▲ Fotoreportaj de la epicentru
Aşa cum v-am promis în articolul precedent, aplic cîteva poze luate azi dimineaţă în Parcul Păcii.
Am ajuns în jurul orei 4. Instalaţiile de televiziune erau gata de lucru. Cameramani şi fotografi profesionişti mişunau de colo colo. Îi deosebeşti de cei amatori după greutatea bagajului şi după scutierul aferent. Pe o platformă situată în vadul rîului, doi ingineri de la NHK meştereau la un braţ de macara ce urmează să survoleze lumănările plutitoare ce vor fi eliberate diseară, la lăsarea întunericului. În parc, pretutindeni corturi pentru diversele ONG. Două antene de emisie pe ultrascurte stăteau încăciulate cu saci de plastic.
Pe gazonul de pe latura nordică a Memorialului Păcii (clădirea aflată în construcţie în filmul lui Shindo) stau rînduite scaunele pentru invitaţi. (de la stînga la dreapta) Clubul Păcii al Elevilor de Gimnaziu şi Liceu, Tabăra Copiilor Păcii, oficialităţile locale, hibakusha recunoscuţi* şi urmaşii lor, locuri pentru scaune cu rotile, invitaţi dinafară.
Iată că primii invitaţi au sosit. Sunt vestitorii păcii. Nu sunt cu toţii albi, semn că suntem multiculturalişti.
Porumbeii păcii
E drept, se mai ciondănesc în cuşti, de unde se vede că lupta pentru pace începe cu noaptea-n cap, încă din hulubărie. (La ora la care scriu, se aude din stradă o voce feminin-megafonă şi socialistă, exprimînd diverse dezacorduri (nu gramaticale) în slogane scurte, modulate emoţional.)
În criză de subiecte, băieţii din mass-media o imortalizează, audio şi video, pe singura pelerină ce acceptă să performeze în faţa camerelor de luat vederi, chiar în faţa coviltirului sub care zac bine ferecate, registrele cu numele victimelor exploziei atomice.
Legiunile de crizanteme dau o imagine a celor ce nu mai sunt.
Puţin mai spre nord, oraşul începe să se anime.
Sadako-chan stă stingheră pe ogivă, cu al mielea cocor origam.
Într-un elan egalitarist, fiul meu încerca să demoleze legitimitatea monumentului. „-Cîţi or fi fost în situaţia ei! De ce numai ea să aibe monument?” I-am explicat că nu numele propriu e important, ci faptul că oricare e în pericol de a fi Sadako. (Uf! Greu cu simbolurile la 10 ani!)
Mă pregătisem să trag o poză şi la monumentul victimelor coreene, însă brusc, felinarele se stinseră (la ora 04:55). Rămîne pentru la anul.
Mă îndrept către Domul Atomic.
O parte din următoarele poze sunt la dimensiunile în crud. Pot fi preluate de oricine, cu un clic, şi apoi cu încă unul (care duce direct la poza originară).
Domul Atomic nu se află la epicentru, ci la circa 100m NV. Iniţial, clădirea a fost sediul breslei industriaşilor din prefectură. Clădirea a fost proiectată pe la începutul anilor 20 de către un arhitect cehoslovac. Felul în care s-a ruinat a calificat-o ca martor de dezastru. Actualmente, structura se află în conservare. Felul în care fisurile sunt tratate este vizibil la o mărire corespounzătoare a pozelor.
atenţie!, poză voluminoasă
Şi ultima poză, un alt monument funerar închinat victimelor. Ofranda constă în… butelii de apă…
–––––––
* Întocmai ca revoluţionarii noştri, hibakusha sunt de mai multe feluri: hibakusha veritabili cu patalama, hibakusha falşi dar cu patalama, hibakusha fără patalama, pretinşi hibakusha. Mai prin 1997 am asistat şi la o mică altercaţie între hibakusha fără patalama şi poliţie. În ultimul timp e mai multă linişte. Fie au îmbătrînit, fie au murit, fie s-au scîrbit.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
[…] BLOGUL ZILEI : https://delaepicentru.wordpress.com/2011/08/06/%e2%96%b2-fotoreportaj-de-la-epicentru/ […]
Salut, Tiberiu! Mulţumesc pentru preluare.
multumiri, Marius,
impresionant..
