◎ Praful bactrian se risipeşte
(continuare din numărul trecut)
După ce asistai la primirea avizului epidemiologic, de la cioară, încălecai din nou pe bicicletă şi trecui în partea populată a insulei. Mă oprii după numai cîteva sute de metri la un mic debarcader inactiv (să fie îmbarcader?). Nu l-am văzut niciodată deschis, deşi una două bărci trase sunt mai mereu. S-ar putea ca doar vara (cînd evit locul) să fie ceva „chartere”.
Cumpărai o cafeluţă.
În timp ce sorbeam cafeaua, o pasăre (nu mă întrebaţi ce barză e) decolă.
Doi copii încercau să scoată o găleată de apă pentru tatăl lor ce dădea la peşte ceva mai încolo.
Nu prea reuşeau s-o cufunde în apa înţesată de nori*. Într-un tîrziu se lăsară păgubaşi.
Îmi continuai plimbarea. Ajunsei în apropierea templului shinto Itsukushima.
Între timp, mareea se retrăsese. Puzderie de vizitatori pe faleză, puzederie de căutători de vongole pe sărătură, puzderie de pipăitori de torii (poartă accesibilă pedestru numai cîteva ore pe zi). Simt că trebuie să părăsesc aglomeraţia repede. Trecui pe lîngă templul budist („concurenţa”) în căutarea unui drum lăturalnic. Surprinzător, nici urmă de turist pe „drumul strategic”. Am descoperit două mici tunele şi un aprozar.
Parcă anul acesta sunt mai multe ricşe. Cu ani în urmă era un singur ricşar pe toată insula. Un tip atletic, la vreo 45 de ani, cu faţa şi chelia arse de soare, dar cu chonmage** de epocă. Pe drumul lăturalnic dădui de un ucenic ricşar în acţiune.
În sfîşit, ajunsei aproape pe în înserat, la portul de feribot.
Puţin obosit de atîta lumet, mă îndreptai către camping. Mă oprii niţel în tunelul dintre Suginoura şi Tsutsumigaura. (scuzaţi manierismul din pozele de mai jos)
Tunelul a fost dat în folosinţă în octombrie 1989. Alături există încă tunelul vechi, actualmente numai pentru pietoni şi biciclete.
Seara se lăsă de-a binelea.
Cum albastrul cerului dispăru, mă întorsei şi eu la cort. Campingul era încă populat, dar silenţios. Dădui drumul la radio şi aflai că aerul se va limpezi a doua zi. Adormii plin de speranţă.
(va urma)
––––––––––––-
* alga aceea se numeşte nori (bisilabic).
** cocul pe care îl vedeţi în filmele cu samurai.
Pentru curioşi, pun aici o fotografie cu instalaţia mobilă. Scuzaţi soft-focusul. Este involuntar. Era prea întuneric, iar lipsa focalizării perfecte nu este un interlock la α-Sweet. Aplic de asemeni, raportul cu parametrii expunerii.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
Foarte interesant !
Extrem de placut si interesant! Multumesc and keep it up! 🙂
PS ai anticipat si ai explicat existenta tunelului vechi si lipsit de trafic, ca ma gindeam unde se ducea van-ul ala daca drumul e inchis? Ca sa vezi ce curioasa mi-s! 🙂
Mulţumesc, Julia. Mai am un episod şi gata. Promit.
Cît despre tunele, cel vechi este, cum era de aşteptat, pe drumul vechi, dar niciunul nu se înfundă. Drumul vechi se desparte de cel nou în Suginoura, puţin înainte de căminul cultural. Urcă vreo 50m pe malul stîng al unui pîrîu, îl traversează, apoi încă vreo 300m pe sub coasta muntelui, ajunge la promontoriul găurit şi iese uşor concurent cu tunelul nou, dar se continuă ca trotuar al drumului nou, pe încă vreo 150m, pînă la locul în care am tras poza tăiată de faruri în mişcare. De acolo, drumul o face la dreapta, trece printr-un mic debleu şi ajunge la debarcaderul pustiu. Aşadar, tunelul vechi este alături de tunelul nou, şi ambele practicabile. Cum ar veni, despărţirea drumurilor are loc doar între căminul cultural şi micul debleu.
Bonjour Marius!
souvenirs, souvenirs de-acum 3 ani… ale tale, recente, depanate la perfectu’ simplu, le ofera „une touche personnelle” si-un farmec deosebit… Am vazut torii ziua si-apoi noaptea, dupa maree(high tide). Tunelul seamana cu unele din Hokkaido si din Taiwan(Taroko National Park).
Bonne continuation!
P.S. Cunosti acest site?… l-am primit mai devreme de la „chino-japonezul” nostru:
http://newsmap.jp/#
Am intrat acum pe el. Sincer, matricele astea de web 2.0 mă cam obosesc. O fi mai potrivit pentru cei tineri şi mobili.
Uite că, cu ocazia asta, îmi aduseşi aminte de o ştire gravă auzită azinoapte la radio. La Fukushima #1 R1 treaba stă nasol. O parte din combustibil s-a scurs şi a găurit fundul reactorului. Pentru prima dată crainicul s-a referit la „meltdown” ca fapt. Planul de temperare va fi revizuit radical.
