● Evidenţa populaţiei ca agent de fraudă electorală
Prin 1990 sau 1991, un unchi, colonel de securitate, proaspăt pensionat, mi-a venit cu o propunere. S-a oferit să îmi medieze obţinerea unui paşaport turistic românesc, fără să fie nevoie de prezenţa mea la ghişeu. În schimb, în baza paşaportului meu, el a ridicat cei 500 de dolari cît era atunci raţia de valută pentru populaţie. La paritatea oficială, mult mai ieftină decît pe piaţa neagră.
Observăm astfel cum, funcţionari ai statului tranzacţionează în folos propriu, servicii pe care statul este dator să le presteze necondiţionat.
Observăm că reţelele de fraudă se prelungesc şi dincolo de viaţa activă „în serviciul cetăţeanului”.
Tocmai am citit cum merge frauda electorală în zilele noastre, în anul 2012. Citez din Jurnalul:
(…)…pregătirile pentru campanie demarează cu multe luni înainte de startul oficial. Se trece din vreme la un inventar al actelor de identitate expirate sau pe cale să expire.Toate acestea sunt înnoite pe cheltuiala echipei de candidaţi care se află la putere. Titularii îşi primesc documentele înapoi doar în ziua de votare, mai precis în drum spre locul unde urmează să voteze şi unde sunt duşi cu maşina de cei care le-au ţinut actele zălog.(…)
Aşadar, nu s-a schimbat nimic în metoda de colonizare a statului de către funcţionarii săi. Ea rămîne în paradigma: Îţi fac, îmi dai.
Vă daţi seama că interesul colonialiştilor de partid şi de stat este să facă procedura de eliberare a actelor de identitate cît mai greoaie şi mai restrictivă. De asemeni, să restricţioneze procedura de identificare a persoanei la scrutin, cît mai sever. Dar nu pentru a apăra statul de găinari, ci pentru a folosi instituţiile statului întru fraudă.
Iată un motiv în plus pentru ca CCR să caseze orice referinţă normativă la termenul de valabilitate a documentelor de identitate. Aştept de la PDL să atace normele de organizare a alegerilor, în sensul relaxării identificării persoanei. Acum PDL e în opoziţie. Nu ar mai avea nicio scuză în raţionalizarea trădării cetăţeanului în folosul aranjamentelor de culise.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
Ma gandesc cu groaza la demersurile de facut (de data asta prin intermediul ambasadei Romaniei la Washington) pentru prelungirea valabilitatii pasaportului romanesc. Am zis groaza? Nu, mai degraba scarba decat groaza. Abia zilele trecute, verificand data de expirare a pasaportului pentru eliberarea caruia, in mod expres, am fost in Romania de unde a fost la doar un pas sa nu mai pot pleca pentru ca onor servicii evidenta populatiei/stare civila sector 3, serv pasapoarte Iorga si INEP sunt mobilate cu niste … (hai sa-i numesc functionari, ca sa stim despre cine este vorba in continuare) de a caror integritate morala, sanatate mintala si cunoastere a legilor am serioase motive sa ma indoiesc… am constatat ca desi demersurile pentru obtinere si obtinerea in sine au avut loc in iulie 2006, onor functionari mai sus mentionati mi-au inscris in pasaport, ca data de eliberare, NU iulie 2006, ci… iulie 2005, ceea ce automat a dus data de expirare a valabilitatii din iulie 2011, cum ar fi fost normal, in iulie 2010. Sa reclam cuiva inadvertenta, la sase ani distanta scursi de la intamplarea taraseniei? Cui? Sfantului duh si poate nici lui pentru ca nici Sfantul duh si nici nimeni altcineva nu va fi vreodata capabil, nu in viitorul previzibil, in timpul vietii mele, sa descalceasca porcariile ilegalitatilor din smarcurile imunde ale filierei evidenta populatie – stare civila – servicii pasapoarte ale Republicii Socialiste (pe stil nou) Romania. Sigur ca era obligatia mea sa verific, in ziua in care mi-au dat pasaportul, datele de eliberare/expirare numai ca la data aceea, cu doar cateva ore inaintea plecarii din Romania (iulie 2006), catre State, dupa ce timp de doua luni incheiate am trait, zi de zi, unele dintre cele mai bizare experiente ce vor fi avut loc vreodata pe Planeta Pamant, pentru obtinerea unui inscris oficial al unei tari, am fost efectiv fericita ca am scapat cu viata, intreaga si in deplinatatea fortelor mintale/intelectuale. M-au tratat ca pe un infractor, mi-au smuls niste taxe aberante, in neconformitate cu nimic, m-au amanat de zeci de ori, sub cele mai bizare pretexte si uite, de-aia ziceam ca ma gandesc cu scarba ca trebuie sa-mi prelungesc valabilitatea unui pasaport care nu-mi foloseste la nimic altceva in afara exercitarii drepturilor cetatenesti, respectiv dreptul la vot liber exprimat. De ce simplu, daca se poate complicat? De ce cu respectarea legilor in vigoare daca ele, legile, pot fi eludate? Pentru ca de la mine nu le iese nimic, nici o spaga, nici macar un cent.
