Fără buletin

● Caron cu curu-n două luntrii

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, urgenţe umanitare by Marius Delaepicentru on 2012/01/12

Cînd vine vorba de soluţia extremă de scoatere a maidanezilor liberi din peisajul urban, cititorii sunt probabil oripilaţi de faptul că folosesc adesea termenul a ucide iar nu a eutanasia. Eutanasie apare în textele mele numai în contexte ironice/sarcastice.

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Eutanasia este ceva subiectiv. Pentru a fi subiectiv, trebuie să fii subiect. Cîinele, porcul, calul, nu sunt subiecţi, pentru că nu au conştiinţă şi nu sunt în stare să facă judecăţi morale. Judecata morală o are numai omul. Aşadar, eutanasia nu există decît în minţile noastre.

Dar poate nu ştie toată lumea ce înseamnă prefixul eu-. Într-un sens foarte general, înseamnă bine, armonios, frumos. Depinde mult de rădăcina pe care o însoţeşte. Opusul său este caco- (ca în cacofonie).

Vai, ce mort frumos!

Poate fi moartea frumoasă? Moartea nu e nici frumoasă nici urîtă. Eutanasie este un nonsens. Poate fi frumoasă agonia. Adică, moartea dinaintea morţii. Putem spune că moartea se instalează subiectiv în momentul în care simţurile dispar. Dar şi aceea, tot moarte este. Nu degeaba se foloseşte în medicină termenul moarte cerebrală. Aşa cum zicem: fungicid, bactericid, erbicid, rodenticid, pruncucid etc., nu putem zice eutanasie cerebrală, aşa cum nu putem afirma că cei 6 milioane de evrei ucişi în WWII au fost eutanasiaţi, ci ucişi.

Revenind la cîini, la ţară, puii de cîine supranumerari, în ultimă instanţă erau (şi mai sunt) înecaţi. Iar bunicii noştri continuau să rămînă creştini buni. Poate char mai buni decît membrii tuturor organizaţiilor de „protecţie” a animalelor luate împreună. În orice caz, bunicii noştri erau mai cu picioarele pe pămînt decît mulţi militanţi promaidanezi.

Acuma, cînd vine vorba de a ucide un cîine, că e eutanasie sau cacotanasie, este o chestiune extrinsecă animalului. Ea ţine de privitor. El apreciază dacă agonia a fost frumoasă sau nu. Dar a înfrumuseţa o agonie a animalului este doar o formă de trufie. Moralmente, o autosuficienţă sinucigaşă, aş zice.

A înfrumuseţa ceva este un act cultural. Şi nu greşim atunci cînd spunem că animalele de companie sunt produse culturale. În zilele noastre, peste jumătate din cîinii de pe planetă sunt produse culturale, iar restul, utilitare. Trecerea de la utilitar la cultural, şi viceversa, este adesea întîlnită.

Ce sunt maidanezii? Maidanezii sunt produse culturale, rezultate din părăginrea produselor utilitare, sau a altor produse culturale. Am putea spune subproduse culturale, din moment ce nimeni nu şi le asumă demn.

Ce paragină frumoasă!

Să vedem ce regim au produsele culturale părăginite. Am căutat ceva similar. Cel mai aproape de maidanezi sunt clădirile istorice. Multe, aflate în paragină. Şi ele pot deveni periculoase dacă te nimereşti în dreptul unui tavan ce stă să se năruie. În mod normal, clădirile istorice se demolează sau se restaurează. Paragina nu este o soluţie. Aşa cum paragina cîinelui nu poate produce decît sălbăticirea lui sau moartea. Ne mai mirăm în condiţiile astea că în celula lui Coposu plouă şi ninge? Ne mai mirăm de ruina mînăstirii de la Giuleşti-Sîrbi?

M-am aplecat asupra existenţei castelelor din Japonia şi am aflat că cele expuse azi sunt o infimă parte din cîte erau odinioară. Numai în Kumano, un tîrg de 20.000 suflete azi, erau două. Iar proprietarii lor, în relaţie de adversitate. Niciunul nu mai este în picioare. Nu mai este în picioare pentru că potenţialul turistic este prea mic pentru a justifica cheltuiala cu restaurarea. În schimb, în Hiroşima este un castel bine conservat. Reclădit în 1970 pe fundaţia celui vechi, distrus de explozia nucleară. Însă nu a fost reclădit în toatlitate. De pildă, corpul în care la un moment dat a dormit Împăratul Meiji, a rămas numai tmelia. Temeliile nu sunt periculoase.