Pînă săptămîna trecută, cînd prima incursiune a personalului uman a fost posibilă, din interpolări, se ştia că circa 65% din combustibil se deteriorase, apoi cifrele au fost ajustate la 55%. Însă ipoteza găuririi fundului abia ieri se validă. Va fi greu de menţinut orga de bare în imersie. Cu atît mai greu, cu cît, nici nivelmetrele nu par a da indicaţii reale, iar siguranţa seisimcă a structurii metalice nu mai este decît un deziderat. Asta se traduce prin căutarea unui nivel (zet) maxim de siguranţă, invariabil inferior lui 100%. Structura metalică nu poate fi încărcată indefinit. Una peste alta, combustibilul este expus aproape total, iar mai devreme de iulie nu se poate vorbi de scăderea nivelului radioactivităţii locale.
Mulţumesc, Mélanie.
Acuma, ţinînd seama că mai toate se sapă cam cu acelaşi fel de unelte, tunelele din ziua de azi seamănă bine între ele.
17:19 Cutremur puternic pref. Ibaraki şi Tochigi. Alertă preventivă de ţunami pe coasta pref. Ibaraki. Edit: …dacă cutremurul se va fi fost petrecut în ocean.
Epicentru Iwaki shi (pref. Fukushima). Nu e pericol de ţunami.
Nivelul de alarmă a fost supraevaluat. NHK a revenit la programul curent.
Au venit şi explicaţiile. Sistemul de alarmare cu anticipaţie a jucat o festă. Au fost mai multe cutremure, dar mult mai mici. Programul informatic de interpretare a oscilaţiilor extrapolează pluralitatea seismelor simultane ca pe un seism major. Se adaugă presiunea psihică, ştiindu-se că vor urma cutremure majore în viitorul apropiat. De unde şi hipersensibilitatea.
În altă ordine de idei, s-au inventariat anomaliile în lucrările de amenajare a teritoriului în reg. Kanto. Sunt peste 2100 de locuri în care digurile şi terasamentul drumurilor sunt fisurate. În unele locuri, chiar dacă nu sunt fisurate, coborîrea tixotropă a terenului face digurile mai scunde. În alte locuri, terenul s-a ridicat. Cînd un rîu şi-a ridicat fundul albiei cu 2m, iar digurile sunt fisurate, nu e greu să ne dăm seama că revărsarea îi este mai uşoară.
@”Sistemul de alarmare cu anticipaţie a jucat o festă.”
aha, O.K.
iata ca si spaniolii încep sa aibe emotii si sa-si puna întrebari despre „nuclear”, dupa cutremurul de la Lorca, survenit la 2 luni dupa cel din Nihon:
La centrale nucléaire de Cofrentes est située à moins de 100 km de Valence et de son million et demi d’habitants.
http://www.lefigaro.fr/international/2011/05/12/01003-20110512ARTFIG00760-en-espagne-la-crainte-nucleaire-ressurgit.php
Spania poseda doar 8 reactoare atomice, am fost de 3 ori la Valencia(oras superb!), iar cel din poza e cel mai apropiat de Lorca, la 180 kms. Oricum, în Europa, nu exista pericol de tsunami… SPER.
Marius, cum îi percepi pe japonezi, TU ca european, dupa aceasta tragedie?… Prietenii din Kyushu, Nobuo & Kyoko, sunt la fel de senini, de calmi, de stoici, niciodata fatalisti, pozitivi si optimisti despre viitor…(ce-i drept, n-au suferit direct, fiind în sudul Japoniei)
Multumesc anticipat!
Nu ştiu ce să-ţi spun Mélanie. N-am un răspuns scurt şi competent. Comparaţia o poate face unul cu un ochi mai proaspăt decît al meu. Însă poţi extrage ceva din articolele şi comentariile din zilele acelea. Regret că nu am făcut un compendiu de antropologie comparată. E drept, nici nu mă pricep.
O.K. merci, no problemo, n-ai de ce sa regreti… Sper sa-mi fac timp pentru toate articolele tale.
Iata ceva nostim despre „compatriotii” tai, citit mai devreme, e vorba de complementul lui Skype, „the Japanese kiss”, not the French kiss:
http://www.lepoint.fr/science/le-japanese-kiss-branche-12-05-2011-1330409_25.php
🙂
Mecatronică pentru informaţii tactile transmise la distanţă.
Există deja simulatoare de mirosuri. Cîteva flacoane cu mirosuri fundamentale (similare culorilor fundamentale) însoţite de microdozatoare comandate de traductorul digital de miros. S-au produs şi filme însoţite de informaţie olfactivă. Încă nu există analizori ambientali de miros, pentru a putea vorbi de teleolfacţie ca despre telefonie.
Nu ştiu pe cîţi biţi se face sinteza mirosului şi nu îmi dau seama de rezoluţia unui astfel de dispozitiv. Însă trebuie să fie tare aproximativă. Probabil buchetul (dat de oligocomponentele naturale din materia odorantă) este departe de a putea fi reprodus electronic.
Arigato pentru explicatiile stiintifice, deci daca n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat si japonezii îl inventara…
Am certitudinea ca nimic virtual NU va înlocui vreodata realul, concretul… 🙂