Bine ai revenit, Flory!
Amicii noştri de la paşapoarte au rămas cu deviza „cincinalu-n patru ani (şi jumătate)”. Dar tot răul va fi spre bine. Dacă nu ai nicio urgenţă în a-ţi schimba paşaportul, eşti omul meu. Ai toate datele să faci figura pe care eu am făcut-o în iunie 2009, cu diferenţa că tu vei răzbi mai bazat şi mai exasperant pentru ei.
Îţi fac o propunere ruşinoasă. (Oricum va trebui să iei un emetiral şi să mergi la consulat.). Profită la maximum de paşaportul expirat. Nu te duce pînă alegerile generale. Între timp te antrenez pentru lupta de gherilă. Îţi dau toată baza constituţională şi legală de contestare, precum şi unde să îţi întinzi antenele pentru a înghesui ploşniţele. Batem palma?
In 1990-1991 mai exista ratie de valuta pentru populatie?
Păi, în 1990 s-a dat firmanul de vînzare a valutei pe bază de paşaport. Pînă atunci, deţinerea de valute străine era caz penal.
Eram cam copil pe-atunci. 🙂 Nu credeam totusi ca exista o piata neagra si o limita cat aveai voie sa schimbi.
Tocmai ieşiserăm dintr-o violentă şi absurdă dictatură. La dolar, raportul dintre cursul oficial şi cel de pe piaţa negară era cam de 1:3-1:4, ceea ce motiva pecuniar şi funcţionarii statului să ia mai multe „raţii”.
Raţia însăşi fusese stabilită pentru a evita dolarizarea schimburilor comerciale. Însă fenomenul nu a putut fi evitat atunci cînd inflaţia a luat-o razna.
Marius: unde adica sa ma duc la consulat, la Washington, Chicago, Los Angeles…?! Acestea sunt cele trei consulate romanesti, mari si late, pe teritoriul USA. Nu ma duc nicaieri, nici batuta si in nici un alt fel. Stiu deja ca ma vor tine pe la usi cu zilele, cu saptamanile (daca chiar as vrea sa fac un experiment al carui rezultat il stiu deja), ca nu vor raspunde la telefoane, ca nu vor fi multumiti cu cele cateva sacose de copii legalizate ale actelor doveditoare de identitate/stare civila, ca-mi vor pune cateva serii de intrebari dobitoace pentru care nu exista raspunsuri logice si de unde stiu despre „dobitocenii”? De la seful evidentei populatiei a sectiei de politie nr. 10, cea pe raza careia am avut ultimul domiciliu (Paleologu 16, sector 3, Bucuresti), un ala care nu aparea la birou mai devreme de ora 10:00 desi programul lui incepea la 08.00 („sefu’ e la o sedinta urgenta, de analiza a muncii”, ziceau ineptele alea despre care nu stiu exact ce functii indeplineau intr-o camera jegoasa, cu podeaua naclaita de straturi succesive de praf pietrificat, la niste birouri scalambe, confectionate cu multa vreme inaintea marelui diluviu, ascunse strategic in dosul unor mormane de hartoage SCRISE DE MANA… si era deja mileniul III). Eram singurul petent, unul dintre supravietuitorii unei Golaniade intamplate parca in vis, cu multe milenii in urma, in alta glaciatiune, sezand, de data aceasta timorat (eu, cea in stare sa scoale in picioare aula auditoriului unei universitati, cateva sute de persoane, la scena deschisa, in aplauze generale, o persoana educata, inteligenta, extrem de articulata, onesta, muncitoare, cu respect pentru lege si pentru semeni), eu, cu teama ca-l deranjez pe sefu’ prin vreo atitudine nerespectuoasa, prin vreun ton al vocii prea inchizitiv… prea…