Eu îţi mulţumesc, Skorpi!
Tenta de verde vine de la setari gresite/filtru, altceva?
Păi, e fotoreportaj, iar nu (foto)expertiză. Diferenţa e că fotoexpertiza are pretenţii de obiectivitate. Chiar mă gîndeam să „vînd” artificiile folosite la fotografiere.
Clădirea este iluminată exterior cu lămpi fluorescente. Am profitat de infirmitatea luminii* pentru a exprima mai bine senzaţia de nălucă**. Dacă aş fi lăsat albul la latitudinea aparatului nu aş fi obţinut acelaşi efect. În general, acolo unde nu am alb în compoziţie, îl „dictez” în funcţie de ceea ce vreau să obţin.
Parametrii expunerii sunt următorii: albul: 6000K (lumină de zi), sensibilitatea ISO100, diafragma între 4,0 şi 7,1 (limitată de timpul de expunere maxim admisibil); timpul de expunere: între 4 şi 30 de secunde***.
Pentru a fotografia în parametrii aceştia, e nevoie de un trepied. Am folosit unul greu, de studio. Am acţionat aparatul cu un declanşator cu cablu (pentru a preveni vibraţiile). De asemeni, timpul lung de expunere a cerut acoperirea vizorului pe durata expunerii, pentru a preveni pătrunderea luminii parazite. Am ales sensibilitatea slabă (ISO100) pentru a obţine rezoluţia maximă. La sensibilităţi mici şi zgomotul de fond**** este mult mai mic. Chiar şi aşa, deparazitarea automată in situ durează între 30 de secunde şi 1 minut, răstimp în care aparatul rămîne inutilizabil.
–––––––
* Din spectrul luminii fluorescente „albe” lipsesc cîteva linii. Pentru a sintetiza albul, fie se setează aparatul pentru alb de lampă fluorescentă, fie se foloseşte filtrul FLW (violet) pentru compensarea vacanţelor din spectru.
** adesea fantomele sunt reprezentate în culoarea icter-verzulie a fosforescenţei de pe cadranele ceasurilor.
*** 30 de secunde este timpul maxim de expunere automată la majoritatea aparatelor foto. Pentru durate mai lungi e nevoie de un cronometru, ceea ce face destul de neplăcută operaţia. Totuşi, unele aparate analogice au o extensie ce simplifică setarea timpilor lungi de expunere, pînă la 100 de ore fără o secundă (e drept, în modul manual). Poate voi avea ocazia să mai povestesc. Încă nu am găsit o extensie asemănătoare la aparatele digitale, ceea ce, pe lîngă lipsa zgomotului de fond, pledează pentru superioritatea aparatelor analogice în anumite circumstanţe.
**** zgomotul de fond este dat de pixeli impresionaţi la întîmplare, (adesea prin scăderea pragului de sensibilitate) ceea ce duce la granularea (bălţarea) imaginii şi la scăderea puterii de rezoluţie.
excelent fotoreportaj!
Domul atomic este o enigma pentru mine – cum a rezistat cladirea? exita vitrificare pe suprafata ei? si nu in ultimul rand, cum de nu s-a apucat nimeni sa vanda bucati din dom. ca din zidul Berlinului s-a vandut de zici ca-i Marele Zid Chinezesc.
Mulţumesc, Sare’n Ochi!
Una din posibilele explicaţii este că unda de şoc a bătut – după socotelile mele – la circa 8,5 grade faţă de verticală (arctg 80/528) ceea ce poate fi asimilat cu o solicitare axială. Clădirile sunt mai rezistente la solicitarea axială decît la cea laterală. E posibil ca însuşi modulul geometric (cilindru, deci mai mic concentrator de tensiuni) să fi salvat o parte din structurile rectangulare vecine.
