★ Sănătate şi responsabilitate (IX) – Laser chirurgical
(continuare din numărul trecut)
Luni dimineaţă intrai în conveiorul chirurgical. Ziua începu, cum era de aşteptat, cu cîteva mici interviuri, însoţite de un instructaj doi la doi şi o mică formalitate notarială (v. mai jos).
Am fost întrebat despre tranzitul intestinal, mi s-au măsurat parametrii circulatorii, apoi mi s-a înfipt prima pungă de perfuzie. Ca de obicei, asistenta bîjbîia în căutarea unei vene pe antebraţ. Cu exquisitele şi subţirile-mi vene de şahist, pot trînti la proba practică orice asistentă medicală novice.
A venit apoi farmacista care mi-a înmînat pastilele şi modul de administrare.
A urmat asistenta de chirurgie. Am făcut cunoştinţă, mi-a descris rutina, apoi m-a întrebat ce muzică îmi place. Cum aveam aparatul de radio fixat pe NHK, i-am cerut continuitate în fondul sonor. I-am cerut apoi să ia fotografii în timpul operaţiei. I-am acordat libertate la alegerea subiectelor. Asistenta a devenit brusc anxioasă, şi mi-a recomandat să negociez cu chirurgul. Simţind că am depăşit o limită, în secunda următoare mi-am zis în gînd să renunţ la idee. Într-adevăr, din punctul de vedere al igienei ar fi fost o grijă în plus pentru personalul din sala de operaţii. Ulterior, dorinţa mi-a fost satisfăcută. Medicul însuşi umblă în clinică cu un aparat foto la gît. Se pare că zărghiţii se înţeleg din priviri. Vom vedea în alt articol şi în numele cărei valori medicul a acceptat prelevarea imaginilor.
La ora 11, soţia mea a sosit conform înţelegerii. S-a constituit o comisie informală, din două asistente de o parte, şi pacientul, asistat de soţie, de cealaltă parte. Momentul a fost unul notarial. Ni s-au prezentat riscurile rahianesteziei. Nu am ascuns frica de o atari (dublă) procedură, pomenind unul din cele 1:50.000 de rateuri soldate cu paralizia ireversibilă. Am avut un unchi care a ales să fie operat într-un spital din Băileşti. A fost al 50.000-lea…S-a chinuit 20 de ani în scaun cu rotile.
===============================
Celor care se leagă cu lanţuri în semn de protest faţă de desfiinţarea spitalelor din tîrguri şi comune, le-aş spune că acolo toate probabilităţile infinitezimale de accident devin 50%. Opoziţia parlamentară, în acest caz, este nu numai ipocrită şi cinică, dar de-a dreptul criminală.
===============================
Dar să revenim. Aplic aici expresia notarială a actului medical. Încep cu partea explanatorie.
Partea notarială propriu-zisă.
==============================
Ceea ce pare de neconceput pentru un birocrat român este faptul că cele două minute au fost întocmite în cîte un singur exemplar. Ambele au rămas la pacient(!). De ce? Pentru că, notarialmente, înafara probelor scrise, mai există două izvoare de probare: cei doi membri ai „comisiei”. Spitalul nu are nevoie să mă aibă „la mînă” în cazul unui accident, pentru că are alte documente adulmecative şi registre de protocol, plus două garanţii obrazuale din partea celor doi instructori. Astfel, arhiva e degrevată de spaţiul ocupat de două hîrţoage/pacient, altminteri redundante.
==============================
Sunt îndrumat la cabientul medicului. Medicul întocmeşte schema tactică:
Se face ora programată pentru operaţie. Sunt codus la etajul III. Merg pe picioarele mele, mînîndu-mi stativul de perfuzii (pe rotile). Mă întîmpină asistenta de chirurgie. Urmează identificarea verbală a persoanei. O formaltate ce poate părea redundantă, din moment ce aveam numele scris pe brăţară şi pe punga de perfuzie. Mai mult, discutasem cu două ore în urmă cu aceeaşi persoană. Ulterior am descoperit că numele şi semnalmentele mele erau scrise pe o tablă din sala de operaţii. Cu toatea acestea, identificarea verbală e absolut obligatorie. În acest fel, substituţia accidentală a pacientului este eliminată, iar responsabilitatea unui accident de substituţie, transferată pe umerii pacientului.