…(fac imediat o noua criza de nervi daca rememorez tonul pe care, la observatia mea timida „stiti, doamna de la ambasada Americana de la Washington, cea cu care am comunicat, via e-mail, de cateva ori, inainte sa plec spre tara, spunea ca nu este nici o problema, ca vin la dv., fac o cerere in care spun ce vreau, completez cateva formulare standardizate si gata, in doua saptamani am si cerificatul de nastere (pierdut) si o noua carte de identitate (buletin expirat)… sefu’ (un ala cu par naclait, nespalat cu saptamana, cu hainele atarnand pe el ca saua pe vaca si duhnind a transpiratie statuta, a pat rascolit si a cateva nopti succesive de betie crunta) ce’ ca: „aaaa, nooooo, vezi de treaba, spune-i doamnei de la ambasada ca e o DOBITOACA, ca habar n-are ce fac eu aici, rasucesc trebile pe genunchi, uite asa” (chiar simuland in fata mea si a catorva caratori de sarsanale si „plicuri”, aparuti ulterior si intrati in biroul lui, alaturi de cel al ineptelor, peste mine, ca si cum nici n-as fi existat, ca si cum as fi fost un cos de gunoi sau un cuier-pom, ascuns dupa usa scalamba, atarnand sui in balamale, simuland, deci, plimbarea unei imaginare mingii de fotbal de pe un genunchi pe celalalt).
Este doar o mica parte dintre bizareriile carora m-au supus obligandu-ma sa astept ore in sir, zile la rand, in fata usilor in spatele carora se aflau nespalatul si ineptele, facand absolut nimic pentru ca „este sistemul cazut, veniti saptamana viitoare, veniti peste 10 zile, veniti peste doua saptamani, duceti-va la starea civila, pe Parfumului,. faceti cerere pentru eliberarea unui nou certificat de nastere”, Str. Parfumului (alta inepte nefacatoare de nimic si acolo), m-a trimis la Roman dar nu oricum, ci dupa ce toate trenurile spre Moldova fusesera anulate din cauza inundatiilor, am calatorit intr-o duba chipurile de transport persoane, in sunet asurzitor de manele, nori grosi de fum de tigare si un sir de taburtete de lemn, pentru bucatarie, plasate strategic pe intervalul dintre scaune.
Fax trimis de urgenta acasa, in Houston („rascoleste toate dulapurile, toate sertarele, toate cutiile de carton si toti sacii in care pastram hartogaria familie, gaseste-mi actul de casatorie” – anterioara, ca daca le spuneam ca intre timp si divortasem… – „si trimite-l spre Bucuresti, Romania cu primul FedEx care paraseste teritoriul Statelor Unite”.)
