iei cu tine o copie după carnetul de sănătate. Nu originalul.

    În raport cu terţii însă, identificarea se poate face parţial, şi modular. În funcţie de miză. La mize mici, identificare minimală. La mize mari, identitificare mai amplă.

    Iată lista de acte permise la poştă, pentru identificarea cu mize mici:
    基本型 特例型・特定事項伝達型

    いずれか1点(氏名の記載があり、かつ、郵便物・荷物を受け取る際に有効なものに限ります。)

    * 旅券(パスポート)
    *

    免許証等
    o 運転免許証
    o 船員手帳
    o 海技免状
    o 小型船舶操縦免許証
    o 猟銃・空気銃所持許可証
    o 戦傷病者手帳
    o 宅地建物取引主任者証
    o 電気工事士免状
    o 無線従事者免許証
    o 認定電気工事従事者認定証
    o 特殊電気工事資格者認定証
    o 耐空検査員の証
    o 航空従事者技能証明書
    o 運航管理者技能検定合格証明書
    o 動力車操縦者運転免許証
    o 教習資格認定証
    o 警備業法第23条第4項に規定する合格証明書
    o 警備員等の検定等に関する規則附則第3条の規定による廃止前の警備員等の検定に関する規則第8条に規定する合格証
    o 写真付き住民基本台帳カード
    * 外国人登録証明書
    * 官公庁や特殊法人等が発行した身分証明書で写真付のもの

    いずれか1点(氏名、住所および生年月日の記載があり、かつ、郵便物・荷物を受け取る際に有効なものに限ります。)

    * 旅券(パスポート)
    * 運転免許証
    * 写真付き住民基本台帳カード
    * 外国人登録証明書
    * 官公庁や特殊法人等(※1)が発行した身分証明書で写真付のもの
    * 健康保険、国民健康保険または船員保険等の被保険者証
    * 共済組合員証
    * 国民年金手帳
    * 年金手帳
    * 公の機関が発行した資格証明書で写真付のもの(療育手帳、身体障がい者手帳等)(※2)

    ※1

    特定事項伝達型の場合は、特殊法人等が発行した写真付き身分証明書を除きます。
    ※2

    船員手帳、海技免状、小型船舶操縦免許証、猟銃・空気銃所持許可証、戦傷病者手帳、宅地建物取引主任者証、電気工事士免状、無線従事者免許証、認定電気工事従事者認定証、特殊電気工事資格者認定証、耐空検査員の証、航空従事者技能証明書、運航管理者技能検定合格証明書、動力車操縦者運転免許証、教習資格認定証、警備業法第23条第4項に規定する合格証明書、警備員等の検定等に関する規則附則第3条の規定による廃止前の警備員等の検定に関する規則第8条に規定する合格証を除きます。

    Şi iată lista pentru mize mari (citaţii, documente etc.)

    * 旅券(パスポート)
    * 運転免許証
    * 写真付き住民基本台帳カード
    * 外国人登録証明書
    * 官公庁や特殊法人等(※1)が発行した身分証明書で写真付のもの
    * 健康保険、国民健康保険または船員保険等の被保険者証
    * 共済組合員証
    * 国民年金手帳
    * 年金手帳
    * 公の機関が発行した資格証明書で写真付のもの(療育手帳、身体障がい者手帳等)(※2)

    Voi traduce cînd voi avea timp.

  6. Béranger said, on 2010/07/08 at 22:08

    «E suficient să spui cine eşti, iar dacă dai şi numărul de telefon, eşti identificat pe loc. Dacă eşti la secţia de votare, fie înmînezi cartea poştală primită în prealabil, fie, dacă ai pierdut-o, spui cine eşti. Eşti întrebat cînd te-ai născut (luna şi ziua). De obicei, rutina se opreşte aici. Dar dacă există dubii, eşti întrebat şi unde ai avut ultimul domiciliu. Şi cu asta, îţi intri în orice drept fundamental.»

    ABERANT! Toate rudele mele (teoretic, că nu prea mai am rude în viaţă) şi aproape toţi prietenii, baţca un număr de cunoştinţe, precum şi mulţi vecini (1) cunosc toate aceste date personale ale mele (2) pot avea acces (îmi pot fura) acea carte poştală!

    Dvs. nu vă folosiţi creierul! FĂRĂ UN ACT CU POZĂ NU SE POATE IDENTIFICA O PERSOANĂ! Punct.

    OK, pentru mize şi valori mici (să zicem, un colet poştal, nu un cec la bancă, şi nu o mărturie în instanţă), se pot accepta, să zicem, două ID-uri fără poză — dar şi acelea pot fi furate cu tot cu portofel!

    De unde rezultă că… FĂRĂ UN ACT CU POZĂ NU SE POATE IDENTIFICA O PERSOANĂ! Punct.

  7. Béranger said, on 2010/07/08 at 22:11

    Google Translate a tradus rezonabil (zic eu, neştiind o boabă kanji, hiragana, katakana, habar n-am ce-aţi folosit, n-am destui neuroni ca să pricep cum vine treaba cu japonezii ăştia).

