Fără buletin

Ieri,  în pregătirile pentru reprezentaţia lunară de flamenco, pe cînd mestecam în ciulama, mestecam şi în minte, originea cuvîntului kusuri 薬 – drog, medicament. În linii mari, kusuri are aceeaşi arie de acoperire semantică, pe care o au farmakon şi derivatele. Aveam nevoie însă de o confirmare de substanţă a intuiţiei la care mestecam.

Ryoo-san, ghitaristul, profitînd de exhaustorul principal al localului, (aflat în bucătărie), tocmai se trase la o ţigară. Bucuria mea. Îl întrebai dacă există onomatopeea kusu (neconştientizată de mine pînă atunci, dar presupusă pe durata ciulama). Veşnic zîmbitor, Ryoo-san îmi răspunse: – Aru yo. Kusutto warau – (aprox: Există. A chicoti (scurt).) Bingo!

A rîde într-un mod particular se înscria în intuiţie. Kusu(tto) warau, structural, seamănă bine cu busu(tto) sasu. – a înjunghia (scurt). Rămînea să caut şi durata mai lungă. Anume, existenţa lui kusu-kusu. Am găsit kusu-kusu warau – a chicoti, a rîde pe ascuns, (generalizat, kusu-kusu(to) pentru obiceiul de a se delecta pe ascuns). Kusu(tto) pare să fi lăsat şi un descendent, în forma kossori(to), caracterizînd o acţiune desfăşurată pe şest. Se adaugă kusuguru 擽る – a gîdila, atestat şi în „Genji monogatari”. De la rădăcina onomatopeică kusu– pînă la kusuri nu e decît un pas.

Pentru kusuri am căutat şi alte etimoane. Nu am găsit decît un neconvingător kusa 草 – iarbă. Plauzibil, probabil inspirat de ideograma 薬, compusă din kusa kanmuri (radicalul vegetaţie) plus raku/tanoshi(mu) 楽し(む) – a se veseli, dar să nu uităm că chinezii, creatorii ideogramelor,  nu sunt japonezi. Conceptul de veselie asociată cu vegetale poate fi menţinut în atenţie, însă e foarte posibil ca asocierea să aibă intermediari instrumentali diferiţi, ţinînd seama că avem totuşi de a face cu două culturi şi limbi diferite.

Dar în acelaşi „fermecător” registru, există kusuburu 燻る – a arde mocnit, cu mult fum, verb format cu alt verb; furu (eufonizat buru – a performa după o coreografie, sau pur şi simplu a se legăna, a se bîţîi sau chiar a agita. ex: furiko – pendul). Nu e clar ce caută –furu alături de kusu-, dacă kusu ar fi provenit din kusa – iarbă. Kusuburu vine pe semne din contragerea lui kusu-ga-furu – kusu-(se)-zbenguie  (după modelul ame-ga-furu – plouă: un idiom, fonetic similar, deşi în cazul ploii, furu are altă ideogramă, însemnînd a se precipita). Un ipotetic kusaburu ar fi fost mai potrivit vînturării ierburilor, decît arderii lor mocnite. Iar dacă kusuburu ar fi descris în mod neutru arderea incompletă a ceva, un ipotetic susuburu (susu – funingine sau jar) sau alt ipotetic mokuburu (de la moku-moku ce descrie dezvoltarea fumului) ar fi fost verbele fireşti. În concluzie, varianta „kusa”, fie ea iarbă, fie onomatopee, nu se susţine.

Nu. Creatorul a compus kusu-buru, în mod subiectiv, după efectul asupra omului. După ilarianta emanaţie, aşa cum kusuguru induce rîsul prin stimuli mecanici, şi care, „procedural”, ar avea mai multe în comun cu teate 手当 – (literal: pune-mîna, dar cu sensul de) ajutor medical.

Observăm aşadar, aceeaşi fiabilă subiectivitate, ce se conservă chiar şi în construcţia verbală. Observăm similitudinea dintre conceptul de ebrietate şi corespondentul românesc ce include starea de: „afumat„, „parfumat”, „făcut”, „aghiesmuit”, „tămîiat”, „binedispus”.

Aşadar, mult mai plauzibilă ar fi pista şamanică în explicarea lui kusuri, ţinînd seama că prin arderea mocnită a ceva conţinînd alcaloizi, cineva ajunge să se bîţîie şi să chicotească. Expandă agentul provocator de kusu şi… gata, şamanlîcul!…

Deşi mă îndoiesc că va fi găsit vreodată, e de căutat idiomul kusu-ga-tsuku cu sensul aproximativ de a-intra-în-transă, expresie construită de mine după modelul arhaic, ce leagă onomatopeea de scopul ei. Ca de ex. vetustul: fura-ga-tsuita – m-a ajuns ameţeala. Ar fi o confirmare suplimentară, în spiritul limbii, a originii onomatopeice a cuvîntului kusuri. Pînă atunci, putem lua la gîdilat verbul kusuguru, să observăm că, la despărţirea în factori primi, ar ieşi kusu-ga-kuru, ceea ce s-ar mula pe structura imaginată de mine.