… apoi nici nu m-am mai mirat (ca nu mai aveam putere) ca „Xerox”-ul la care m-au trimis, undeva pe la Sf. Vineri era si ala „cazut” pentru o perioada indefinita de timp, ca translatoarei de romana – engleza („autorizata” de ei… habar n-am care „ei”, EI si gata!) i-au trebuit cateva zile sa traduca o nenorocita de jumatate de pagina pe care eu as fi tradus-o in somn, in mai putin de doua minute, ca nici la INEP si nici la celebra Militie a Capitalei nimeni nu cunostea nici o lege, nu stia de ce asa si nu altfel si, in mod absolut firesc pentru Republica Socialista (pe stil nou) Romania, „reveniti maine sau saptamana viitoare, e deja vineri dupa amiaza si „sefu’ e la o sedinta de analiza a muncii”…. and on, and on, and on…
Pasaportul are data eliberarii 10 iulie, il am in clipa asta langa mine, pe birou, dar nu mi l-au dat decat pe 26 iulie seara la 8:00, dupa ce astepasem toata ziua in picioare – Pasapoarte, Iorga – pe scara pe care generatii intregi s-au temut si au urlat si au scandat „VREM PASAPOARTE” si au fost bagate la beci de unde nimeni n-a mai stiut nimic depre ele, vreodata… ), apoi in camera aceea minuscula, cu peretii tapetati de hartoage cu „legi” care se bateau cap in cap si din care nimeni nu intelegea nimic pentru ca nu era nimic de inteles, noi eram acolo in bataia pustii, la cheremul lor, intr-un ritual al absurdului pe care Franz Kafka nu l-ar fi imaginat in veci: in camera minuscula incapeau, inghesuiti ca 2 – 300 de bete de chibrit intr-o cutie neincapatoare, 2 – 300 de humans docili, nepunand intrebari, nemaipasandu-le ca vor primi vreodata un pasport sau doar cate un picior in dos si cate un branci pe scara. Te miri daca iti spun ca la ora 8:00 seara, cand am ajuns in sfarsit in fata ghiseului cu pricina pentru a nu stiu cata oara in decursul unei zile in care au reusit (din nou) sa ma faca sa ma simt less than a human, mi-au spus ca: „stim precis ca am primit pasaportul dv. dar NU MAI ESTE AICI, NU STIM UNDE ESTE, A DISPARUT!”
… si isi vor aminti, cu absoluta certitudine, pana la sfarsitul vietilor lor inutile, scandalul monstruos pe care l-am facut si injuraturile porcoase pe care, cu nervii facuti zdrente, li le-am adresat. Daca audienta a scos vreo soapta, daca cineva dintre cele 2 – 3.00 de humans a comentat ceva?! Take a wild guess…
A doua zi, 27 iulie 2006, ziua plecarii din tara, pe aeroportul Otopeni: bagajul de mana (cu care am calatorit mai bine de un deceniu, by air), de-a lungul si de-a latul planetei, a devenit brusc „prea mare”. Povestesc maine sau in weekend ce s-a mai intamplat si la aeroport, dupa ce mi-au trimis valizele la bagaje pierdute, timp in care cursa British Airways spre Londra fusese anuntata pentru decolare si eu nu facusem inca check – in’ul… sau poate nu mai povestesc, poate nu mai are nici un rost…
I hate you, Romania… I hate you… I hate you…
Daca nu de altceva, macar pentru ca pasaportul american l-am obtinut mult mai repede, mai civilizat, cu mai putina bataie de cap dar cu multa, infinit mai multa demnitate. Si da, Marius: batem palma.
Tare ma tem ca nu s-a schimbat nimic! 😦
Se va schimba. Încet, dar se va schimba.
OK, Flory. E bine că urăşti. Ăsta e semn de iubire. Altceva ar fi fost dacă ţi-ar fi fost indiferent.
Voi întocmi cît de curînd planul ofensiv.
M-a gonit sa-si poata face de cap, neamendata. Ca m-ar fi gonit numai pe mine poate n-ar fi fost o pierdere ireparabila dar i-a gonit si pe altii, multi, nu vom sti niciodata cat de multi dar, pe de alta parte, trebuie amendata pentru cei ramasi, pentru „noi” cei inca acolo, pentru cei care refuza sa se declare invinsi. Au din partea noastra tot respectul si si ajutorul neconditionat, cu atat cat ne sta in putinta: militantismul politic, votul… Cum sa-mi fie indiferenta? N-o doar urasc ci o si iubesc in acelasi timp cu o dragoste permanenta, neconditionata.
A.. nu vreau sa fiu Gica contra… da’… povestile voastre nu seamana cu povestile mele. Sigur, sistemul administrativ romanesc are inca o groaza de bube, inca mai exista lucruri contradictorii care nu au fost clarificate, dar, cel putin din experienta proprie, e departe de a fi cum povestiti voi (sau situatia nu e generalizata).