    • delaepicentru said, on 2010/07/08 at 22:45

      S-ar putea să aveţi dreptate. Pe semne că nu aţi fost niciodată militar în gardă, pentru a cunoaşte şi alte căi de identificare. Pe semne, vă imaginaţi că înainte de 1830, oamenii erau imposibil de identificat.

      • Béranger said, on 2010/07/08 at 22:57

        Ce să spun, parcă numărul de telefon sau altă informaţie pe care o pot şti, cum spuneam, 100 de oameni, constituie aşa un sistem sofisticat de parole, că musai dovedesc faptul că sunt eu, da? De ca şi cum s-ar schimba consemnul de 2 ori pe zi, da?

        Şi nu, nu am făcut armata.

      • Béranger said, on 2010/07/08 at 22:58

        Oamenii au o cu totul altp mobilitate decât la 1830 toamna. Cum vă spuneam, de ce refuzaţi să vă folosiţi neuronii tocmai când vine vorba de identificarea unei persoane?

  8. delaepicentru said, on 2010/07/08 at 23:40

    Eu folosesc neuronii. Şi autorităţile japoneze îi folosesc.

    Înainte de poză a existat sigiliul. Cu o istorie de mii de ani. Dacă aţi fi citit articolul acesta, aţi fi aflat că oricine are un sigiliu personal. În acest fel, în relaţiile cu terţii, individul poate încheia contracte uşurele chiar şi fără să-şi dea adresa. Iar la contractele mai serioase, îşi mai este şi propriul notar. Dacă şi după asta vă veţi îndoi tot atît de ofensator la adresa mea, sunteţi numai bun de stîlp al statului poliţienesc. Vă asigur, veţi face carieră. Dar nu într-un stat de drept.

    • Béranger said, on 2010/07/09 at 00:14

      Se pare că Japonia se găseşte încă în Evul Mediu. Să ne înţelegem, nu contest eficienţa unei birocraţii minimale, şi nu spun că românii bătuţi în cap sau europenii sunt mai breji.

      Totuşi, seal-ul în speţă nu este sigiliu, ci ştampilă. Nu ştiu cum se face, dar conceptul de ştampilă seamănă cu cel românesc, în care ştampila e suverană. În Occident, semnătura e suverană, DAAAR nu uitaţi că:
      – semnătura e valabilă pe un contract fără necesitatea unei alte forme de identificare în care părţile se cunosc şi recunosc reciproc (îşi acceptă reciproc identitatea), nu când una din părţi este o autoritate publică pentru care cealaltă parte e necunoscută; altfel spus, când semnezi un contract cu statul sau cu o companie, trebuie să te identifici;
      – semnătura este valabilă pentru că se poate contesta în instanţă şi există grafologi pe lume; totuşi, deşi expertiza poate arăta că eu, Popescu Vasile, am produs într-adevăr acea semnătură, sau că dimpotrivă, este exclus ca eu, Popescu Vasile, să fi produs acea semnătură, un lucru NU poate arăta expertiza: care din cei 2 milioane de indivizi aflaţi la acea dată în localitate este cel care, pretinzând că aş fi eu, a semnat în fals, astfel că cealaltă parte a crezut că întocmeşte un contract cu mine!

      Cum ar fi dacă orice bou de pe stradă se dă drept mine şi îmi vinde casa în numele meu?

      Ce povestiţi Dvs., cu ştampila aplicată în faţa notarului, e OK. Dar dacă eu îţi fur ştampila dumitale, şi întocmesc un act în numele dumitale, şi nimeni nu-mi cere vreun ID card, cum dovedeşti dumneata că nu, nu ai vândut casa nimănui, a fost un altul? Cerând expertizarea semnăturii, probabil.

      Ce se întâmplă când o ştampilă de-asta este pierdută sau furată? Dacă ele nu sunt nicăieri înregistrate (specimen), cum se poate dovedi că este asociată persoanei mele? Am o singură ştampilă în viaţă?

      Şi America este în Evul Mediu atunci când cetăţeanul acceptă că un poliţist (fără uniformă, să zicem) este poliţist doar pentru că acesta îi arată o insignă. Dacă nu mă înşel, peste 600 de insigne de poliţist sunt anual pierdute sau furate în SUA. Plus că, probabil, se pot falsifica uşor.

      Şi în Franţa se folosea până la un moment dat posibilitatea ca un inspector să-şi decline identitatea întorcând reverul hainei pentru a arăta o insignă. Acum însă, identificarea prin prezentarea legitimaţiei oficiale de serviciu este obligatorie. Nu spun că cetăţeanul chiar o examinează şi-şi poate da seama dacă e falsă ori ba, dar una este să ştii că cineva s-a legitimat ca inspectorul cutare de la secţia X, şi alta e să ştii că ai văzut o insignă, parcă avea numărul N…

      Definiţia statului de drept este Japonia, pentru Dvs. Vă voi ofensa din nou, precizând că n-am chef să-mi pierd de pomană timpul căutând o carte a unui occidental (american sau britanic, nu mai ştiu) care arăta că Japonia este numai în aparenţă o democraţie, în realitate ea se găseşte încă în Evul Mediu, iar libertăţile economice şi cetăţeneşti nu contrazic acest adevăr.