Iniţial, clădirile istorice au avut scop utilitar, ca şi cîinele de altfel. Nu v-aş crede dacă mi-aţi spune că acum 5000 de ani omul (între)ţinea cîinii cu alt scop decît cel utilitar.

Cum ziceam, o mică parte din castele au fost restaurate. La restul, aproape că nici ruina nu mai poate fi deosebită în jungla instalată. Iar ruinele din spaţiul urban au fost rase complet. Pînă şi temelia. Aşadar, ceva utilitar, la un moment dat, devine: fie sălbăticie, fie ruină căldicică, cu oarecari atribuţii lacrimogene, fie produs cultural cu statut clar.

Românii aleg calea căldicică în toate cele. Lasă să se ruineze Piaţa Matache şi protestează la demolarea ei, aşa cum ar protesta şi atunci cînd aceeaşi ruină s-ar prăbuşi pe cineva. Românii lasă să se inunde galeriile de la Roşia Montană şi protestează faţă de exploatarea zăcămîntului, invocînd dreptul galeriei de a se surpa nestingherit. Eventual peste vizitatori.

Românul are impresia că timpul este ceva neutru în raport cu ruina. Nu! Timpul întotdeauna ruinează pînă dincolo de limita reversibilului. A te erija în cavaler al molozului, în speranţa că vei avea cîndva bani pentru a restaura clădirea, este ca şi cum ai spera că din grămezile de păr de la Auschwitz ai putea reînvia deţinuţii „eutanasiaţi” acolo.

Pentru paragini nu există decît scoaterea din peisaj, conservarea inocuă sau restaurarea. Depinde de cîţi bani avem. Şi nu prea avem. Dar avem vocabular eufemic.

După cum vă daţi seama, maidanezii reprezintă doar unul din elementele ce vădesc decadenţa noastră morală. Ei sunt un subprodus cultural, prizat EXACT în aceleaşi condiţii precum maneaua contemporană. Maidanezul şi maneaua au în comun autoînduioşarea bălos-lăcrămoasă indusă în consumator. Cineva care hrăneşte maidanezi fără să îi restaureze ca produse culturale/utilitare, are o problemă de stimă de sine în primul rînd, şi de respect pentru comunitate, în al doilea.

A continua să vorbim despre eutanasierea cîinilor, iar nu despre uciderea cîinilor, este anesteziere morală. Am stabilit mai sus că anihilarea simţului este moartea subiectivă ce precede moartea obiectivă. Suflete moarte. Auto-caco-tanasiate. Moarte ca cele ale judecătorilor de la Curtea Constituţională, ce au hotărît că paragina e bună.

Anunțuri

10 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Ștefan A. said, on 2012/01/12 at 20:08

    Salut Marius
    Foarte bine scris . Perfect in partea cu anestezierea morala . Am remarcat eu pe blogul prietenului comun ca multi sint efectiv ramasi la nivelul „cred si nu cercetez”.
    Uciderea e grava , inumana dar zilnic sacrificam sute de mii de animale pentru a manca carnea lor si in acelasi timp ne doare in pix ca 1.000 de oameni au fost impuscati in 1989 . Fara vinovati , fara criminali sau calai . Poate acesta anestezie intelectuala e originea tuturor relelor mioritice . Ne indignam si declaram neconstitutionala o lege nascuta din disperarea pierderii controlului asupra unei situatii veterinare grave , dar privim in alta parte cind se trateaza de musamalizari criminale privind moartea unor oameni .
    Sa ai o zi buna . 🙂

  2. julesverne1000 said, on 2012/01/12 at 21:01

    Scurt clar si categoric.Ma uimeste faptul ca oamenii au trecut de la gandirea utilitarista „animale folositoare si animale daunatoare” la un fel de jainism.Ramane sa-i vedem pe cei de la cutzu-cutzuSunt uimit cum iubitorii de animale hranesc cainii vagabonzi cu ce altceva daca nu oase sau carnitza. Parerea mea e ca nu exista iubitori de animale ci doar iubitori de caini sau de pisici.Un adevarat iubitor de animale este vegetarian.Apoi insasi cainele este un animal prea putin iubitor de animale, dovada o fac caninii sai,proiectati pentru a sfasia carne, deci alte animale.Acum, daca iubitorii de caini intra in conflict cu drepturile omului ce facem?

