Fără buletin

Ninoshima este o insuliţă muscelos-păduroasă, aflată la mai puţin de un kilometru de limita sudică a oraşului Hiroşima. Numele său înseamnă Insula Asemănării, probabil de la principalul său muncel, numit Aki no kofuji – Micul-Fuji-al-Ţării-Aki (numele vechi al actualului judeţ Hiroşima). Forma este asemănătoare, dar scara, desigur, diferită. Kofuji nu are decît 278,1m înălţime. Suficient cît să dea numele unui cartier de-al Hiroşimei: Fujimi-cho (Fuji-vede).

Aria insulei nu depăşeşte 4 kilometri pătraţi. Pe circumferinţă se poate da o tură cu bicicleta în numai o oră. Doar pe jumătate din lungimea drumului litoral pot circula automobile.

Nu există niciun curs permanent de apă, ceea ce face agricultura aproape imposibilă. Doar cîteva grădini terasate pot fi văzute.

Populaţia actuală numără 1004 locuitori, majoritatea bătrîni. Sunt doar două pensiuni şi o coşmelie de cantină, botezată restaurant. Cîteva mici prăvălii sunt vizibile în preajma micului port de la vest, din zona populată mai intens.

Ninoshima aparţine administrativ de sectorul Sud al oraşului Hiroşima.  Are un post de poliţie şi un birou-capilar al primăriei de sector. Deţine o şcoală primară la baza unui promontoriu şi un gimnaziu ceva mai la nord, ambele pe partea estică, ceva mai slab populată.

Ninoshima a fost populată tîrziu, abia prin era Edo, odată cu extinderea fermelor de stridii. În era Meiji, pe Ninoshima a fost instalată o mică garnizoană de carantină pentru cai. A rămas de atunci hornul unui crematoriu de animale, în curs de ruinare. Eroziunea litorală a dus între timp la inundarea crematoriului. Fortificaţiile au fost în cea mai mare parte demolate, iar terenul, ocupat cu un azil de bătrîni şi cu un complex de tabere pentru copii: instalaţii de scaldă, parc de joacă, teren de fotbal, centru de instrucţie, bucătărie în aer liber şi colibe-dormitor.

Obişnuit să umblu pe alte coclauri, am descoperit tîrziu insula, deşi, din portul Ujina, cu feribotul, se fac numai 20 de minute. Mai mult durează manevrele de intrare şi ieşire în şi din port. În aprilie dădui o tură de recunoaştere. Ieri însă, traversarăm să rămînem peste noapte.  În cort.

Ieşim din port printre cele două faruri.

Farul roşu…

…şi farul alb.

Ajungem mintenaş la debarcaderul principal de pe Ninoshima. (mai e unul pe partea estică, dar la care feribotul nu trage decît de trei ori pe zi.)

Către vest, se vede insula Miyajima, pe care tocmai am „trădat-o”. Anul trecut pe vremea asta eram acolo.

Pornim la drum în sensul acelor de ceasornic (ocolim pe la nord).

Fojgăit de funamushi. Nişte cîrcăieci cu aspect de bărcuţă, de unde şi numele (insecta barcă). Seamănă la alergare cu gîndacii de bucătărie, ceea ce îi cam dă lui Tetsu o senzaţie de silă. Încerc să îl liniştesc. Sunt numai nişte „libărcuţe”. Nu muşcă. Doar fug.

Funamushi

Trecem pe lîngă hornul crematoriului de cai. (fotografia de mai jos am luat-o în expediţia de recunoaştere, de pe 1 aprilie)

Crematoriul de cai

Ajungem într-un mic golf. Mareea este joasă, ceea ce ne permite să observăm agregatele de stridii în cultură rezemată.

Trecem pe lîngă un cămin, probabil pentru personalul didactic al gimnaziului din vecinătate. Ne atrage privirea o statuie de bronz, uşor disproporţionată, înfăţişîndu-l pe Karl Juchheim, un fost prizonier neamţ. În primul război mondial, nu ştiu prin ce împrejurări, un grup de prizonieri au fost internaţi într-un mic lagăr pe insula Ninoshima.

Trebuie spus că în erele Meiji şi Taisho, militarii capturaţi de japonezi aveau un regim de semilibertate. Erau mai degrabă ostateci. Aveau dreptul de a-şi aduce familia în locul de detenţie, aveau voie să închirieze locuinţe, să se căsătorească, să îşi facă de lucru. Astfel, în războiul ruso-japonez din 1905, vreo 3000 de prizonieri ruşi au fost „cazaţi” în oraşul Matsuyama din insula Shikoku. Unii au rămas acolo definitiv. În Matsuyama există chiar şi un cimitir rusesc, bine întreţinut. În anumite zile, elevii locali merg  în grupuri organizate pentru a depune flori la morminte. Cimitirul este inclus în circuitele turistice.

În epoca statului totalitar din era Showa, însă, japonezii, pe cît de primitori fuseseă înainte, pe atît de cruzi au devenit.

De un tratament relaxat au avut parte şi prizonierii nemţi de pe insula Ninoshima. Karl Juchheim a putut astfel să îşi aplice „tehnologia” preparării Baumkuche. Şi astfel, dintr-un accident istoric, meniul japonezilor s-a îmbogăţit cu un nou produs alimentar.  Recunoştinţa a fost exprimată în bronz.  (fotografia am tras-o pe 1 aprilie 2012)

Trecem de clădirea gimnaziului, apoi de două mici instalaţii de dejghiocare a stridiilor şi ajungem în dreptul căminului de bătrîni. În spatele lui, complexul de care pomenii mai sus. Parcul este pustiu. E prea timpuriu pentru activităţi de vacanţă. Lăsăm bicicletele de izbelişte…

…mîncăm de prînz, apoi o luăm pe poteca de pe piciorul muntelui.

Cînd ajungem pe la jumătatea urcuşului, peisajul se deschide.

Vedere către est. Insula Taoshima (Toogeshima?) În fundal, se poate vedea vîrful Egezan (cca. 600m) dintre tîrgurile Yano şi Saka, din plasa Aki. În planul apropiat, culturi flotante de stridii.

Vedere către sud. Se poate vedea aşezarea de la port, precum şi cele două promontorii de la extremitatea sudică. În planul terţ, insula Etajima, considerabil mai mare, mai dendritică şi mai populată.

Un zoom-in pe aşezare. În ultimul plan se întrevede oraşul Ootake, cu a sa industrie chimică. Săptămîna trecută fu o explozie la o fabrică de adezivi a concernului Mitsui. Un operator de 22 de ani a murit.

Alt zoom-in către est. Aşezarea se numeşte numeşte Tennoo. Cupola din vale nu este a unei biserici, ci este una din clădirile unui parc de distracţii falimentar, numit Kure Portopia. Aşezarea aparţine oraşului Kure.

Ajungem în vîrf. Gata! Pot spune că, în sfîrşit, am urcat pe Fuji. E drept, un Fuji de interes local, dar care sigur nu dă boala de altitudine.

(va urma)