      • delaepicentru said, on 2010/07/09 at 01:01

        Mă rog, dacă vă plac prejudecăţile şi clişeele altora, sunteţi liber. Nu o dată am spus că societatea japoneză este una profund rurală. Însă nu văd nimic rău în asta. Mă rog, chestie de gust.

        Dacă vă gîndiţi numai la metode de fentare a vreunei autorităţi (pe care vi le-aş putea demonta rapid, dar simt că sunteţi prea sclerozat în gîndirea poliţienească) nu faceţi decît să-mi întăriţi convingerea că nu vă doriţi decît să fiţi unul dintre supuşii statului poliţienesc.

        De acum încolo sunteţi liber să citiţi, dar îmi rezerv dreptul de a nu-mi pierde vara cu dv. Apropo, vă rog să ştergeţi poza furată de pe The Chronicle, asupra căreia nu v-a oferit nimeni dreptul de publicare.

  9. Béranger said, on 2010/07/09 at 02:23

    Nu am de gând să şterg nici o poză, domnul meu. Daţi-mă în judecată, ca să vedeţi în statul poliţienesc funcţiune. Modul în care am folosit-o se încadrează în Fair Use după aprecierea mea, iar pe de altă parte, cititorul blogului meu în 99% din cazuri va face click pe unul din cele două link-uri care duc la articolul Dvs. din The Chronicle, respectiv la blogul Dvs. Astfel, nu numai că nu vă este negat dreptul legal asupra imaginii, dar vă generez trafic, dacă pot să mă exprim astfel. Astfel de folosiri de imagini sunt frecvente–repet, mai degrabă vă fac o favoare prin incitarea mai multor internauţi de a vă vizita articolul, articol pentru care acea poză nu este neapărat cea mai reprezentativă (dimpotrivă, fotografiile cu imagini de magazine de cartier sunt mai interesante, dar eu am ales poza care atrage cel mai mult atenţia).

    În rest, ca să încheiem aici discuţia cu privire la statele poliţieneşti:

    Domnul meu, să nu credeţi că în Japonia sau în Anglia anilor 1800 oamenii erau mai buni, mai blânzi, mai drepţi. Ceva s-a schimbat între timp, iar aceste schimbări CER ca law enforcement authorities să dispună de mijloace de control crescute pe măsura creşterii CAPACITĂŢII INFRACŢIONALE.

    Aşadar, în ziua de astăzi, faţă de 1800:
    – populaţia este mai numeroasă şi mai densă, favorizând comiterea mai multor crime;
    – în acelaşi timp, în multe zone urbane vecinii se cunosc mai puţin spre deloc între ei, ceea ce scade capacitatea unei anchete clasice gen Sherlock Holmes sau Hercule Poirot;
    – mobilitatea generală a oamenilor este mai mare, atât dpdv tehnic (aviaţia civilă, autostrăzi, etc.), cât şi ca disponibilitate de a-ţi schimba domiciliul şi locul de muncă (unii oameni trăiau toată viaţa în acelaşi sat, şi ei reprezentau poate 70% din populaţie, astăzi poate 1%);
    – mijloacele tehnice de comunicare sunt infinit mai mari, ceea ce de asemenea poate favoriza infractorii (deci şi anchetatorii trebuie să poată dispune de mijloace de intercepţie la o adică);
    – mijloacele tehnice care să permită falsificarea a orice (acte, sigilii, ştampile, orice) sunt infinit mai accesibile (scannere, printere speciale, maşini de ţiplat şi de tipărit aşa-zise holograme, etc.), deci este tot mai greu să te încrezi în orice mijloc de autentficare;
    – …şi multe altele.

    Deci nu mai putem investiga ca la 1800 toamna, întrebând vecinii ce moace noi au văzut în comitat, şi cum îşi zice bărbosul roşcat care s-a mutat recent în zonă. Reţelele criminale au mobilitate, mijloace tehnice şi, în condiţii de metropolă, anonimitate prin diluare în mulţime, iar dacă Statul, văzut ca garant al unei societăţi diferite de junglă, în care Dreptul poate fi impus şi Crima pedepsită, dacă acest Stat este neputincios pentru că Dvs. nu vreţi să aveţi buletin, nu vreţi să vi se cunoască adresa, amprenta, ADN-ul şi mai ştiu eu ce…

    …atunci, desigur, acesta este dreptul Dvs., doar că îmi dovediţi că nu sunteţi la înălţimea la care păreaţi a fi.

    • delaepicentru said, on 2010/07/09 at 14:01

      1) Utilizarea pozei nu este un delict. Dar nu am de ce a vă fi nici recunoscător pentru un trafic pe care nu vi l-am cerut. Politicos ar fi fost să cereţi acordul, fie al editorului, fie al autorului. Dar, bine, asta ţine de buna creştere, ceea ce nu cred că aveţi. Nu o spun cu bucurie.