    • Marius Delaepicentru said, on 2012/01/13 at 04:21

      Da, apocalipsa va veni din interiorul speciei umane. Mai exact, din dezordinea informaţională a speciei. N-ar fi prima specie dispărută. 🙂

  3. eRadical said, on 2012/01/12 at 23:30

    Cred că am să fac în curând un ONG împotriva „ONG-urilor de protecție a animalelor”… pentru că acestea din urmă nu fac un „serviciu” comunității…

    • Marius Delaepicentru said, on 2012/01/13 at 04:19

      Nu e o idee rea. Pericolul este în cronicizarea ei. Primăria se ocupă de maidanezi şi nu are interesul ca ei să dispară pentru că ies bani cît sunt maidanezi. ONG-urile de protecţie au interes ca maidanezii să existe, pentru a putea fi finanţate. ONG-urile îndreptate împotriva ONG-urilor de protecţie a maidanezilor, mai devreme sau mai tîrziu vor dori ca maidanezii să rămînă la locul lor, pentru a putea vitupera în continuare ONG-urile protectoare ale maidanezilor. 🙂

  4. Dl.Goe said, on 2012/01/13 at 00:51

    Desi poemul d-voastra este structurat ca o balada, nu ca o pagoda, amplu fiind, ca o epopee, reuseste performanta notabila de a se strecura in (a)sentimentul cititorului ca un haiku. Inaltator si infiorator in acelasi timp. Se simte contaminarea samuraica altoita pe destinul d-voastra, cum altminteri?, balcanic. Rezultatul este terifiant. Inuman as zice, frizand (nu exagerez) genialul. Intalnirea dintre artist, un soi de Kobo Abe cu radacini in argheziene, si problema abisului, a neantului si a mortii se petrece sub ochii nostri (uimiti) prin deschiderea unei usi secrete, nebanuite, dinspre maidan, usa cainilor… cum sa le zic? vagabonzi? sau fara stapan? direct catre problema mortii. Aceasta intrare in problema intr-un mod atat de spectaculos nu este nici pe departe dimensiunea maxima a spectacularului propus in aceasta balada filosofica vecina cu concizia haikuiana. Brutatlitatea cu care artistul isi taraste victima (cititorul) prin felurite abisuri grotesti, cu aparenta ca-i ofera un spectacol exotic, starneste pana la urma senzatia unui sado-masochism intelectual si sexual impartasit intre victima si agresor. Spectacolul este desavarsit. Nu ma pot opri din a-l aplauda si ovationa pe artist, chiar daca in ungherele ascunse ale rationalului nu pot fi de acord cu toate tezele sale (câinele are constiinta de sine uneori mai ampla si mai rafinata decat cea a unora dintre indivizi umani), totusi emotia artistica produsa de o atare reprezentatie, cu accente de universalitate, trimitandu-ne cumva si catre literatura rusa a sufletelor moarte in gol-Gogol, ne forteaza sa acceptam, temporar, ca absurdul declararii incompatibilitatii dintre eu-tana-sie-rea cainilor maidanezi si Constitutia unmanilor din Romania, poate fi privit ca un intreg si ca trebuie denuntat ca atare: un absurd cu radacini istorice in neamul mioriticului carpatin. Odata constienti de aceasta absurditate ar trebui scris insa (in completare) un alt haiku despre faptul ca pur si simplu cainii nu sunt sobolani si ca nu pot fi ucisi in acelasi fel, cu aceleasi mijloace artistice si cu aceleasi emotii (din aceeasi gama), decat in masura in care suntem pregatiti sa acceptam maine uciderea perifericilor nefericiti de la marginea lumii umane (urbane?), a hominizilor nefolositori speciei si deci inutili. Se poate adjudeca in acest scop aceeasi spectaculara trecere in revista a feluritelor feluri de agonie pe care (ca oameni) le privim in extaz, nefiind in stare sa le curmam. ///……………. P.S. D-le blogger, frate al meu din extremul orient, am gasit recent un tratat de japonezologie scris de un specialist, un savant care a studiat indelung si interdisciplinar niponismul. V-as ruga sa confirmati sau sa infirmati de primire. E ceva adevarat in ce afirma omul asta aici: \”Cînd se apropie de ei un fluture, japonezii spun că el este de fapt sufletul unui samurai. Rare sunt culturile care să acumuleze atîta poezie în tradiţia dar şi în gesturile cotidiene. Cînd un japonez îţi înmînează un cadou, gestul ţine de ceremonie. O ceremonie devine şi despachetarea, descoperirea cadoului, iar prezentarea sa (modul în care a fost împachetat cu grijă în mai multe rînduri de ambalaje) este infinit mai importantă decît obiectul