În ultimul moment, o asistentă intră gîfîind cu aparatul meu foto în mînă. Evrica!
Sunt aşezat pe masa de operaţie. În jur, toată lumea se mişca rapid, cu gesturi experte, într-un optimism uşor contrafăcut, dar antrenant. Îmi dispare orice teamă. În 5 secunde sunt gol puşcă sub cearşaf. Sunt răsturnat în poziţia fetală. Mi se înfige acul. După mai puţin de 2 minute îmi mai rămăsese numai jumătatea superioară vie. De la brîu în jos, alt hoit.
În scurt timp sunt gazat ca să nu mă plictisesc. Oricum, verificasem, în cîmpul vizual nu aveam nicio oglinjoară prin care să trag cu ochiul.
Sensei începu căutarea ecografică a conductelor.
După vreo 40 de minute eram cu piciorul drept gata înfăşat.
Succes pe toată linia.
(va urma)
Alin Fumurescu
Fără buletin 
Foarte frumos. Multumesc
Salut Marius si cit de curind pe picioarele tale . 🙂
Ce prezinti aici e o premiera absoluta pentru intreaga civilizatie mioritica . Esti un geniu .
(chiar daca nu oficial 🙂 )
Mulţumesc, băieţi! Dacă în următorii doi ani reuşesc să ajung la zi cu chiria localului pot spune că am revenit pe picioarele mele. 🙂 Cît despre partea, medicală, Doamne, să ne ierţi, dar este rezolvată demult. Mai am doar un control, programat pentru decembrie.
Nu sunt un geniu, ci doar am avut ideea de a strînge material, în speranţa ca, dintr-un simpl studiu de caz, să identificăm baza morală şi procedurală a administrării serviciilor de sănătate. Problema în România este că prea mulţi sunt specializaţi în idei de mare anvergură, în doctrine habotnice, cînd problema e mai uşor de definit la firul ierbii, cu mijloace cît se poate de simple: gîndirea autonomă şi bunul simţ.
Multa dreptate ai dar sti cum sintem noi romanii . 🙂 De ce simplu cind se poate complicat ? Plus ca nu se prea studiaza solutile altora de pe glob . In cam nici un domeniu . Inertia la noi e ceva perpetuo . 😦
Aveti restante la chirie? E scump? Sau sunt putini clienti?
Ambele. 🙂
Felicitari pentru post
Subscriu…genial 🙂
off-topic, dar veti vedea ca merita:
“În satele din Transilvania, Ziua Morţilor are un nume foarte frumos: Luminaţia. Dacă ar fi după mine, aş trece Luminaţia în rîndul Sărbătorilor Naţionale.”
http://sareinochi.com/2011/11/01/luminatia/
“Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pîlpîie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumînările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gîndesc că, încet, încet, urmînd drumul lumînărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumînările, asemeni corăbiilor lui Magelan, vor ajunge de unde au plecat.”
interesant si instructiv materialul tai si in general toate materialele despre sistemul lor de sanatate. te asteptam cu mare interes si cu restul. si chiar mai mult daca se poate. au medici de familie? si cum functioneaza sistemul de preventie? ce contine pachetul de servicii medicale de baza? au si asigurari de stat sau doar private? pfff, o multime de intrebari
Mulţumesc pentru interes. Am reţinut întrebările. Toate la timpul lor. 🙂 Pînă una, alta, medic de familie nu avem. În orice caz, nu există arondismente obligatorii.
A fost interesant să citesc despre modul cum se lucrează cu pacientul într-un alt sistem de sănătate decât cel românesc.