      2) Acuma, despre ştampilă, (ale cărei funcţii se pare că nu le-aţi înţeles din materialul la care v-am trimis) iată un caz:

      Era în 1994. Viza de şedere îmi expirase de un an. Amicii cu care locuisem urmau să se repatrieze. Aşa că a trebuit să-mi caut o locuinţă. Am încheiat un contract cu un agent imobiliar. Pentru asta a trebuit să-mi fac o ştampilă. Meşterul mi-a greşit numele. În loc de mariusu, mi-a excizat mariosu. Nu a fost nicio problemă la încheierea contractului, din moment ce garanţia a fost pecuniară (reikin şi shikikin). S-a adăugat garanţia morală a unui terţ, care, la o adică, ar fi achitat eventualele pagube făcute de mine. După ce am încheiat contractul de închiriere, am fost cu el la primărie, unde mi s-a eliberat un buletin de Tokio.

      Cu aceeaşi ştampilă am putut deschide şi un cont la o bancă.

      Acuma, dacă aş fi vrut să cumpăr (exagerez) Tokyo Tower, pentru întărirea capacităţii probative a ştampilei, ea ar fi trebuit înregistrată la primărie. Iar la contractele importante, înafara ştampilei, e nevoie şi de un certificat de specimen, eliberat la cerere, de către primărie. Nu e nevoie de notar. În certificatul de specimen nu se trece adresa. (QED) Dacă însă contractul prevede şi garanţii ipotecare, de pildă, atunci el trebuie să se refere şi la adresa părţilor. În acest caz, se ataşează „modulul de loc” juminhyo, adică adeverinţa de adresă, eliberată de primărie. Dacă contractul angajează şi răspunderea civilă a familiei, atunci se ataşează şi kosekisho adică extrasul din registrul de stare civilă. După cum vedeţi, totul e modular, în acord cu miza pusă în joc.

      Să vedem hibele şi să le analizăm din perspectiva statului de drept.

      Şedeam ilegal. Situaţia nu era de natură să atragă hăituirea mea locativă, din moment ce nimeni nu putea proba mobilul pentru care şedeam ilegal. A şedea ilegal nu este un delict care să atragă hăituirea.

      Contractele locative au numai trei interdicţii: să nu consumi substanţe interzise în locuinţă, să nu deranjezi vecinii şi să nu fi membru al vreunei mafii.

      Iar ştampila pusă pe contract, deşi eronată în conţinut, nu putea duce la anularea contractului, din moment ce m-am legitimat cu paşaportul, (în care, ştiţi deja, nu e trecută nicio adresă de domiciliu).

      De ce ştampilă şi nu semnătură? Pentru că cele două exemplare ale contractului se validează reciproc, în sensul că ştampila fiecărei părţi contractante se petrece pe filele ambelor exemplare, ca semn că s-a bătut palma. Mai mult, solidarizarea filelor unui exemplar se face cu o fîşie de hîrtie lipită pe capse, peste care se aplică din nou ştampilele petrecute. Aşadar, ştampila este şi sigiliu. Ea funcţionează mai bine ca o semnătură petrecută. Pixul s-ar împiedica de marginea filei de deasupra, lucru ce ar distorsiona semnătura. Concluzia e că un contract de închiriere se poate încheia şi în lipsa unei adrese, din moment ce adresa devine validă odată cu încheierea contractului. E la mintea cocoşului.

      Acuma, eliberarea buletinului de Tokio nu ţinea de statutul meu de şedere, ci de existenţa unei adrese. Condiţie îndeplinită de contractul de închiriere, în virtutea ştampilei şi a prezenţei mele.

      Nici poliţia nu se bagă peste un rezident ilegal. În fiecare aprilie poliţia a venit la uşă, mi-a cerut doar un act de identitate. Pe buletinul de Tokio scria clar că nu am viză valabilă de şedere. Nu era treaba poliţistului. El avea de făcut doar recensămîntul străinilor din cartier.

      Cercurile vicioase dintr-un stat poliţienesc vă sunt deja cunoscute. Ba, văd la dv. şi o înclinaţie spre înăsprirea statului poliţienesc.

  10. Béranger said, on 2010/07/09 at 15:24

    1) Exageraţi cu privire la cererea acordului. Pe Internet sunt 10^9 cazuri de poze folosite pe alte situri. Credeţi că au circulat 2*10^9 e-mail-uri care să facă acest lucru un fapt «de bună creştere». Să fim serioşi.

    2) Perfect. Paşaportul are poză, notarul l-a văzut, ştampila s-a aplicat în mod inteligent. Totuşi, găsesc că orice făcător de ştampile poate face pentru oricine altcineva o ştampilă identică. Asta aşa, ca idee.

    3) Văd că nu înţelegeţi nimic din natura umană, şi cu atât mai puţin mă cunoaşteţi pe mine.

    DVS. sunteţi cel care vedeţi caracterul poliţienesc în înregistrarea adresei de reşedinţă sau în existenţa unui buletin de identitate (paranteză: în episoadele din HOUSE M.D. date aseară pe TVR1, cetăţeanca Amber a ajuns în comă la Princeton General hospital fără vreun act de identitate, aşa că neştiind cine este, n-au putut să anunţe pe nimeni; ce util ar fi fost un act specific unui stat poliţienesc!).