Mai există dendronimul kusu-no-ki 楠木 (uneori doar 楠 sau 樟, nefiind practic nevoie de adăugarea lui 木) pentru arborele de camfor. Citirea este sigur kun, ceea ce înseamnă că arborele era cunoscut înainte de alfabetizare (altfel, s-ar fi citit danboku, pentru a nu fi confundat cu nanboku – axa sud-nord). Ideograma a fost atribuită probabil după originea sudică a copacului. 

În dicţionar, foneticeşte, sensul atribuit rădăcinii kusu– este kusashi 臭し – aprox: pute. În ciuda etimologiei dicţionare, relaţia cu şamanlîcul este transparentă.  Se ştie că balsamurile conţinînd mono- şi di-terpenoidele sunt psihotrope în anumite doze. De pildă, unul-trei grame de mentol, (terpenoid înrudit cu camforul) dă ebrietate.

Aşadar, kusu-no-ki poate fi foarte bine arborele-[provocator]-de-kusu. Şi mă bazez pe arhaismul hibrid (kun-on) kusushi 薬師, (citit în timpurile recente exclusiv yakushi). Intermediarul kusushi poate fi interpretat ca maestru-de-kusu. Altfel nu se explică dispariţia lui -ri în alcătuirea termenului. Limba nu respinge terminaţia -rishi. Ca dovadă, existenţa atîtor recente  zeirishi (perceptor de impozite) şi keirishi (contabil) etc., chiar dacă -shi se scrie altfel.

Încă o probă a tenacităţii lui kusu- se găseşte în domeniul scorţos al învăţămîntului şi ştiinţei, ca specializare silvicolă mono-gen: kusunoki-gaku. Într-un domeniu în care propensiunea pentru citirea on este atît de pregnantă, kusu-[no-ki] nu a fost înlocuit cu nan sau cu dan, contrar regulii celei mai scurte fonaţii şi a evitării hibridării la sinteza termenilor de jargon.

Aşadar, este mai plauzibil ca dendronimul să fi venit de la starea de „kusu” provocată de inspirarea fumului la arderea arborelui de camfor. Nu mai spun că însuşi camforul este o substanţă ce intră în compoziţia multor preparate medicamentoase, inclusiv în paste fumigene de uz ritual.

O altă dovadă, e drept, indirectă, dar complementară, a originii onomatopee a lui kusuri, este sinteticul yaku-butsu 薬物 – medicament, drog (format din alăturarea lui kusuri cu mono – obiect, dar cu ambele ideograme, în citirea on) termen apărut după alfabetizare. E foarte probabil ca înaintea academicului yakubutsu să fi existat mai popularul kusuri-mono cuvînt ce nu s-ar abate deloc de la spiritul limbii (ca de pildă în hikari-mono – generic obiect lucitor, dar şi cu sensul de peşte lucitor). Dacă atributul kusuri şi-ar fi fost suficient, nu ar fi fost nevoie de propteaua –mono.

Ca o concluzie generală, observ că soluţiile terapeutice chineze şi japoneze duceau la veselie, dar în acelaşi timp erau diferite ca tehnică. Una prin fumigaţie, celaltă, probabil prin infuzare (ţinînd seama că ceaiul vine din China).
Etimologii japonezi, influenţaţi de ideografie (oricum ulterioară majorităţii onomatopeelor) precum şi de şcolile occidentale de analiză, se cam feresc de „fumurile suspecte” şi le scapă explicaţia simplă, în simţul limbii, anume, originea şamanic-onomatopee a termenului kusuri. Ei propun „iarbă”, propun „pute”, dar nu ilaritatea indusă de gudroane ceţuri. Parcă văd că, peste două sute de ani, un nefumător protocron japonez va încerca să demonstreze legătura dintre kusuri, şi cus-cus-ul nord-african (în japoneză, tot kusu-kusu).

EDIT
Doi oameni de a căror opinie ţin seama, mi-au comunicat că am cam zbîrcit-o cu alăturarea: kusu – kusuri. Cum nu sunt convins că nu aş avea dreptate, voi continua a strînge material probator.

În această idee, am găsit că, în dendronime, atributul kusai (pute)  există deja, dar pentru altă specie: kusa-gi (臭木)  E drept, kusagi se trage din kusa-giri (臭桐) o specie de arbore cu aspectul celui numit kiri, dar cu un miros greu, pe semne.

(Kiri nu seamănă deloc cu arborele de camfor. De esenţă moale, este larg folosit la confecţionarea cutiilor de depozitare a hainelor, avînd proprietatea de a regla umiditatea.)

Că alăturarea kusu – kusuri este în spiritul limbii, mi-a confirmat un haiku comic (senryu) pe care tocmai l-am ascultat la radio. Citez:

„Ureshisa wo / Kusutto warau / Kusuriyubi”

(„Degetul inelar chicoteşte vesel.” În japoneză, degetul inelar poartă numele de: „deget de leac”.)