În RO, Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului reprezinta o nedreptate flagrantă la adresa pacientului roman… Conform acestei legi, o persoana intrata intr-un spital (un pacient) trebuie sa-si de acordul explicit, in scris, ca rudele de gradul I sa aiba acces la dosarul medical al acestuia. Ok, pana aici pare in regula caci se respecta dreptul la viata privata a persoanei, desi in mod automat. Totusi, un mic exemplu e necesar. Ce se intampla in cazul in care pacientul ajunge in situatie de urgenta la spital? Daca pacientul moare, dosarul medical privind tratamentul devine automat SECRET pentru familia decedatului. Practic, familia decedatului nu poate afla daca acesta a fost tratat in mod corect, legea functionand ca un paravan in cazul cadrelor medicale incompetente.
Din punctul meu de vedere, dosarul medical privind tratamentul pacientului, devine SECRET doar in cazul in care pacientul a optat in mod constinet pentru acest lucru. Secretizarea dosarului nu trebuie facuta „din oficiu” cum stabileste legea Legea nr. 46/2003. Si eu am fost pacient, am facut o operatie destul de complexa intr-un spital din RO. Niciun cadru medical sau administrativ nu m-a intrebat daca cunosc prevederile Legii 46 din 2003 si daca imi dau acordul ca rudele de gradul I sa aiba acces la dosarul medical privind tratamentul spitalicesc. Practic, daca decedam pe masa de operatie, dosarul medical devenea automat SECRET, pentru parintii, sotia sau copiii mei. Aflarea adevarului ar fi fost in mod clar impiedicata asa cum s-a intamplat in cazul lui Toni Tecuceanu…
În rest, sănătate să avem din plin!
Vă mulţumesc pentru aprecieri. Mă străduiesc.
Aveţi dreptate, multe prevederi legale sunt făcute în aşa fel încît, pentru a respecta legea trebuie să o încalci. De fapt, asistăm neputincioşi la ravagiile făcute de viziunea: legea-ca-izvor-de-drept. Dacă precedentul juridic ar fi considerat izvor de drept, lucrurile s-ar simplifica mult. Însă asta ar face ca Parlamentul să piardă un instrument important în abjectul dresaj la care ne supune.
Din păcate, forul legislativ român a scos la iveală multe legi strâmbe care nu urmăresc interesul cetăţeanului.
Cunosc prevederile Legii 46/2003 pentru că m-am lovit de restricţiile ei absurde.
Spre exemplu, în 2010, m-am adresat în scris Spitalului X în care tatăl meu a decedat în anul 1990 şi am solicitat să-mi comunice orice informaţie deţin în legătură cu cauzele decesului. Am menţionat că sunt interesat de conţinutul informativ al documentelor identificate şi doar atât.
Spitalul mi-a comunicat prin compartimentul juridic că în baza legii 46/2003, art. 21 („Toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si dupa decesul acestuia”) nu pot avea acces la nicio informaţie.
M-am aflat în situaţia în care Legea 46/2003, în loc să reglementeze a creat un abuz în situaţia mea:
– în primul rând (mi) s-a aplicat în mod retroactiv (tatăl meu a decedat în 1990) :);
– nu precizează modul în care rudele de gradul I (părinţi, copii) ale decedatului pot avea acces la aceste informaţii;
– nu precizeză când vor fi accesibile aceste informaţii, după 5, 10 sau 100 de ani;
– în cazul în care persoana decedată suferea de o boală ereditară sau orice altă boală care ar putea ajuta la clarificarea sau preîntâmpinarea unor aspecte privind sănătatea descendenţilor acestuia cum s-ar fi procedat?
În fine, nici Avocatul Poporului, la care m-am adresat ulterior, nu m-a putut ajuta, dar m-a „sfătuit” să mă adresez unei instanţe de judecată. 🙂
Bineînţeles, că nu am mai insistat să caut adevărul şi dreptatea… 🙂
Vă cred. Argumentele dumneavoastră sunt cît se poate de raţionale.
Sunt atîtea de îndreptat!
Într-o notă de optimism, vă spun doar că nedreptăţile sunt ocazii foarte bune de îndreptat lucrurile. Şi nu trebuie scăpate.