    Mie mi se pare că, dimpotrivă, este un act de CIVILIZAŢIE şi de respect faţă de comunitate să declari unde ai reşedinţa. NU în stil românesc-european, cu hârţogărie şi dovezi. Ar trebui să fie un act (fizic sau virtual/online) care să dureze 2 minute. De pildă, folosind Digipass-ul eliberat de bancă, să poţi face un click prin care autorizezi banca (în speţă) să comunice primăriei (sau autorităţii care menţine o bază de date) că tu declari că locuieşti la adresa cutare. Pentru cine ar putea avea nevoie.

    Acuma, fireşte, civilizaţia implică civilizaţie. Dacă se constată că ai minţit şi ai indus în eroare cu bună ştiinţă comunitatea, să fii amendat. Una să fie amenda când ai omis să declari că te-ai mutat (culmea, amenda asta nu ar trebui să fie foarte mare), şi alta să fie atunci când cu bună ştiinţă ai dat o adresă la care nu ai locuit niciodată (asta e nesimţire, amenda ar trebui să fie aspră).

    Nu pricep de ce nu înţelegeţi cât de util ar fi ca un om să poată fi găsit. O babă la care aţi stat cu chirie vă găseşte un obiect valoros căzut după pat, şi nu vi-l poate înapoia, căci poliţia nu ştie unde vă găsiţi. Cineva de la un loc de muncă sau de la o instituţie de învăţământ vă caută într-i chestiune de interes pentru Dvs., dar nu vă găseşte. Şi tot aşa.

    Nu este vina mea că statele moderne înţeleg această operaţie de recenzare a locuitorilor ca pe un act poliţienesc-represiv. Eu o văd ca pe un act de trai civilizat într-o comunitate. Este foarte posibil ca abordarea japoneză, pe care aşi binevoit s-o detaliaţi şi prin comentariul anterior, să păstreze (din mpştenirea rurală sau medievală) tocmai aceste elemente de civilitate faţă de comunitate. M-aş bucura să fie aşa.

    Nu ştiu de ce credeţi că aş fi adeptul unui stat poliţienesc doar pentru că, uneori, prefer ordinea haosului. Cred că şi Dvs. sunteţi de acord că, de pildă, criminalii şi violatorii dovediţi trebuie să stea acolo unde le e locul (ba chiar ar trebui să şi muncească la puşcărie, nu e colonie de vacanţă). Enforcing the law in this case, would it really be a police state mentality?

    În loc să vă amărâţi într-o discuţie în mod nefericit conflictuală cu subsemnatul, vă propun ceva mult mai constructiv.

    Deşi sunt adeptul existenţei unui act de identitate obligatoriu (în primul rând, de utilitate pentru posesor, dar şi ca o declaraţie a acceptării traiului civilizat într-o comunitate), şi a menţionării adresei de domiciliu/reşedinţă fie pe un act, fie la o autoritate publică locală, eu nu pot înţelege în ruputul capului de ce, ÎN TOATE ŢĂRILE LUMII, există conceptul potrivit căreia non-nativii/non-cetăţenii AU NEVOIE DE UN PERMIS DE MUNCĂ!

    Vă sugerez aşadar să luptaţi împotriva conceptului de permis de muncă, nu împotriva celui de buletin!

    Iată, în funcţie de ţară, se acceptă mai uşor sau mai greu că un cetăţean al lumii are dreptul să trăiască într-o altă ţară decât cea de naştere. Se poate cere un permis de rezidenţă, sau un «buletin», sau altceva, iar aceste acte se pot acorda simplu sau după aşteptări, tergiversări, încercări de disuasiune. În fine, cetăţeanul lumii M.M. locuieşte în statul Ţ, iar acest stat nu are nimic împotriva acestui fapt (M.M. nu este serial killer, nu a comis vreun genocid, nu e pedofil, etc. …şi nici măcar nu e lepros).

    Cetăţeanul M.M. poate respira aerul acelei ţări. El poate bea apa acelei ţări. El poate cumpăra din magazinele acelei ţări. El se poate tunde la unul din frizerii acelei ţări. Ş.a.m.d. Pentru toate acestea NU ARE NEVOIE DE NICI O APROBARE, DE NICI UN ACT ADIŢIONAL.

    Ei bine, ca să poată fi angajat de către o firmă din acea ţară, sau ca să poată desfăşura orice activitate de pe urma căreia îşi poate câştiga existenţa, el ARE NEVOIE DE UN PERMIS DE MUNCĂ!

    DE CE? De ce un cetăţean nativ nu are nevoie de un permis de muncă după cum nu are nevoie de aprobare pentru a respira, pe când un alien are nevoie ca autorităţile să binevoiască să-i aprobe dreptul la activitatea criminală numită muncă?!?

    Am încercat să aflu când a apărut conceptul de permis de muncă în diversele ţări ale lumii, dar Google nu mi-a găsit nimic relevant pe imbecilul de Internet (am căutat numai în engleză şi franceză).

    Dacă vă veţi revolta împotriva conceptului de permis de muncă cel puţin în aceeaşi măsură în care vă revoltaţi împotriva celui de buletin de identitate… ar fi un mare pas înainte.

