▲ Ousama – regele Japoniei – şi Legenda mov-închis
Ousama (Rege) este numele de scenă al unui anume Roku-ou (Şase-regi) un interpret de rock, ghitarist profesionist, în vîrstă de 51 de ani.
Debutul a avut loc relativ tîrziu (în 1995) după o carieră de ghitarist de studio la o casă de discuri din Osaka.
Găselniţa lui Ousama este traducerea brută a textelor pieselor de rock din repertoriul Led Zeppelin, Deep Purple, Queen, T.Rex, Beatles, John Lennon, Rolling Stones, Kiss, Cream, Eric Clapton, Jimi Hendrix ş.a. Din inevitabilele diferenţe de metrică, precum şi din inovaţiile lingvistice (doamna-vulpoasă=foxy lady (Hendrix), balang-şi-tumba=rock’n-roll (L.Zepp.)) rezultă un umor de bună calitate, uneori cu accente autoironice. Umorul fără ochi (poantă), fără ruperi de automatisme, fără exagerări lirice, nu e umor. În linii mari, fidelitatea orchestraţiei este mare, însă pe ici pe colo, interpretul alunecă şi în kobushi şi min’you ceea ce amplifică efectul de poantă.
Succesul de casă al lui Ousama a fost relativ scurt. Chiar el mărturisea cu autorionia caracteristică, într-un microrecital din 2010, că la puţin timp după debut, s-a întîlnit cu Jimmy Page. I-a strîns mîna cu toată veneraţia, a primit şi cartea de vizită, dar în 15 ani, n-a primit niciun răspuns la corespondenţa de curtoazie.
În ultimul deceniu, Ousama abordează şi alte genuri, cu mult mai uşurele, dar cu încărcătură educativă. Desigur, în aceeaşi notă parodică. (v. penultimul clip)
Am selectat cîteva potpuriuri pentru ilustrare:
Jouousama monogatari (Povestea Reginei)↓
T.Rex↓
Legenda mov închis (Deep Purple)↓
Într-un program TV
Într-un recital din 2010 (Eric Clapton – Crossroads şi Led Zeppelin – Immigrant Song)
Sento (baia publică)
Întrebat de ce copiază coperta Abbeyroad, Ousama răspunde că, de la un anumit nivel în sus, marii artişti găsesc cam aceleaşi soluţii interpretative. (cu diferenţa că drumul de pe coperta discului lui Ousama era unul agricol, iar versurile, despre cum să fierbi orezul bine :D)
Audiţie plăcută!
absolut simpatic!
n-am inteles nimic din ceea ce canta, dar mi-a indus o stare de bine in permanenta.
dincolo de faptul ca se vede ca e profesionist (mi se pare ca e bun prieten cu Fenderu’ ala), omu’ se simte bine si e amuzant. iar un pic autoironie n-a omorat pe nimeni 🙂