Explozia a fost aeriană (528m, 529 după alte surse). Să nu uităm că forţa de impact scade cu pătratul distanţei. Acuma, de vitrifiat s-a vitrifiat, dar numai superficial, şi numai în părţile rugoase. E posibil ca şi acum să aibă suprafeţe vitrifiate. Perlat, deci greu de distins. Ceea ce vedem expus este deja alterat, în sensul că au mai căzut strate (probabil tensionate prin vitrifiere) Expunerea la temperatură mare a fost scurtă. Nu a apucat metalul să se deformeze ireversibil şi nici betonul să piardă apa legată chimic. Oricum, faţa expusă direct a fost mai tare distrusă decît cea din umbră. Însă după atîţa ani, structura de rezistenţă nu mai face faţă. Este dublată de un schelet metalic intern, construit în timpuri recente. Duşmanul cel mai mare este apa. Cu atît mai agresivă, cu cît aerul vine adesea încărcat cu aerosoli marini (corozivi). Cred că se poate vedea şi în poze, fiecare fisură este astupată cu răşină, iar culmile zidurilor sunt hidroizolate, pentru a reduce infiltraţiile. (De unde şi aspectul „photoshopic” al conturului.) Nu ştiu mai mult decît pot citi pe teren, dar nu este exclus ca hidroizolarea să se fi făcut şi prin îmbibare cu peliculogene.
Despre colectorii de suveniruri nu ştiu ce să spun. Cînd am ajuns în Hiroşima, îmi amintesc, molozul era împrăştiat pe o arie mai mare în ţarc. Ulterior, a fost strîns în incinta zidită (sau cărat în altă parte) iar locul a fost îngazonat. Pe semne, smulgerea buruienilor costa prea mult. În orice caz, descompletarea inventarului s-ar lăsa cu puşcărie. Clădirea este monument din patrimoniul UNESCO.
În zona epicentrală mai există trei clădiri antebelice încă în uz. Colţul uneia dintre ele se poate vedea în poza intitulată Sony DSC- 203 (cea cu crizantemele). Este unul din exponatele complexului şi este folosită ca loc de „recreierare”. Întreţinerea structurii costă o avere. Cu toate astea, rugina iese prin beton la vedere.
O altă clădire se află la cca. 300m de epicentru şi găzduieşte un magazin de produse alimentare, restaurante şi cafenele, precum şi consulatul onorific al Danemarcei. Cea de-a treia clădire este ceva mai depărtată (să fie vreo 600m) şi găzduia o bancă de stat. Subsolul ei( fostul seif) este folosit pentru evenimente artistice.
foarte iti multumesc pentru explicatii.
🙂 obligado!
Scuzaţi-mă, vă rog, am greşit formatarea, crezînd iniţial că încălecarea s-ar datora monitorului prea mic. Am ajustat formatul.
am revenit sa privesc fotografiile.
spun atit de multe..
mi-aduc aminte ca am fost la Dresda prin 1990, era acolo o biserica pastrata la fel ca dupa bombardament, zdrobita, distrusa si sus de tot atirna o camasa de soldat, flutura in vint ….fel de memento al ororilor intimplate in WW2.
Multumesc Marius; teribil de impresionant……asa ceva lasa urme…….permanente……in suflete………
Am primit odata pe email Hiroshima in ’45 si in 2010 (sau asa ceva) . Formidabila reconstructia. Stii cumva ceva despre implicarea USA la reconstructie? (bani, tehnologie, inteligenta…..)
Mulţumesc, Julia! Nu ştiu mare lucru despre implicarea SUA în reconstrucţie. SUA nu cred că se bagă în planurile de urbanism. Cert e că, vreo 30 de ani, în partea vestică şi nordică a zonei epicentrale au dominat peisajul barăcile （construite în mai puţin de 4 ani). Ulterior, prin anii 50, 70 şi 90*, pe măsură ce barăcile se eliberau, au fost tentative succesive de reorganizare a spaţiului. În 1952-53, zona de la nord de Domul Atomic, aparţinătoare iniţial armatei, (ulterior companiei telefonice NTT), a intrat în sistematizare. Primul a fost construit stadionul de baseball, din subscripţie publică, (azi în demolare. în poze se vede încă instalaţia de nocturnă) iar mult mai tîrziu, prin anii 90 un complex cultural cu sală polivalentă, bibliotecă publică, planetariu (ultimele două pentru copii) şi un muzeu de artă contemporană. De asemeni, cele mai multe clădiri administrative, tribunale, sediul prefecturii, un spital municipal etc. s-au concentrat acolo. Tot prin anii 50, barăcile din ceea ce acum este Parcul Păcii au fost demolate, iar ansamblul memorial, extins. În Motomachi, (cca 1 Km mai la nord) au fost construite primele locuinţe sociale din beton. Un ansamblu de blocuri cu peste 15 etaje. Întocmai ca în cartierele dormitor ale Bucureştilor, ele ridică şi azi probleme sociale (de năravuri proaste). Raderea zonei centrale a oraşului a făcut posibilă rezervarea unei fîşii late de 100m pe axul est-vest, pentru fluidizarea circulaţiei. ( Bulevardul apare în mai multe poze aplicate aici prin aprilie-mai)
În prima poză a fotoreportajului se văd în, dreapta sus, luminiţe roşii. Ele aparţin unui hotel construit pe terenul NTT. Numai chiria lunară pe teren se ridică la 2,5ml.USD, ceea ce face ca cea mai scumpă zonă din oraş să fie tocmai cea epicentrală. Alături de hotel se află un magazin universal. La etajul 3 (2 pe româneşte) e şi o autogară cu vreo 16 peroane. Mai prin 90 a fost construită şi o anexă a magazinului universal, de aceeaşi talie. De pildă, la etajul 10 al anexei se află o mare sală de spectacole.
