Fără buletin

Am observat că, amicii noştri ecologişti ne livrează periodic teme de zavistie şi angoasă, apoi le fac uitate. Mogulizoarele fac cam acelaşi lucru, dar nu mă voi ocupa de manipularea de acolo, ci de manipularea ecologist-încălziristă.

Să luăm de pildă renumita gaură în ozonul antarctic. Cu ea, ne paşte cancerul – zic ecologiştii. Pentru a o aboli, trebuie să renunţăm la freon.
În răspăr cu teoriile savante, „găurii” antarctice i-aş găsi o explicaţie mult mai simplă: grosimea şi densitatea stratului de ozon este dependentă de unghiul de incidenţă al razelor solare. E de aşteptat ca predicţia concentraţiei ozonului în stratul înalt să trebuiască ajustată prin înmulţirea undeva cu un sinus de alfa. La poli, unde pică tangenta, alfa e zero. La alfa zero, avem ozon doar în primul kilometru de la contactul cu oxigenul. În rest, în părţile umbrite (alfa negativ) doar curenţii jet din părţi mai însorite ce mai aduc niscai ozon. Uneori mai obosesc şi ei. Deci, noaptea polară, al naibii de lungă, mult mai lungă decît durata de înjumătăţire a ozonului, recunoscut ca foarte reactiv, nu poate genera ozon. Şi oxigenul mai doarme noaptea. Trebuie să admitem. Ozonul se formează pe întuneric numai cînd stingi lumina în birou cît timp merge copiatorul Xerox.
Dar trebuie să recunosc, gălăgia ozonată a dus la un mare „salt” tehnologic: în deodorante a fost înlocuit freonul, cu butan. Vă daţi seama? Ecologiştii ne-au scăpat de cancer!

Nu e singurul subiect care a fost (semi)îngropat ca dosarul de cadre la PCR, dar care a mărit cheltuielile materiale de compensare a nevrozei. Vă mai amintiţi de nebunia iscată prin 1998, de „cercetările” asupra „hormonilor de mediu”, cînd ecologi, altminteri universitari încruntaţi, se înghesuiau să măsoare penisul aligatorilor, de nu mai aveau săracele animale timp de coit? Campania aceea era deşteaptă. A!, că nu s-a găsit nicio substanţă cu proprietăţi de hormon de mediu, e doar un detaliu. Campania şi-a atis scopul, chiar dacă azi, protagoniştii zîmbesc feciorelnic. Au reuşit să lege în mintea consumatorului semidoct, „catastrofa”, de complexul freudian al castrării.

Activitatea amicilor noştri ecologişti, pricepuţi devoratori de fonduri, trebuie să ducă invariabil la previziuni cataclismice, pentru că altfel, se termină fondurile. Aţi văzut vreodată vreo organizaţie care să îşi submineze tocmai raţiunea de existenţă? E ca şi cum am căuta o religie care ar vrea să abolească mîntuirea. Nu o vom găsi.

Războiul propagandistic este total, iar politicul, deloc nevinovat, mai ales cînd nevroza indusă artificial, aduce bani în buzunarele birocraţilor. Al Gore şi-a făcut din grija pentru mediu singura raţiune a apariţiilor sale pe micul ecran (altminteri alimentat tot electric). Ţin minte şi decizia din 2007, a fostului preşedinte Bush, ce, contaminat de entuziasmul bioDiesel, şi presat de agresivul Al Gore, a încercat să îi sufle tema de campanie, subvenţionînd mărirea ariei cultivate cu oleaginoase şi deturnînd o seamă de cereale din drumul firesc către burtă, spre producţia de etanol auto. Rezultatul a fost că am cumpărat făină de grîu de două ori mai scumpă. Gaura antartică a făcut să bată blizzardul şi în buzunarele noastre.

