◎ Desculţ în iarbă (III)
(continuare din numărul trecut)
Ajunşi la cort, lichidarăm scurt stocul de alimente. Pentru a completa spaţiul rămas liber, făcurăm şi o supă lungă de wakame. Ne răsfăţam nasul cu fumul subţirel de grătar pe jumătate părăsit în ghiftuiala vecinilor. Seara se lăsă de-a binelea.
Vecinii de camping sunară adunarea pentru artificii. Tetsu se apropie şovăielnic. Fu adoptat imediat şi căpătă drepturi egale la focuri bengale.
A doua zi ne trezirăm scuturaţi de vînt cu tot cu cort (nu îl ancorasem). Excitaţi de vîntul puternic şi de răcoare, făcurăm bagajul repede, pe inima goală. Un taifun (#7 sau #8) mătura deja Okinawa, turna în Kagoshima şi trimitea buzduganul eolian spre noi. Norii alergau nebuneşte. Dădurăm o fugă pînă la recepţia campingului în căutare de alimente. Aleserăm nişte senbei (pesmeţi spongioşi de orez) şi niscai căpşuni deshidratate. Înfulecarăm scurt din ele, băurăm o cacao cu lapte (singurul aliment din bagaj), lăsarăm bagajul în şopronul-spălător şi o tulirăm pe munte. Ne aştepta un scurt urcuş pe o potecă înierbată.
Ikoi no mura se află la circa 800m altitudine. Muntele proxim, Shin-nyuu-zan (1153m) este unul din puţinii munţi pleşuvi din zonă. În fapt, toată faţa sudică a muntelui este în mod deliberat menţinută cheală. Întreţinerea ei constă în incendierea o dată pe an a vegetaţiei. Explicaţia e următoarea:
Suntem într-o climă foarte umedă. 3000mm pe an este media precipitaţiilor. Dublu decît pe Vlădeasa. În aceste condiţii, demineralizarea solului e garantată. Pentru a menţine calitatea peisagistică, e necesară revitalizarea rapidă a vegetaţiei ierboase (graminee şi sasa – bambus ierbos) şi îndepărtarea eventualilor puieţi. Reluarea naturală a ciclului vegetal s-ar lovi de lentoarea cu care vegetaţia (uscată) din anul precedent eliberează mineralele. De aceea, vegetaţia este incendiată. Tot aşa se procedează şi pe un mic podiş carstic din Yamaguchi. Acolo are loc şi un festival în ultima duminică din martie. Peisajul are ceva apocaliptic prin contrastul dintre iarba neagră şi lapiezurile albe.
Către vîrf se poate urca pe trei poteci de lungimi diferite. Cea dinspre vest este şi cea mai domoală. Ocoleşte larg şi o ia niţel şi prin pădure. Mai este una la est, ce trece pe lîngă ruginita instalaţie de teleschi. Pornim pe cărarea mediană. Cea mai abruptă. Abia acum se simte utilitatea strîmţilor noştri bocanci. Urcăm fluierînd. În mai puţin de o oră suntem în vîrf. Ne odihnim niţel la orizontală, sărmăluiţi în foaia de cort. Vîntul nu pare a şti de glumă. Aşa cum nu ştia nici la sfîrşitul lui martie cu un an în urmă. Atunci ne-a prins şi un viscol.
Tetsu, neînvăţat cu ace lovindu-i obrazul, a avut un şoc. E drept, nu a fost primul. Cu aproape trei luni înainte ne mai prinsese un viscol tot la Ikoi no mura.
Dar, să revenim la anotimpul curent.
Pe stînga se vede drumul dinspre vest.

Cin' se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine. La 22 de grade lui Tetsu i se făcuse frig. În fundal se poate vedea Seiko (Lacul Sfînt. De acumulare.

La coborîre am întîlnit şi un grup de pelerini ce aveau să tragă pe culme şi o cîntare cu goarnele lor confecţionate din cochilii marine de mari dimensiuni
Strîngem bagajul şi coborîm către staţia de autobuz. Ajungem în Hiroşima. Profităm de jumătatea demolată a stadionului de basebal de la epicentru, pentru a lua o ultimă poză cu cealaltă jumătate în timp ce autobuzul urca spre autogara de la etajul trei al magazinului universal de alături.
ce frumos, pe bune,
🙂
multumesc,
(Îmi pare rău pentru off-topic)
Explicaţi-mi şi mie filmul ăsta…
Păi, mare lucru nu e de explicat. După culoarea vagoanelor, pare a fi Sobu-sen (Tokio) la o oră de vîrf. Uneori, capacitatea de transport este depăşită cu 100%, deşi Sobu, de pildă e lung de peste 10 vagoane şi poate avea o frecvenţă şi de 15 trenuri pe oră şi sens. Înafara trenurilor ordinare sunt şi accelerate (la acelaşi preţ) cu care poţi merge pînă la o staţie proximă, după care poţi schimba de la peronul celălalt cu un tren local.
FImul pare a fi fost făcut mai acum vreo 20 de ani. În prezent, vagoanele arată cam aşa:
Linia circulară Yamate are o frecvenţă şi mai mare.
Ambele clipuri au fost făcute în staţia Akihabara.
Marius, ma refeream la faptul ca toti vor sa ia trenul, ca toti vor sa-l ia PE ALA (nu-l asteapta pe urmatorul, probabil la fel de aglomerat la ora aia), ca domnii cu manusi de majordomi ii inghesuie bine (dar cu grija) pe platitorii de bilet, ca ei, platitorii de bilet, accepta sa mearga ca sardelele… De aici imi venea mirarea! Trebuie sa recunosc ca e (era, daca ma uit la filmele recente) ceva caracteristic japonezilor.
Istoria înghesuielii în trenuri este lungă. A durat cam 50 de ani pînă la dezvoltarea reţelelor rutiere paralele, ca alternativă la comprimarea în vagoane. De cînd a fost făcut filmuleţul şi pînă azi, doar reţeaua subterană de metrou a sporit cu vreo 100Km. Alţi doi factori nivelatori: în ultimele două decenii şi şomajul a mai crescut, şi flextime s-a extins. Cu toate astea, deşi meseria de împingător în vagoane a dispărut, uneori se circulă cam la aceeaşi presiune.
Există şi un automatism ce face ca gările să se aglomereze chiar şi atunci cînd condiţiile obiective nu permit circulaţia regulată (taifun, căderi de zăpadă, seisme majore etc). De pildă, după cutremurul din 11 martie, toate gările din Tokio stăteau să explodeze de mulţime. S-au înregistrat şi cîteva căderi de pe peron. Din fericire, fără striviri. Călătorii nu concepeau ca după un seism major trenurile să nu circule. E drept, de la război încoace, era primul blackout feroviar extins. Nici şoselele nu stăteau grozav. În Tokio, lungimea totală a ambuteiajelor depăşise 1000Km. Spuneau monitorii de trafic că tot ecranul centrului de coordonare se înroşise. Paralizie pe toate planurile. E de notat că nici în zilele următoare călătorii nu păreau impresionaţi. Deşi era stare de catastrofă, oamenii nu concepeau să nu se ducă la serviciu.
Multumesc pentru raspunsul extins! Ca de obicei 🙂