însuşi. Acesta din urmă nici nu trebuie să fie ceva util, important este doar faptul că persoana care oferă un cadou demonstrează că s-a gîndit la cel care primeşte cadoul. Într-un salon de ceai sau în templele unde există pavilioane de ceai, ceremonia servirii acestui lichid purtător de multiple simboluri devine un adevărat balet al simţurilor. Platoul, ceaşca, ustensilele de preparat ceaiul, aşteptarea… toate aceste ingrediente au un sens, construiesc un moment poetic pentru ca omul care va servi ceaiul să poată trăi un moment de comuniune cu frumosul. A servi un ceai verde în faţa unei grădini zen înseamnă a conferi vieţii un sens profund: clipa încărcată de graţie şi frumuseţe te înalţă deasupra durităţii vieţii. Japonezii nu sunt în nici un caz naivi cultivînd gustul pentru poezie şi ceremonie. Tocmai pentru că viaţa lor este dură, tocmai pentru că muncesc foarte mult, tocmai pentru că trebuie să se supună unei ierarhii stricte de la naştere pînă la moarte, ei cultivă fragmente de frumos pentru a evada din constrîngeri. La intrarea într-un templu şintoist există întotdeauna o fîntînă. Călătorul care vine să se închine unui spirit (un kami) din panteonul şintoist (care numără cam 8 milioane de spirite), îşi începe ceremonia printr-o purificare. Întîi îşi spală mîinile şi apoi îşi clăteşte gura. În faţa templului se află un fel de gong de care atîrnă o funie. Călătorul trebuie să tragă de trei ori de funie şi gongul bate de trei ori. Numai aşa se trezeşte spiritul căruia vrei să i te adresezi. După ce i te închini şi îţi formulezi o dorinţă trebuie să-i dai spiritului şi o ofrandă, în general o monedă pe care o arunci într-o cutie. Sunetul produs de moneda care se rostogoleşte în interiorul labirintic al cutiei face parte şi el din ritual. Ceremonia este aproape încheiată, mai rămîne să tragi din nou de funie de trei ori, pentru ca alte trei bătăi de gong să-l anunţe pe kami că poate să adoarmă la loc. Nimeni nu ştie cum de se trezeşte, dintre cei 8 milioane de kami, exact cel de care ai tu nevoie. Acest lucru nu este însă important, la japonezi relaţia cu divinitatea este şi ea încărcată de poezie. Nu poţi înţelege ce înseamnă un haiku, această formă fixă de poezie inventată de japonezi, decît dacă intri în atelierul un caligraf. Atunci îţi dai seama că poezia începe înainte de captarea ei pe o foaie de hîrtie. Mai precis, începe prin alegerea foii de hîrtie, a pensulei şi a cernelii… Un haiku începe odată cu ceremonia caligrafierii lui, cu gesturile caligrafului îmbrăcat într-un chimonou, cu modul în care se concentrează… Cînd caligraful îşi înmoaie pensula în cerneală poemul există deja de cîteva minute bune, el este încarnat şi de relaţia dintre cei care privesc gesturile caligrafului. Cînd în sfîrşit poemul a fost scris de mîna caligrafului şi cerneala se usucă pe hîrtia din fibre vegetale, ai impresia că ai asistat la naşterea unei întrebări despre lume şi despre tine, o întrebare unică căreia numai tu, prin emoţia ta, îi poţi da un răspuns. Despre sărbătoarea cireşilor înfloriţi, sakura, toată lumea ştie cîte ceva. Emoţia colectivă a unui întreg popor în faţa unor flori de cireş este totuşi unul dintre gesturile cele mai sublime inventate de rasa umană. Într-o lume materialistă, mercantilă, brutală, individualistă, care este lumea noastră pămînteană, în fiecare lună aprilie cîteva zeci de milioane de locuitori ai planetei ies la plimbare, undeva pe o insulă din extremul Orient, pentru a admira nişte cireşi. Gestul lor are ceva salvator pentru întreaga rasă umană şi îţi spui că totul nu este pieredut, că răutatea şi urîţenia nu au cîştigat definitiv bătălia. Chiar şi mediile de informare, cînd înfloresc cireşii în Japonia, ies, pentru o zi, din rutina lor morbidă şi îşi încep buletinele de ştiri cu această informaţie. Reporterii se reped să filmeze şi să fotografieze primul cireş înflorit iar ştirea că într-o anumită regiune a Japoniei au înflorit primii cireşi devine una care inundă brusc ecranele televizoarelor. Milioane de oameni o preiau ca pe o informaţie esenţială, aşteptată cu mare emoţie, ca şi cum li s-ar confirma că poezia nu a fost încă definitiv ucisă pe pămînt.” – Poezia infinita a Japoniei de Matei V.