    Pe de lată parte, rămân nelămurit: doar pentru că modul în care funcţionează conceptul de buletin în România (şi alte ţări similare, y compris la France, c-am mai citat-o) este oribil, şi într-adevăr poliţienesc, de unde aţi tras concluzia că nu s-ar putea implementa un concept de buletin de identitate civilizat, obţinut rapid şi pe propria declaraţie (deşi poate nu chiar de la un automat stradal)?

    • delaepicentru said, on 2010/07/09 at 15:44

      2) Iar n-aţi fost atent. Nu a fost nevoie de NICIUN notar. Omul îşi este propriul notar.
      3) Dacă dv. sunteţi un hobbesian convins, nu e treaba mea să vă corijez. Tot ce pot să vă arăt este preeminenţa dreptului civil în faţa dreptului administrativ. Contractul de închiriere ţine exclusiv de dreptul civil. Buletinul, de dreptul administrativ. În România, preeminenţa dreptului administrativ duce la situaţii absurde, precum cercul vicios: nu-ţi poţi scoate un buletin pentru că nu ai o locuinţă, şi nu poţi închiria o locuinţă pentru că nu ai buletin. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi este o imixtiune brutală a statului în dreptul civil. Condiţionînd locuirea de un buletin, iar nu buletinul de o locuinţă, statul, de fapt, îşi hăituieşte proprii cetăţeni.

      PS: cazul de la Princeton a fost deja imaginat de mine. Am citat pe acest blog şi un caz similar, ce a dus la pierderea dreptului de proprietate asupra unei locuinţe (imediat sub dreptul la viaţă) din cauză că actele de identitate ale titularului au fost întocmite greşit. Aşadar, cazul Princeton nu este relevant pentru utilitatea buletinului. Dacă vrea să te piardă, un stat poliţienesc o poate face mult mai uşor.

      • Béranger said, on 2010/07/09 at 16:09

        Când aţi scris: «Iar ştampila pusă pe contract, deşi eronată în conţinut, nu putea duce la anularea contractului, din moment ce m-am legitimat cu paşaportul, (în care, ştiţi deja, nu e trecută nicio adresă de domiciliu).» la ce vă refereaţi? ÎN FAŢA CUI V-AŢI LEGITIMAT CU PAŞAPORTUL? (ca unic act cu poză)

        Sper că n-aţi tras concluzia că mi-ar plăcea conceptul de notar public. Notarul public este singura instituţie care poartă PUBLIC în nume, dar este organ PRIVAT – deci un business, dar o castă în sine –, căruia Legea (deci Statul) îi asigură clienţi nemeritaţi!

        După mine, probabil că unele acte ar trebui să nu necesite nici un notar – ca în Japonia Dvs. –, iar altele ar putea fi făcute în faţa unui funcţionar relevant (primărie, poliţie). Numai în România ţi se poate cere la poliţie o legalizare notarială, când organul ar putea să constate şi cu ochii lui că hârtia pe care i-o prezinţi este hârtia cerută.

        Exemplul cu pierderea dreptului de proprietate este iarăşi un caz românesc. De câte ori să vă spun că România nu este un exemplu definitoriu pentru nimic, afară doar de prostie şi absurd? *** Dacă în România apa e mov nu înseamnă că apa e ceva de condamnat, ci doar că în România apa e mov. ***

        În rest, îmi pare rău, am obosit să mai discut cu Dvs. O ţineţi gaia-maţu dând exemple româneşti şi nu discutând concepte.

      • Béranger said, on 2010/07/09 at 16:13

        «Condiţionînd locuirea de un buletin, iar nu buletinul de o locuinţă, statul, de fapt, îşi hăituieşte proprii cetăţeni.»

        În mod normal, nu trebuie condiţionat nimic de nimic.

        Locuinţa ar trebui să se poată cumpăra independent de altceva, dar cu dovedirea identităţii cumpărătorului în orice mod acceptat ca fiind suficient de credibil (buletin, paşaport, amprentă digitală, mărturia lui Dumnezeu Tatăl, nu ştiu cum anume).

        Buletinul ar trebui obţinut simplu, pe propria declaraţie, la cerere şi la nevoie, dar rămân la convingerea că într-o societate civilizată, el ar trebui să fie obligatoriu.

        ŞI SĂ NU MAI AUD DE PROCEDURILE ROMÂNEŞTI! Eu discutam de situaţiile în care un act de identitate unic îşi dovedeşte UTILITATEA, nu discutam modalităţile în care unele administraţii îşi SODOMIZEAZĂ cetăţenii!

      • Béranger said, on 2010/07/09 at 16:16

        Şi n-aţi înţeles nimic din cazul Priceton.

        NU este vorba ca statul să conspireze sau să te piardă.

        Este vorba, domnule Mistreţu, că dacă ajungi fără voia ta la spital, în comă, să poată suna ăia la nevastă-ta să-i spună unde eşti, nu să sune ea ca bezmetica la toate spitalele, morgile, poliţiile, etc., că nu i s-a întors partenerul acasă şi nu ştie unde este!

        Acum chiar m-am enervat, pentru că a fost rea-voinţă din partea dumitale. Nu vrei să înţelegi pentru că ai o idee fixă, aceea că statul poliţienesc conspirează împotriva tuturor.

