Fără buletin

(continuare din numărul trecut)

Coborîm…

Ajungem pe o mică platformă amenajată cu instalaţii de joacă. Privim către Taoshima. Un monstru marin aluneca spre nord în lumina piezişă…

(ilizibil)taka-maru. Un petrolier de vreo 200m lungime. După cum (nu) vălureşte, pare tractat. (am descoperit în alt cadru remorcherul)

Apele Hiroşimei au fost mult timp prea puţin adînci pentru a permite accesul navelor mari. Pe la 1880, prefectul Senda a iniţiat planul de amenajare portuară. Pînă atunci, navele mari erau nevoite să tragă mai departe, iar încărcătura să fie transbordată pe vase mici pînă la Hiroşima. Linia ferată Sanyo nu se lungise încă.

Zis şi făcut. Grindul de la nord de Ujina a fost lungit pînă la contactul cu  insuliţa. Apele au fost dragate. Lucrul la „terraformare” avansa încet, deoarece se lucra numai în orele de reflux.  Pescarii din zonă s-au opus constant proiectului. Uneori se mai terminau banii. Prefectul acoperea bugetul şi din buzunarele propri. În 1889 însă, limba de uscat a fost gata. Costul s-a ridicat la 300.000 yen (cca 60 ml.USD din zilele noastre). Locuitorii şi-au exprimat recunoştinţa, postmortem, botezînd unul din cartiere, Senda-machi.

Actualul port de pasageri este niţel mai la vest de cel vechi. Iar cel de containere (la extremitatea vestică a grindului), nu are mai mult de 20 de ani. Din construcţiile vechi nu a mai rămas decît clădirea căpităniei.

Una din marile companii de construcţii de platforme de uscat, peri-litorale, este PentaOcean (pe japoneză Goyoo) cu sediul în Hiroşima. Ea a construit şi platforma terminalului de containere de la Agigea. Proiectul data de pe vremea cînd Traian Băsescu era secretar de stat. A fost finalizat, în prima fază, în anul 2003, cînd noua platformă de uscat a fost populată cu primele macarale de chei.

Aşadar, pe lîngă că la Constanţa a fost construit primul terminal modern de containere din Marea Neagră, lui Traian Băsescu îi datorăm şi extinderea ariei de uscat a României. Ca să nu mai zic de extinderea ariei marine, în primul mandat prezidenţial.

Dar, să revenim. Decenii la rînd, locuitorii Ninoshimei s-au îndeletnicit şi cu excavarea nisipului marin. Pentru construcţii. După cutremurul din Kobe-Osaka-Awajishima, din 17 ianuarie 1995, cînd structuri solide s-au prăbuşit, două învăţăminte au fost trase. Structurile de oţel construite din grinzi subţiri (şi multe), rezistă mai bine, deoarece cele groase (şi puţine) se rup urît. Cea de-a doua învăţătură a fost citită în structurile de beton, unde s-a observat că sarea din nisipul marin corodează armătura şi şubrezeşte clădirile. Deşi normele de calitate pentru nisipul marin erau drastice, nu a fost chip să fie respectate. Din 1997, o lege interzice  definitiv dragarea cu scop extractiv. Atît pentru siguranţa în construcţii, cît şi pentru conservarea circulaţiei actuale a curenţilor mareici în Marea Seto, pentru a nu strica ariile de sedimentare naturală, în folosul fondului piscicol.

Cînd am fost acolo, în vecinătata micului port Ninoshima, erau trei utilaje de dragare, dar numai pentru ajustarea profilului submarin stricat de aluviuni.

Odată cu legea ce interzice folosirea nisipului şi pietrişului marin în construcţii, au rămas utilajele, multe încă neamortizate. O bună parte din micile companii de profil au falimentat. Cîteva îşi aveau sediul în Ninoshima.

Coborîm. Mîncăm de seară, întindem cortul şi, din lipsă de ocupaţie, adormim pe la ora opt. Ne trezim devreme. Ne înviorăm pe terenul de fotbal, tragem cîteva şuturi în minge, mîncăm, apoi, îi propun lui Tetsu să mai urcăm o dată pe Kofuji. Tetsu îmi mărturiseşte că nu mai corespund viziunii sale despre ieşirea în natură. Cred şi eu. Orice copil s-ar plictisi văzîndu-şi tatăl moşmondind pe lîngă un aparat foto şi gîfîind după 20 de minute de alergat pe teren, dar nu şi cînd urcă pe munte. Şi nici măcar un foc de tabără nu îi face.

Ne strîngem bagajul, iar pe la 6:30 o luăm din loc. Dăm roată tot în sensul acelor de ceasornic. Ajungem în vecinătatea şcolii.

Un monument  dedicat victimelor bombardamentului atomic. Alături, o placă explicativă.

Citez:

Pe 6 august 1945, la prima explozie nucleară din istoria umanităţii, într-o clipă, au rezultat două sute şi ceva de mii de morţi şi răniţi. Pe Ninoshima au fost transportaţi mulţi răniţi iradiaţi, însă, în lipsa unei minime îngrijiri, mulţi au murit. În acea învălmăşeală, mulţi au fost îngropaţi sumar.

În noiembrie 1971, în curtea gimnaziului, au fost dezgropate resturile a 517 victime, şi cenuşa a circa 100 de cadavre. Cîteva alte vestigii au fost descoperite.

În septembrie 1990, în cuptorul vechiului cremtaroriu pentru cai al armatei, a fost descoperită o cantitate de circa 300 de lopeţi de cenuşă umană.

În iulie 2004, în locul săpat în 1971, au mai fost găsite resturile a 85 de victime şi 65 de vestigii.

Resturile pămînteşti au fost duse în Parcul Păcii din Hiroşima şi depuse laolaltă cu celelalte rămăşiţe ale victimelor exploziei nucleare. Cele 65 de vestigii au fost încredinţate muzeului memorial.

Acuma, moartea colectivă e greu de asimilat de mintea umană. Cifrele distrag. Ne duc cu gîndul la statistică, la recorduri, la care e mai tare şi mai criminal. Nu ne putem da seama de grozăvie decît prin foraje înguste.

Unul din vestigiile găsite în anul 2004, era un nasture metalic, rămas de la o uniformă de gimnaziu. Avea gravate două ideograme: 内谷 (numele titularei). Aparţinuse mătuşii unuia din prietenii mei (cu care am şi călătorit de altfel în România). Fata era elevă de gimnaziu în oraş,  la data fatidică. Apartenenţa nasturelui a fost confirmată de fratele victimei (tatăl prietenului). Identificarea fost fără dubiu, deoarece fratele reţinuse aproape 60 de ani, o particularitate a uneia din ideograme. Gravată de mînă, ideograma avea una din trăsături terminată într-un fel care fratelui îi displăcea.

Povestea a fost transpusă într-un documentar difuzat de NHK în august 2004.

(sfîrşit)