    • Marius Delaepicentru said, on 2012/01/13 at 03:01

      Vă mulţumesc pentru aprecieri. Voi încerca a vă spune ceea ce ştiu despre ceea ce mă întrebaţi.

      Motivul fluturelui: nu am auzit de relaţia fluture-samurai, şi, în genaral, relaţia nonuman-uman nu cred că ar avea vreo limitare ocupaţională sau de condiţie socială. Totul este posibil de la introducerea principiului reciclării spiritului în natură. Ba, dacă ascultăm în cheia asta cîntece (chiar şi de muzică uşoară) obiectele purtătoare ale spiritului celui ce nu mai e, sunt de naturi diverse. De la ceasul bunicului (cu limbile inerte)pînă la aburul ce iese dintr-un tuci de orez la o modestă cină în solitudine, abur ce o închipuie pe mama protagonistei.
      Gongul şi funia: shinto este fundamental o credinţă animistă. Animate pot fi toate cele vizibile dar şi plăsmuirile din mintea omului. De unde şi marele număr de divinităţi. Cam fiecare templu îşi face cîte un „sales point” din medierea cu vătaful de Dincolo, responsabil de gestionarea rugăciunii. Responsabilii cred totuşi că sunt mai puţin de 8 milioane. Pe semne, culegătorul a omis să facă reuniunea mulţimii de regionalisme şi endemisme ce desemnează aceeaşi divinitate. Într-un templu shinto oamenii se pot ruga pentru cele mai trăznite lucruri. Chiar şi pentru sănătatea mintală a unui laptop.
      Acuma, gongul nu e gong, ci un mare zurgălău, ce nu diferă ca formă de cei ai căluşarilor. Este doar de vreo 15-20 de ori mai mare în diametru, ceea ce nu se poate să nu se lase cu coborîrea tonului pînă la cel al unei talăngi de vacă (sună la fel). La intrarea în templu mai este o funie groasă, prinsă orizontal la capete, atîrnîndă gravitaţional. În funcţie de mărimea templului, funia poate ajunge şi la 50cm în diametru(!). Simbolizează graniţa dintre lumea de Aici şi lumea de Dincolo. Deşi are graniţa marcată gros, shinto este o religie a vieţii. A tumultului vieţii. Înseşi întrecerile de sumo sunt parte a manifestărilor religioase shinto. Să mai zică cineva că sportul modern este altceva decît religie păgînă (olimpiană sau nu). 🙂 Fiecare templu shinto patronează şi un festival local. De multe ori întîlnim activităţi sportive la festival. La unul, o dată la şase ani, participanţii demontează o coloană de lemn, grea de aproape două tone, o cară pînă în vale pe o pantă inuman de abruptă şi o ţin acolo cîteva ore, după care o duc la loc. De ce o demontează? Asta-i bună! Cum de ce? E şi ea om, şi din cînd în cînd trebuie să se odihnească. A!, că mai moare cîte un participant în timpul manevrelor cu coloana, e doar un detaliu.
      Caligrafie: japonezii au propensiune pentru gest. Aproape că e mai important gestul decît utilitatea lui. Cam totul e coreografie. Paradoxal, coreografia are neapărată nevoie de cîteva etape de nemişcare. Pictarea caligramei nu începe cînd ai pus pensula pe hîrtie, ci încă de cînd ai pus mîna să freci batonul de cerneală de „tărîmul”* călimării. Înainte de a pune pensula pe hîrtie, trebuie să îţi goleşti mintea. Abia după aceea scrii ce ai de scris. Orice crispare poate compromite lucrarea, însă emoţiile dezirabile se pot transmite bine-mersi în tuşă, fără să afecteze calitatea lucrării. Aşadar, sunt ezitări dezirabile şi ezitări indezirabile. Cele indezirabile strică armonia proporţiilor, paginaţiei etc.
      Sakura: aici aveţi cea mai mare îndreptăţire să verificaţi cele scrise de amicul Matei V. Simbolistica sărbătorii nu mai este cea veche (prilej de a medita la viaţă şi la moarte). Oamenii se strîng pentru că de felul lor sunt fiinţe ceva mai sociale decît în alte părţi. Beau bere, stau de poveşti, îşi ceartă copiii, vorbesc despre vreme… Ieşirea în natură în grup nu este numai cea de sub cireşi. Mai sunt şi sărbători locale, unele însoţite de contemplarea azaleelor (luna mai) a Lunii (tsukimi) toamna, a cosmosului (floarea, numită akizakura=sakura de toamnă) şi a răsăritului Soarelui în primii zori ai anului (hatsuhinode sau hatsumode). Ieşitul sub cireşi marca începutul anului (cam ca mărţişorul la noi). În prezent, doar anul şcolar şi anul fiscal încep în aprilie.
      Botaniştii însă livrează buletine „sakurologice” pe latitudini (de la sud la nord). Prognoze pentru hankai (înflorirea pe jumătate) sau mankai (înflorirea completă), abateri de la media anuală (cîte zile întîrziere, cîte zile avans).