Mai nou, ecologiştii clamează că apa Oceanului s-ar fi „acidifiat” cu 0,2 unităţi de pH în era industrială. E posibil ca Oceanul să fi devenit ceva mai puţin alcalin, dar nu e clar că ar fi din cauza CO2 de origine antropică. Şi nu e clar că ar fi clar, din moment ce acum o mie de ani, era chiar mai cald ca azi. Să fi fost acid de la tutunul indienilor Apache?
CO2 este un acid extrem de slab, prea slab pentru a creşte aciditatea într-un mediu relativ bine tamponat, cum e apa oceanelor. Apoi, nu e clar cum au ajuns specialiştii la cifra de pH=8,5 înainte de era industrială, cînd noţiunea de pH nici nu exista. Oricum, e impropriu să spui că un mediu alcalin (pH>7) este acid, decît dacă ideologia ţi-o dictează. Aşa cum sărăcia era numită prosperitate în regimul vegetarian de tristă amintire. Cifrele de după virgulă au semnificaţie doar de vreo 100 de ani încoace, de cînd cu analizorii de culoare şi mai ales cu electrodul de calomel. Tot ce e anterior, e speculaţie.
Acuma, ca să păstrăm aceeaşi notă constructivă, vă pot spune că o picătură de acid sulfuric scăpată în ocean poate face mai mult decît 200mc de CO2. O erupţie vulcanică bine simţită poate elibera de 5 ori mai mult dioxid de sulf decît suntem noi oamenii (plus China, altă marotă a ecologiştilor) în stare să eliberăm într-un an. Şi dacă mai punem şi fulgerele din timpul erupţiei, aflăm şi de unde vine eventualul exces de trioxid de sulf (de fapt, acid sulfuric). Aceleaşi fulgere, ce produc anual mai mult acid azotic decît întreaga industrie de îngrăşăminte chimice azotate. După cum vedeţi, e doar o chestiune de aflare în treabă şi de supraestimare a locului omului în Univers. Aciditatea, dacă e, i-o datorăm de fapt Naturii. Iar anul trecut a fost bogat în erupţii vulcanice, prilej şi de aciditate, şi de centri de precipitare atmosferică, şi de umbrire cu efect răcoritor.

Despre CO2 şi încălzire. Mecanismul ar fi următorul: vălătuci de CO2, seră, căldură, evaporare, nori, iar seră, iar căldură, iar evaporare, şi mai cald, şi mai mulţi nori şi mai multă căldură. Şi tot aşa. Restul extrapolează supercomputerele. Acuma, scăderea ariei calotei polare, dacă se verifică, nu ar trebui să ne îngrijoreze. Mai mulţi nori înseamnă precipitaţii mai abundente la Poli. Deci, o banchiză mai groasă*. Paradoxal, încălzirea ar duce la acumularea aceluiaşi volum de gheaţă la poli, dar şi ceva mai multă ploaie în zonele aride. Nici vorbă de creşterea nivelului oceanului! Dimpotrivă, evaporare mai mare înseamnă ocean mai scăzut. Iar Maldivele (victima de serviciu a zădufiştilor planetari) în ultimul secol nu s-au cufundat, ci au răsărit mai semeţ, datorită evaporaţiei intense din Oceanul Indian, depusă sub formă de gheaţă polară. O spun cearcănele terasate de pe litoralul maldiv.　

Lăsînd la o parte că măsurătorile meteo sistematice nu depăşesc 150 de ani, despre CO2 şi curba (pre)istorică de temperatură, putem spune că, în linii mari graficul mediei anuale este grăitor. Cifre aproape superpozabile. Cu o observaţie: există un decalaj între curba concentraţiei de CO2 şi cea de temperatură. Iar creşterea presiunii parţiale a CO2 nu precede creşterea temperaturii, ci viceversa. Aşadar, CO2 nu este cauză, ci efect. Creşte temperatura, iar după un mic histerezis de vreo cîteva secole, se înregistrează şi creşterea concentraţiei de CO2. Explicaţia o găsiţi dacă lăsaţi niţel şpriţul pe masă. Cu alte cuvinte, desorbţia dioxidului de carbon are loc la încălzire. O ştiu şi speologii, nu numai băutorii.

După cum vedeţi, lucrurile sunt ceva mai politizate decît ne-ar plăcea să credem, mai ales că se fac bani frumoşi şi frauduloşi din accize şi certificate de emisii carbonice. Cineva calculase că, de cînd cu tratatul de la Kyoto, contribuabilul european a fost furat de 127 miliarde de Euro. Din care, cu o bună parte va fi subvenţionată următoarea psihoză zădufistă.