Iar prin 2001, zona comercială a fost extinsă subteran. Şantierul a durat mai bine de 5 ani (fără să afecteze circulaţia la suprafaţă). Prin anii 70 a fost reconstruit şi castelul familiei Mori (în filmul lui Shindo apare un colţ de fortificaţie), însă din cîteva clădiri anexe au rămas şi azi, doar fundaţiile. Castelul este înconjurat de un parc.
Sistematizarea continuă în zonele mai depărtate de epicentru. Noul val de sistematizare a început prin 2005, pe terenurile aparţinătoare companiei feroviare, precum şi zonei adiacente de la sud de ele, după ce zona gării intrase în sistematizare (încă nu e gata). Probabil, în acea parte, procesul va continua încă vreo 10 ani. Deja se văd efecte în raţionalizarea traficului auto prin cîteva bypass-uri, şi poduri. Cu toate acestea, în oraş, au rămas destule locuri înguste cît să le mai dea bătaie de cap edililor încă vreo 40 de ani de acum încolo.
Mutarea centrului de greutate al oraşului cu vreo 800m mai la est a făcut ca zona comercială veche, de pe grindul alăturat, să decadă.
Numai despre transformările din ultimii 15 ani, de cînd sunt în Hiroşima, ar fi multe de povestit, dar tare mi-e teamă că plictisesc.
Dacă SUA s-au implicat, sigur au făcut-o în cercetarea efectelor pe termen lung asupra populaţiei. Un spital este dedicat aspectelor de patologie. În ultimii ani, scăderea numerică a pacienţilor este compensată prin programe de diagnostic şi tratament pentru copiii victime ale exploziei de la Cernobîl. Tot în colaborare cu americanii a fost înfiinţat şi un centru de cercetări generale asupra mediului. Cam arde gazul de pomană, întrucît, exploziile nucleare aeriene nu lasă radioactivitate pe termen lung.
–––––––––
* iau în discuţie mai ales iniţiativele sprijinite cu bani de la buget. În paralel, mai ales în perioada bubble, oraşul s-a dezvoltat rapid şi luxuriant, dar fără intervenţie administrativă, alta decît normarea genului de construcţii permise.
Un reportaj de la CNN cu un reputat om de stiinta american:
Sunt obişnuit cu rahaturi dintr-astea. Reputatul academic este un fel de radutudor şi bogdanchirieac al canalului Descopery. Mănîncă borş, după ce îl acreşte artificial.
În fapt, hărţile desenate cu GPS şi Geiger de amatori au diferenţe mici faţă de cele oficiale. Acum, la Tokio, nivelul de radiaţie este inferiror celui de la New York sau Berlin.
E şi un interes economic la mijloc. Mulţi fermieri americani, cultivatori de orez koshihikari s-ar bucura dacă tot orezul japonez ar fi contaminat. Ar avea o piaţă pentru al lor. Cu atît mai atractivă, cu cît, bursa de orez din Kansai înregistrează o creştere de 28%.
http://www.nytimes.com/2011/08/01/world/asia/01radiation.html?pagewanted=1&_r=2&partner=rss&emc=rss
Check this.