        Şi dacă spun că afară plouă şi că mi s-a udat buletinul, de vină e tot statul poliţienesc, fără de care nu mi s-ar fi udat buletinul, da? Or, eu tocmai spuneam că afară plouă şi că m-am udat.

    • Béranger said, on 2010/07/09 at 16:21

      Fireşte, voiam să spun conspiră, nu conspirează.

  11. delaepicentru said, on 2010/07/09 at 16:23

    M-am legitimat cu paşaportul în faţa agentului imobiliar. Simplu. Aşa cum m-am legitimat cu un paşaport expirat la înoirea buletinului de Hiroşima, aşa cum, o prelungire cu trei ani a unei vize de şedere mi-a fost acordată în baza aceluiaşi paşaport expirat. Ce alte dovezi de existenţă a conceptului de stat de drept doriţi?

    PS: Sper că aţi observat că nu mai discut demult cu dv., din moment ce faceţi eforturi vizibile să deveniţi antipatic. Tot ceea ce scriu este pentru eventualii cititori. 🙂

    EDIT: De ce act unic de identitate, şi nu pluralitatea actelor de identitate? Unic era numai numărul de tatuat pe antebraţ în lagăr. Unică e fişa de evidenţă a populaţiei. Am sintetizat şi am argumentat procedurile alternative, în textul: Despre identificarea activă.

  12. Béranger said, on 2010/07/09 at 16:49

    Bun, deci tot aţi avut la un moment dat nevoie de un act cu poză (fie el paşaport, fie şi expirat, dar necontestat, căci nu era fals).

    Prin act UNIC înţeleg un act care să fie unanim acceptat. În SUA neexistând aşa ceva, ci o pluralitate (de la driver’s licence la orice, poate chiar şi public library card), cretinii îţi cer DOUĂ ACTE CU POZĂ (v-am mai explicat, dacă aţi fi binevoit să băgaţi de seamă, şi scriu asta pentru cititori, nu pentru Dvs., deşi vă mulţumesc pentru găzduirea comentariilor), ceea ce este UN ABUZ!

    Dacă în ţara aia ar exista un act unic în sensul de a fi «cunoscut şi recunoscut de orice american» (ca bancnotele, care-s legal tender), n-ar mai fi bulibăşeala asta.

    A, că în Japonia nu-ţi cer două acte cu poză ca să ridici banii de la bancă… OK, dar alte ţări au rezolvat idioţenia americană altfel. Alte ţări au buletine de identitate, şi afară de cazul când vrei să scoţi milioane în cash de la bancă, nici nu le dă prin cap să conteste acea carte de identitate ca dovadă suverană a identităţii tale.

  13. Béranger said, on 2010/07/09 at 16:51

    «Unică e fişa de evidenţă a populaţiei.»

    Fiişa de evidenţă a populaţiei…
    (1) NU ARE POZĂ.
    (2) NU este accesibilă funcţionarului bancar care-mi eliberează banii.
    (3) Şi dacă ar fi accesibilă, neavând poză, de unde ştie că sunt eu? Datele mele personale le ştie şi frate-meu, care se poate da drept mine.

    După cum spuneam…

  14. […] This post was mentioned on Twitter by Béranger, Béranger. Béranger said: Mă înjur cu un mistreţ ofticos, iubitor de japonezisme şi care nu vrea buletin, deşi ar fi vrut să voteze în ro: http://bit.ly/bTnRLM […]

  15. delaepicentru said, on 2010/07/09 at 17:14

    Fişa de evidenţă a populaţiei…
    (1) NU ARE POZĂ.
    (2) NU este accesibilă funcţionarului bancar care-mi eliberează banii.
    (3) Şi dacă ar fi accesibilă, neavând poză, de unde ştie că sunt eu? Datele mele personale le ştie şi frate-meu, care se poate da drept mine.

    (2) Banca nu este autoritate de stat. Şi nu este un gestionar al drepturilor fundamentale. A avea cont în bancă nu e un drept fundamental, ci un privilegiu cumpărat. Tranzacţiile cu o bancă se fac în virtutea dreptului civil. Mă rog, comercial. Iar modul de identificare, cu cît e mai plural, şi deci, mai raţional, cu atît banca îşi atrage mai mulţi clienţi. Cînd, sub o anumită sumă, o bancă emite pretenţii absurde la identificarea clientului, e semn, fie că statul intervine excesiv în procedurile băncii, fie că banca suferă de paranoia, fie că băncile au constituit un cartel.

    De pildă, cînd plătesc chiria localului, o fac cu bani gheaţă. Legea de prevenire a spălării banilor cere ca la sume de peste 100.000yen, deponentul să prezinte şi un act de identitate. Îl dau şi eu cînd îmi aduc aminte. Însă banca nu mă poate soma de fiecare dată să arăt cine sunt, deoarece asta ar putea duce ulterior la pierderea clientului.

    (3) În principiu, fratele poate scoate bani. Asta nu strică, ci ajută. Dacă e ţintuit la pat, titularul nu va avea şi banii ţintuiţi. Şi situaţiile de incapacitate de prezenţă la ghişeu sunt mai frecvente decît credeţi acum.