Amicii noştri ştiu despre toate obiecţiile acestea, dar nu raţiunea e scopul lor în viaţă. Ce să discuţi cu un sobor de piarişti ce încearcă să ne convingă că şpriţul se încălzeşte pentru că se trezeşte? 🙂

Se tot apasă pe pedala catastrofelor de origine atmosferică. Vezi, Doamne, taifunurile şi uraganele ar fi din cauza efectului de seră. OK, dar de ce nu se lasă convinşi nici măcar de scădrea cu 94%(!) a victimelor fenomenelor meteo extreme din ultimul deceniu? Nu vedeţi că nu se lasă convinşi nici măcar de relativa răcire din ultimul deceniu? Nu îi vedeţi cum se iluzionează că, folosind telefoane celulare alimentate cu baterii solare, în fapt măresc consumul de electricitate din releele radio? (deh! semnalul slab) Dar, sigur, amprentele carbonice indezirabile, de obicei se ignoră, pentru că nu servesc „Cauza”. De fapt, amicii noştri ecologişti trăiesc într-o ficţiune ipocrită din care nu vor să iasă, nici dacă le arăţi socoteli inginereşti. Ce folos că le aduci inclusiv argumentul etic, că o serie de conferinţe despre încălzirea globală ridică consumul de kerosen pe cap de conferenţiar la 50t/an, în timp ce eu, sceptic lucid, merg cu bicicleta şi dau pe canistra de kerosen 1600 de yen, cînd, acum 10 ani dădeam 600. Ce folos e să le spui că cea mai bună protecţie împotriva fenomenelor extreme este creşterea nivelului de trai? Şi nu poţi creşte nivelul de trai pedepsind pecuniar consumul de combustibili şi mărind dependenţa omului de mila guvernului.

O mică discuţie despre acurateţea măsurătorilor meteo.
De obicei, emisfera nordică este mai caldă, atît din cauza proporţiei mai mare de uscat, cît şi pentru că e mai populată. Dar densitatea populaţiei nu este cea care provoacă încălzirea, ci densitatea mai mare a staţiilor meteo. Ei, aici e o problemă. Cîte staţii dau date credibile? Cît de credibilă mai poate fi staţia de la Filaret în calculul mediei termice globale, cînd din ce în ce mai mulţi factori fizici locali au potenţial în alterarea măsurătorilor? Puteţi găsi fotografii pe net cu dulapuri de măsură plasate în soare, în vecinătatea instalaţiilor de climatizare, lîngă obiecte ce reflectă radiaţii calorice. S-a evaluat că, cel puţin în SUA, 0,5 grade în plus la media multianuală se datorează tocmai amplasării proaste a instrumentarului. Ne minţim singuri. Ca să nu mai spunem că în modele climatice teoretice se introduc rezultate ale observaţiilor sistematice pornite în momente istorice diferite. China a înfiinţat o reţea de observaţie meteo abia în 1951. De fapt, putem presupune o oarece acurateţe a datelor abia din 1957, anul geofizic internaţional. Observaţiile sistematice globale, de atunci datează. Chiar şi aşa, sunt multe incertitudini, chiar şi în emisfera sudică, unde numărul staţiilor este mult mai mic.

O vorbă despre mecanismul de (de)compensare climatică.

Surse diferite dau 2,5-7% din CO2 eliberat anual în atmosferă, ca fiind de origine antropică, într-o atmosferă conţinînd şi aşa puţin CO2. În cea mai mare parte, excesul e absorbit de Ocean, ceea ce discreditează din start feed back-ul pozitiv postulat de ecologişti. (Am arătat mai sus şi efectul îndoielnic asupra pH-ului oceanului.)
Modelul atmosferic, săracul, face doar ce îi spui. Dacă decretezi că norii amplifică efectul de seră, atunci, îţi vei obţine o curbă de creştere mai abruptă, cu un factor pe care îl poţi fixa cum vrei din tastatură. Lăsînd la o parte că zădufiştii nu fac publică ecuaţia climatică, mai bagă şi sperietori. Foarte puţini admit că aceiaşi nori au şi un efect compensator, de răcire, prin albedoul lor. (din Cosmos nu se poate deosebi cromatic gheaţa de nori) Ce e alb refletă, iar nu absoarbe. Cu alte cuvinte, o vagă încălzire ar fi compensată de creşterea nebulozităţii cu efect reflector în jos, dar mai mult în sus.
De altfel, fizicienii încă nu s-au pus de acord asupra ecuaţiei de bilanţ energetic la trecerea radiaţiei solare prin nori. Unii absolutizează, şi spun că toată radiaţia (diurnă şi nocturnă) este oprită la sol. Ei sunt partizanii feed back-ului pozitiv cu rata de x10. Factorul reprezintă raportul de autoalimentare a încălzirii. Alţii, mai moderaţi, se opresc la x2,5, raport de amplificare care, pînă la urmă, nici măcar nu se regăseşte în datele statistice. Chiar şi în ipoteza cu concesii (x2,5) în ultima sută de ani, creşterea CO2 ar fi trebuit să ducă la o încălzire cu 1,4 grade, cînd în realitate ea a fost doar de 0,6 (cu observaţia asupra acurateţii culegerii datelor). Aşadar, feed back-ul pozitiv acreditat de zădufişti este crunt contrazis de datele obiective. Cînd acreditezi un feed back pozitiv, iar efectul măsurat este subunitar, atunci, feed back-ul este negativ. Adică, autoreglare. Iar pentru explicarea unei variaţii atît de nesemnificative vom avea nevoie întotdeauna şi de factorii cosmici (ciclu solar, oscilaţii ale axei de rotaţie etc.) Supercomputerele alea îşi justifică cheltuiala numai pentru predicţii de pînă la 7 zile. Pînă la secole mai este destul. În rest, supercompterul nu face mare lucru. Bagi gugumănii, ies gugumănii. Clima e o lighioană prea complexă pentru trufia umană.

Şi, totuşi, de ce sperietură după sperietură? Ei, aici vine interpretarea ideologică. Secta ecologistă a zădufismului global reprezintă o formă de religie seculară, întocmai ca socialismul şi naţional-socialismul. Are toate datele să fie aşa. Îşi bazează legitimitatea în viitor, face din subiect, obiect, proiectează responsabilitatea pentru propriile acte asupra ideologiei. Dispare responsabilitatea individuală a agentului propagator de ideologie.
Să nu credeţi că toate schimbările în structura outputului economic, impozitele şi amenzile motivate de emisiile carbonice reprezintă altceva decît o inginerie socială.
Instrumental, zădufismul global recurge la aceleaşi metode ca amicii noştri socialişti. Definesc duşmanul şi seamănă frica, pentru a legitima şi ofensiva. Frica este un bun instrument de fezandare a conştiinţelor. Spui în răspăr, harşti!, eşti duşman al poporului. Nu cel care te persecută e criminalul, ci tu. El e doar „nevoit” să te pună la punct. Ei au prezentat deja argumentele sub forma animalelor drăgălaşe pe care tu vrei să le extermini cu emisiile tale carbonice şi intelectuale.
Aşadar, culpabilizarea sistematică, de asemeni este una din formele de reducere la tăcere a celor ce gîndesc autonom. Întocmai ca deunăzi, Emil Hurezean, specializat în luarea la refec, ca la BOB, la o oră de maximă audienţă.

Nu aş vrea să fiu acuzat că folosesc aceleaşi metode persuasive, dar, cînd binomul frică-ticăloşie se va fi copt, vom asista şi la primele execuţii publice pentru crime cu efect de seră.

Aşadar, atenţie la şedinţele de indignare, la sticlele incendiare absorbante de dioxid de carbon, la banii pe care vi-i scoate clica ecologismului de stat din buzunare, în baza unor documente irefutabule: poze cu Michael Moore înconjurat de animale drăgălaşe.
Atenţie! Suntem deja vrăjiţi. Rămîne să începem să gîndim şi să descoperim deocamdată că suntem din ce în ce mai dependenţi de o ficţiune. Afară e ger. De ger se moare mai mult decît de căldură, dar mult mai puţin decît de ideologii ce propun mîntuirea globală.

–––––––––-
* E firesc să fie mai subţire. Din fericire, ne putem da seama de efectul absorbant al perturbaţiilor termice (feed back negativ) al oceanului. Calota nordică este mult mai subţire decît cea sudică, tocmai pentru că se află pe ocean, un mediu ce nivelează, stinge perturbaţiile. Cînd calota Oceanului Îngheţat va atinge 4000m, cît măsoară calota antarctică, atunci vom avea gheaţă şi la ecuator. Doamne fereşte!