Fără buletin

(Citeşte: cici.)

Pentru chichi 父 – tată, lucrurile sunt clare. Chichi are încă două homofone, însemnînd lapte şi respectiv ţîţă (aşadar, atribute femeieşti), dar cu care nu are nicio legătură.

Una din piste merge pe un generic ji (父)、 ce ar descrie generaţia/generaţiile din amonte. Astfel, oji (scris, în mod neunitar 叔父,　伯父, precum şi 小父, alt oji, dar în vorbirea cu un terţ mai în vîrstă)  înseamnă unchi. Dacă socotim, pentru bunic,  termenii ojii お爺, precum şi persiflantul  jijii 爺, totul este coerent. Se adaugă oyaji 親父, cu sensul de babacu’. Conversia în chichi este plauzibilă, ţinînd seama că unul din agenţii inovatori în lexic este limbajul copiilor.

Ca în cazul lui (o)too(san)　お父さん. Pentru rădăcina to este acreditat te 手 – mînă. În limbajul copiilor, (o)tete, are  sensul de mînă/mîini. Din tete, s-a format toto, cu apelativul arhaic toto-san.  Nu e clară însă conversia lui tete în toto. Nu e clar însă cum a fost evitată homofonia cu toto (uneori taitai)  însemnînd, în limbajul copiilor, peşte. Dar dacă copiii au fost în stare să disjungă între: lapte, ţîţă şi tată, nu cred că a fost o problemă reală suprapunerea dintre tată şi peşte. Din toto-san s-a format tottsan, folosit şi în prezent în unele regiuni. Otoo-san, aşadar, a venit cumva firesc. În limbajul tineretului, contracţia e şi mai mare: oton şi respectiv okan.

În aval şi în colateral, însă, rudenia este destul de prost diferenţiată pe sexe . Pentru primii născuţi, ea există şi e veche:  ani 兄 – bade şi ane 姉 – lele, ţaţă, sunt prezente, însă pentru următorii născuţi, disjuncţia a apărut tîrziu. Nu mai departe, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, otooto 弟 – frate mai mic putea fi şi soră mai mică, rădăcina oto neavînd nimic în comun cu sexul. Imooto 妹- soră mai mică,  a apărut ulterior, din contragerea lui imo-no-hito (întotdeauna, sora mai mică e mai simpatică). Pentru prîslea, deşi recent, şi probabil cu scop administrativ, a apărut suego 末子 folosit pentru ambele sexe. Însă e rar, şi numai explicativ, prezent în vorbirea curentă.

Deşi lipsesc vere!, prîsleo! şi nepoate!, observăm că termenii folosiţi în primul rînd ca apelative, şi parţial ca explicative, (dar nu neapărat administrative) sunt cam aceiaşi cu cei folosiţi în societatea rurală românească: bădiţă, leliţă, ţăţică, unchiule, mătuşico, moşule. Cu deosebirea că ei sunt încă vii, chiar şi în suburbiile marilor oraşe. Este unul din indiciile că societatea japoneză rămîne rurală în esenţa ei.

Pentru nepot de unchi, termenii sunt oiko şi meiko. Iar pentru nepot de bunic, mago 孫. Ultimul, ambisex. Nici disjuncţia oiko – meiko nu pare a fi prea veche, din moment ce cea între otooto- imooto este atît de recentă.
Pentru veri  – itoko, disjuncţia de sex nu s-a făcut nici pînă în ziua de azi. Doar în scris (従兄弟 şi respectiv 従姉妹), în special cu scop administrativ. De pronunţat se pronunţă însă la fel.

Se constată lipsa unui termen neaoş pentru fraţi. Probabil a existat, însă s-o fi pierdut. Există însă termeni sintetici, ca de plidă kyoodai 兄弟 folosit adesea şi pentru sexul femeiesc, deşi există shimai 姉妹 (ex: san-nin-shimai 三人姉妹 – trei surori). Kyoodai e folosit şi ca apelativ între fraţi sau între membrii aceleiaşi găşti. Însă, funcţional, pare mai degrabă un calc după termenul omolog din argoul american.

(va urma)