    • Béranger said, on 2010/07/09 at 17:34

      (2) Nu e chiar aşa de simplu câtă vreme şi în Statele Unite, ca şi în multe alte părţi (y compris la Roumanie), LEGEA practic de OBLIGĂ să ai cont în bancă, fie pentru că nu se acceptă plăţi prea mari în cash, fie din alte cauze. (De pildă, în România, salariul nu se mai poate da în cash, ci numai prin virament.) Plus că în America NIMENI nu acceptă bancnote prea mari decât cu mare suspiciune. Ce facem, îi omorâm pe toţi americanii, că aşa-s ei, cretini? ASTA E PRACTICA LOCULUI ÎN SUA.

      Japonia este un caz fericit, dar unul din prea puţinele de acest fel.

      (3) Una e să scoată la cererea mea, şi alta e SĂ PRETINDĂ CĂ AR FI EU! Aşa, toate rudele şi cunoştinţele mi-ar putea FURA banii!

      Again, eu înţeleg la ce vă referiţi, dar Dvs. refuzaţi să înţelegeţi la ce mă refer eu.

      Şi-acum mă scuzaţi, am de lucru la alt computer.

  16. delaepicentru said, on 2010/07/09 at 18:19

    (2) iar te risipeşti în exemple netrăite.

    (3) Una e să scoată la cererea mea, şi alta e SĂ PRETINDĂ CĂ AR FI EU! Aşa, toate rudele şi cunoştinţele mi-ar putea FURA banii!

    Cu alte cuvinte, le negi companiilor de cărţi de credit legitimitatea de a te reprezenta în plăţi. 🙂
    Acuma, depinde cu cine te înhăitezi. 🙂 În sume mici şi dese, în principiu, ţi se pot fura banii. În tranşe mari, nu prea. Chiar şi la sume mici, eliberate prin ATM, rămîn urme. În (oro)log şi în fişierele video. Un stat de drept nu poate decît recomanda să nu depozitezi niciodată acizii lîngă baze. Un stat poliţienesc te obligă să vii mort-copt la ghişeu.

    • Béranger said, on 2010/07/09 at 20:03

      Care exemple netrăite? M-am referit la experienţe româneşti şi americane. Trăite.

      • delaepicentru said, on 2010/07/09 at 21:23

        Da? Ia, spune puişor, cînd ai fost tu în America, ai fost cu clasa, sau cu tăticu, cît a fost ataşat cultural? Mi-a şoptit o păsărică cum că vorbeşti urît. La ce vocabular ai, te poţi angaja ca tablajor. Sectorist. Îţi vei putea manifesta plenar şi legal dispreţul pentru oameni.

  17. Béranger said, on 2010/07/09 at 21:31

    Eşti un prost. Nu ştii să te documentezi.

    • delaepicentru said, on 2010/07/09 at 21:44

      Păi, hotărăşte-te! Ori bou, ori prost. Dacă nu arăţi buletinul tot degeaba. Ratezi tocmai eficacitatea insultei. Cu alte cuvinte, rămîi tot un onanim prost crescut. 🙂

      Însă, situaţia nu e disperată. Pentru a te scoate din onanimitate, ţi-am găsit o parteneră pe măsură. E cineast.

  18. Daniel Mois said, on 2010/07/19 at 14:32

    Ce rost are aceasta polemica aprinsa? Pe mine ma intereseaza Dl. Mistretu, ce face el in Japonia, cu ce isi castiga existenta si ce impresii are despre acea tzara…. restul e filosofie sterila.

    NU multi romani sunt acolo, si cei care sunt nu au timp si nici rabdare sa bloguiasca… iar daca e unul dispus, sa il lasam sa ne prezinte Japonia ASA CUM E, buna sau rea…, perfecta sau imperfecta, cu ciudateniile ei de ev mediu si cu high tech-ul de secol vitor, imbinate armonios.

  19. Daniel Mois said, on 2010/07/19 at 14:42

    Totusi, citind polemica recent degenerata in marlanie, ma gandeam la zecile de cazuri din Capitala noastra draga, in care batrani pensionari (sau potentialii mostenitori) afla cum ca si-au vndut locuinta cu un an in urma, semnand in fatza notarului, si fara sa stie asta!

    Furtul de identitate devine o problema globala, astfel incat lumea va dori in curand sa se microcipeze, pentru a fi ferita de aceasta eventualitate.

    Cainii mei au microcip, dar aflu cu stupoare ca va trebui sa le fac si testul de ADN, in valoare de sute de euro, pentru a dovedi ca parintii din acte (pedigree, fara poza, nu buletin) sunt parintii naturali, si ca nu am inlocuit, prin frauda, catelul inainte de microcipare…. Un fapt real, de viata, dar cu legatura la subiect….

    Sigur, statul nu se baga aici, e optiune personala sa fac asta, dar daca vreau sa vand cateii unor americani sau occidentali, trebuie sa am dovezi beton, ca nici macar actele cu stampila asociatiei de profil din Ro nu folosesc.

    • delaepicentru said, on 2010/07/20 at 01:49

      …de unde se vede că actele de identitate nu sunt pentru a ne face viaţa uşoară, ci dimpotrivă: un iad.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: