Fără buletin

Link scurt: http://wp.me/pKahb-pv

Zilele trecute, Preşedintele a venit cu două idei: 1) orice venit se impozitează şi 2) unitatea specifică de măsură a salariului să fie lei/oră în loc de lei/lună. Ambele idei sunt corecte. Întîmplător, urlu şi eu de ani de zile pentru ca ele să se înfăptuiască.

Însă se cuvin cîteva precauţii, fără de care, ambele idei vor fi compromise. Şi mă gîndesc în primul rînd la articolele de calculaţie ce trebuie deduse la calculul impozitului global.

E firesc ca salariul orar să dea unitatea specifică de măsură a preţului muncii, (lei/oră) din moment ce, actualmente, toate proiecţiile au la numitor luna, iar orele suplimentare, ora. O incongruenţă păguboasă. Fac observaţia asta încă de cînd cabinetul Năstase a înaintat sclerosul cod al muncii către Parlament. E un sistem incoerent, de fapt, un ciur spart, numai bun pentru evaziune fiscală şi izmeneli sindicalicoase.

Executivul nu are de ce impune mai mult de o limită inferioară pe ţară. Ea trebuie să fie egală cu cel mai mic salariu orar raţional, în cea mai săracă regiune. Ar fi limita sub care, preţul muncii devine fraudulos pentru angajator, şi poate fi considerat ca luare în sclavie. Prefecturile, sau, în viitor (după reforma administrativă) consiliile regionale, vor avea competenţa să stabilească salariul minim orar pe regiune, dar nu mai mic decît salariul minim stabilit de Executiv, ţinînd seama de implicaţiile morale pomenite mai sus. Nu e treaba Guvernului să asigure salariul lunar minim. De altfel, îi e imposibil. Ar obliga angajatorii să socotească numai în norme întregi.

Salariul lunar e o unitate de măsură prea mare pentru a putea raţionaliza utilizarea angajaţilor. Poşta Japoniei are 240.000 de angajaţi cu normă întreagă şi 120.000 cu jumătate de normă. Dacă nu ar proceda aşa, ar mînca-o concurenţii.

Schimbarea unităţii de măsură flexibilizează relaţiile de muncă. Un instalator poate munci în două locuri cu jumătate de normă, şi în paralel poate scrie şi un studiu de literatură comparată pe care să încaseze drepturi de autor. Cînd oboseşte, se poate rezuma la o singură slujbă de jumătate de normă, fără ca Guvernul să se simtă obligat a-i asigura salariul lunar minim pe economie, sau vreun alt ajutor.

Avantajul este că orarizarea salariului (acolo unde se poate) le taie sindicatelor o pîrghie de şantaj. Toate contractele colective vor trebui renegociate. Desigur, de pe alte poziţii.

Salariul orar poate fi impozitat la sursă, lunar, trimestrial, sau semestrial, dar el poate fi impozitat şi în urma declaraţiei anuale la fisc. Şi într-un caz, şi în celălalt, venitul va trebui să aibă la numitor anul, întrucît, contribuţiile la asigurările sociale au la bază venitul global pe anul precedent.

Şi iată că astfel aflăm şi explicaţia pentru necesitatea impozitării tuturor intrărilor. De ce?

Omul are o singură gură, o singură sănătate şi o singură bătrîneţe. Nu poţi spune că impozitezi salariul, dar nu impozitezi veniturile din drepturi de autor, sau pe cele din pariuri. Toate veniturile intră în aceeaşi gură. Nu poţi spune că pentru a mînca din salariu ai o gură iar pentru a mînca din drepturile de autor o altă gură. Cînd te îmbolnăveşti, nu poţi spune cu certitudine că e din cauza corvezii de la locul de muncă, sau din cauza stoarcerii creativităţii în urma căreia ai încasat drepturi de autor.

În Japonia se impozitează şi premiile simbolice. Soţia mea s-a trezit cu cîteva zeci de yeni opriţi explicit, în rubrică separată, pe statul de salariu, pentru simplul fapt că primise de la locul de muncă, în luna precedentă, un premiu în natură, constînd într-un evantai în valoare de vreo 500 de yen (cca 15 lei).

Alt exemplu: într-un carnet de economii, cu un sold mic, aproape fără mişcare, la actualizare, am descoperit un rînd cu 10 yen pe coloana de intrări, reprezentînd dobînda la depozit, urmat de un al doilea rînd cu 1 yen (!) – circa 3 bani – la ieşiri, reprezentînd impozitul pe dobîndă. Aş întreba: cîte bănci din România cooperează la strîngerea impozitului la dobîndă?

Aşadar, totul se impozitează, pentru că totul (mai puţin şpaga) se întoarce, într-un fel sau în altul, la popor.

Acuma, să vedem ce se întoarce. Se tot vorbeşte că nu ar fi bine ca pensiile să fie impozitate. Întrebarea e: cînd contribuţia la fondul de pensii a fost depusă, ea fost dedusă din calculul impozitului pe venit? La unii, da, la alţii nu. La unii doar parţial. Iată că, aplicînd principiul evitării dublei impozitări, aflăm următoarele:

Acolo unde contribuţiile au fost deduse la vremea lor, pensia se impozitează. Acolo unde ele nu au fost deduse, nu. Ce observăm? Există pensiile speciale, pentru care nu a avut nimeni ce să deducă, ele nefiind constituite pe principiul contributivităţii. Acele pensii OBLIGATORIU SE IMPOZITEAZĂ. Aşadar, securiştii, militarii, magistraţii, miliţienii, SUNT OBLIGAŢI, şi moral, şi material, să plătească impozitul aferent pensiei. La ei, pensia nu reprezită „proprietate”, ci, cel puţin parţial, o prelungire a îndemnizaţiei. Iar îndemnizaţia se impozitează.

La fel, oamenii se pot asigura la fonduri private de pensii. Fiscul le poate deduce contribuţiile la fondurile private, însă nu nelimitat, ci într-un anumit cuantum. Însă dacă, să zicem, cineva contribuie la 10 fonduri private, de dedus i se deduce doar contribuţia la unul privat. Cînd intră în plată, este drept să nu i se impoziteze celelalte 9? Păi, să vedem. Statul garantează doar deducerea într-un cuantum maxim. Dincolo de el, se consideră că contributorul joacă la noroc. Să zicem că joacă şi cîştigă ani buni de pensie. Păi, dacă e cîştig, înseamnă că trebuie impozitat. A riscat banii lui, dar pe barba lui. Dacă omul pierde, şi moare după 3 zile de cînd pensia intră în plată, înseamnă că au cîştigat companiile de asigurări. Iar cîştigul lse impozitează (treptat) de la companii, în urma creşterii raportului încasări/plăţi, ceea ce atrage, nu numai creşterea impozitului pe profit, dar şi a TVA aferent, din moment ce companiile cumpără ieftin şi vînd scump.

Din motive de echitate însă, se cuvin cîteva limitări.

Pensia ce însumează anual mai puţin decît limita de venit sub care nu se percepe impozit, nu se va impozita. Să zicem, 8000 lei/an.
În plus, este vital ca coplata pentru serviciile de sănătate să se deducă. În acest fel, prin deducerea costurilor pentru sănătate, limita poate fi ridicată la 10,400 lei/an. Sub această sumă nu se va plăti impozit pe pensie. Desigur, pot exista şi deduceri punctuale, pentru ecologizarea casei, de pildă. În aceste cazuri, limita se poate ridica temporar chiar mai sus.