      Uf! Am obosit – zise Sheherezada văzînd zorii mijind. Permiteţi-mi, domnule Goe, să tac sfios. 🙂

      Încă o dată, vă mulţumesc pentru aprecieri.

      ––––––
      * călimara are două zone: tărîmul (planul) şi marea (partea concavă). Pui un pic de apă în „mare”, umezeşti un capăt al batonului şi îl freci de tărîm pînă obţii gradul de negru dorit.

      • Dl.Goe said, on 2012/01/13 at 05:38

        Si eu va multumesc si pentru raspuns, pentru transferul de folclor nipon catre patria mama dar si asa… in general, pentru felul in care continuati sa stati cu privirea atintita spre vest (ca si noi cei de acasa) taxand prompt grotescul comediilor de la portile orientului. Blogul domniei voastre da o dimensiune noua vechiului vers: Lumina vine de la Rasarit. La urma urmei balonul e rotund. In alta ordine de idei am aflat din surse diferite ca printre atatea alte probleme diferite exista unele pe care Romania si Japonia le au in comun: scaderea natalitatii, depopularea, pierderea interesului pentru sex, si pericolul imbatraniri populatiei. Cred ca o solutie comuna ar fi in avantajul ambelor tari si ca lucrurile s-ar inbuantati categoric daca s-ar incuraja emigrarea masiva dintr-o tara in alta. Nu stiu daca ar fi mai greu de convins romancele sa emigreze in Japonia sau niponele in Romania (din cauza enormelor diferente culturale, de limba si de fus orar) dar ceva, ceva ar trebui incercat. Domnia voastra cum de ati ajuns asa de la vale? Daca nu sunt indiscret, desigur…

      • Marius Delaepicentru said, on 2012/01/14 at 03:21

        Există deja un schimb cultural mai mult sau mai puţin vaginal. În Japonia sunt mult mai multe românce decît români. Au rămas de pe vremea cînd le trimitea mafia rusă (ceva mai comptetentă în negocierile cu yakuza) să danseze toplexxx prin cluburi deochiate. Unele s-au măritat. Afacerea continuă, dar cu ucrainiene, filipineze… Româncelor le-a scăzut interesul de cînd cu intrarea în UE. Le e mai bine mai aproape de peşte.

        Eu nu am venit topless, ci hopeless. Povestea întreagă, aici.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: