Fără buletin

Zilele trecute, într-o mică hîrjoană pe Facebook, cu Dan Alexe, încercai să încropesc cîteva explicaţii etimologice pentru termenii ce denumesc rude şi relaţiile de rudenie în limba japoneză. M-am lansat în cîteva speculaţii pe care le consider acum extrem de riscante. O bună parte au fost contrazise la prima consultare a unui dicţionar etimologic.

Însă partea cea mai frumoasă este că ulterior am descoperit cîteva mecanisme ce dau totuşi o idee despre felul în care au evoluat termenii din categoria citată.

Am descoperit originea onomatopee a unora, precum şi slaba disjuncţie după sex a altora. M-am concentrat asupra termenilor neaoşi (kun). Voi face însă referire şi la formele (iniţial) livreşti sau de jargon, intrate ulterior în circulaţia largă, termeni uşor recognoscibili, ţinînd seama că ideogramele corespunzătoare sunt în citirea on. Am numit alfabetizare un important moment istoric, cel în care scrierea ideografică a pătruns în arhipelag acum 1600-1700 de ani. Întrucît termenii secundari de rudenie, în scriere au evoluat capricios, am fost nevoit să tai orice legătură dintre partea fonetică şi partea ideografică. Interpretarea va fi preponderent fonetică, iar acolo unde se cere: conceptuală, noţională şi doar în ultimul rînd (ideo)grafică.

Părinte

Pentru oya ( 親 – părinte) , nu am găsit decît două ipoteze, ambele neconfirmate. Una propune oyu (老 – (înv.) bătrîneţe, a îmbătrîni). Cealaltă, oo (大 – mare). Mi-am zis că, dacă tot suntem pe terenul ipotezelor, mai plauzibilă ar fi originea: ie (sau ya) (家 – casă).

Încep cu o observaţie fonetică: ie se pronunţă mai aproape de ye, iar conversia ie-ya devine astfel extrem de uşoară. Ambii termeni circulă, iar conversia are raţiuni mai degrabă legate de eufonie (ex: yamori – apără-casa – un minuscul batracian insectivor cu aspect de şopîrlă).

Un prim cîrlig l-am întins înspre ooya (大家 – landlord). Termenul există şi azi, şi denumeşte proprietarul unei locuinţe de închiriat. O consider veriga de legătură între părinte şi casă.

O pistă convergentă ar fi pronumele de politeţe otaku (お宅 – (aprox.) dumneata) care, deşi de dată relativ recentă, se compune tot cu conceptul de casă (juutaku – 住宅 – generic: locuinţă).

O serie de nume vechi, exclusiv bărbăteşti, conţin ideograma casă. (Ex: Iemori – 家守– Apără-casa, Ieyasu 家康– Tihna-casei. Cu observaţia că yasu din numele citat se scrie diferit de yasu安 (şi homofonele) din alte categorii gramaticale.

În limba japoneză, ca de altfel şi în alte limbi, părinte are utilizare extinsă şi asupra altor domenii. Astfel, într-o organizaţie economică tradiţională, (inclusiv în găştile interlope) în care contractul este verbal, şi de regulă pe viaţă, distincţia se face între oya-bun (親分) şi ko-bun (子分). Sufixul -bun este relativ recent, dar la origine înseamnă a despărţi ceva de altceva (wakeru/wakaru 分ける/～かる). Ca sufix, reprezintă generic: parte. În cazul nostru partea parentală şi partea filială. Pe aceeaşi logică, companiile moderne: oya-gaisha – ko-gaisha (kaisha 会社 – companie).
Pentru naş, este folosit na-zuke-oya 名付親– (literal) părinte-puitor-de-nume.

În concluzie, corespondentul japonez pentru părinte are la origine rolul economic (în sensul de Οίκος) şi are de a face preponderent cu partea bărbătească.

Mamă

Pentru mamă termenul actual este haha 母. Am aflat indirect originea onomatopeică, prin regresia în timp. Haha este relativ recent. În era Edo, cînd fonetic limba era mai bogată, pronunţia era aproximativ fafa. Azi, fa există în silabare, dar nu este folosită decît pentru importurile recente. Trebuie spus că sistemul fonetic a suferit un proces aproape continuu de simplificare. Nu mai departe, acum 50 de ani, ga se pronunţa aproximativ nga. Azi nu se mai sinchiseşte nimeni de un ga curat. Dar, să revenim. Am aflat că în era Heian, haha se pronunţa, nici mai mult nici mai puţin decît, papa. Iar aici este nevoie de o discuţie.

Limba japoneză nu permite sunetul p la începutul cuvîntului, cu excepţia onomatopeelor. Nici măcar ideogramele cu citirea chineză începînd cu p nu au fost luate ca atare, ci, consoana p a fost convertită în alte sunete. Ca dovadă, să luăm cuvîntul fuji 不二 (nedoi – unic) din japoneză şi să vedem cum se pronunţă în chineză. În chineză, negaţia fu se pronunţă sigur pu.

Culmea este că, în japoneză, la eufonizarea din interiorul cuvintelor, nu există nici cea mai mică tendinţă de respingere a lui p. Ca de pildă hon din nippon (日本).

Puteţi verifica observaţia mea. Veţi găsi de ex.: (v.) pakuru – a înfuleca, dar care provine din onomatopea paku(tto) (cu var. paku-paku) ce reproduce mişcarea clefăindă a maxilarului. Nu ar fi ajuns probabil verb, fără contaminarea de la kuu – a paşte (extins în zilele noastre şi la oameni, în nepoliticosul discurs bărbătesc, cu sensul aproximativ de a hali). Pakuru şi kuu nu par a avea prea multe în comun, dar forma gerundă pakutte este asemănătoare cu kutte.

Veţi găsi ponzu ポン酢 – oţet aromatizat cu un citric numit ponkan ( ポンカン). Ponkan conţine o onomatopee: pon(to) ce sugerează ceva impetuos. Este varianta mai moale a lui don(to). Don mai are două trepte de tărie, dimerul: don-don(to) şi don-don-don-don(to). (Mai mult de tetramer nu am găsit nicăieri.). Rădăcina -kan din ponkan poate fi identificată, ca indicator al genului citrice. (kankitsu(rui)- 柑橘(類) – citrice). Nu ştiu cărui fapt se datorează ataşarea prefixului onomatopeic pon- dar pot specula: fie soiul este unul productiv în comparaţie cu altele, fie fructele se maturează simultan, fie pomul se dezvoltă impetuos. Există şi un alt soi, asemănător, numit dekopon, adică, exclusiv onomatopeic, datorită unui mamelon la punctul de inserţie a codiţei. (deko (opus lui boko) dă „senzaţia” de convex, de excrescenţă)
Sper că am fost suficient de convingător la partea de fonetică… Nu?…

Nu-i nimic. Apelativele în vorbirea fiu-părinte, în format arhaic, sunt: haha-ue 母上 (reverenţios: mamă) şi respectiv chichi-ue 父上　(tată). De asemeni, cînd te referi la propriii părinţi, în vorbirea cu un terţ, poţi zice hahaoya şi respectiv chichioya. Dacă originea (de acum a) celor două cuvinte nu ar fi onomatopeică, -oya ar fi redundant.

Aşadar, am descoperit că consoana p în capul cuvintelor este prezentă doar la onomatopee şi dă senzaţii mai slabe, mai catifelate, mai simpatice decît alte onomatopee din serie. Ceea ce vine să se muleze pe papa, fafa, haha. Pe semne, din era Heian încoace, mamele au devenit din ce în ce mai aspre.

Intenţionam să spun cîte ceva şi despre alte grade de rudenie, dar văz zorii mijind. Rămîne pe altă noapte.