In ultimii ani am schimbat pasaport, buletin, carnet de conducere si am inmatriculat 2 masini si o motocicleta. Ah, si si-a luat si sotia carnet pentru motocicleta. Procesul a fost, de fiecare data, banal. Internet pe site-ul corespunzator pentru lista de documente necesare (cu formulare la download acolo unde se putea), au disparut documentele/autorizatiile absurde de pe vremuri, lista e scurta. Apoi la posta/banca pentru platit taxele (rezonabile ca valoare, chiar daca am putea dezbate numarul si necesitatea lor), la serviciul cu pricina pentru a depune actele (la unele dintre ele exista bon de ordine, poti sa iesi lejer la o cafea daca e mai aglomerat, da’ in general nu e), primesti un bon cu data si ora la care sa le ridici si gata. Sincer, nu am petrecut niciodata mai mult de 2-3 ore adunate la un loc pentru a obtine un act.
Da’ poate sint eu norocos, poate zimbesc frumos. Cine stie? Am vazut si oameni nervosi pentru ca statusera la coada si mai trebuiau sa vina o data pentru ca nu aveau nu stiu ce act. Dar la avizier la intrare era lista cu acte necesare, aceeasi ca si pe internet si completa.
Despre cum este in afara tarii (ambasade, consulate) nu ma pronunt, habar n-am.
Asa ca… nu stiu ce sa zic despre povestea de la Jurnalul. Nu am informatii din interior dar mi se pare trasa de par. Nu de alta, dar nu corespunde cu realitatea din jurul meu (repet, potential nespecifica). Povestea cu fraudarea alegerilor si scheme de fraudare este etern recirculata in fiecare an electoral de toate partidele si ziarele/televiziunile arondate lor. Fiecare acuza pe fiecare. Pe de alta parte, rezultatele alegerilor confirma destul de bine sondajele de opinie facute in preajma alegerilor. Ceea ce nu poate sa aiba decit 3 explicatii: fie nimeni nu fura sau fura nesemnificativ si reprezentativitatea esantionului sondajului este validata de masa de alegatori, fie partidele fura/mituiesc/masluiesc proportional cu reprezentarea in sondaje, fie nu mai numara nimeni voturile si se face o medie pe sondaje +/- un procent care se genereaza cu un generator de numere aleatoare.
In concluzie, parca n-as pune prea multa baza pe parerile usor cam prea conspirationiste ale celor de la Jurnalul.
Putem trece peste percepţii dacă ne gîndim că cetăţenii români cheltuiesc anual 74 de ore pe la ghişeele statului. Cînd media va scădea la 3 ore, vom putea răsufla uşuraţi. Azi, răsuflăm uşuraţi de timp şi de bani.
Trebuie să vă spun că mă preocupă mai puţin cum, cine şi în ce proporţie fură alegeri. Eu pun problema în termeni de ontologie a dreptului. De luni încolo voi întocmi manualul de gherilă cetăţenească. Că el se va mula pe scrutine este doar o chestiune de oportunitate. Ideea este cu totul alta.
Marius, stiu de razboiul tau inca de cind a inceput. Te citesc de mult, chiar daca n-am comentat. Si sint intru totul de acord cu tine in privinta dreptului la cetatenie care depaseste termenul de expirare al unui amarit de buletin/pasaport (si, probabil, cu multe alte lucruri pe care manualul de guerilla le va contine). Nu ma intelege gresit.
Tot ceea ce spun eu este ca lucruri multe s-au schimbat. Este contraproductiv sa aduci argumente care nu mai sint valabile, macar si pentru simplul motiv ca preopinentii se vor agata exclusiv de ele pentru a te combate.
Si mai e un aspect care imi pare ca ne scapa. Statul este format din cetatenii lui. Statul ca entitate de care te lovesti (administratie) este reprezentat tot de niste cetateni. El nu este o fiinta in sine. Greselile lui sint greselile noastre. De multe ori nu legislatia sau statul „malefic” te loveste, ci reavointa/lenea/prostia unuia ca mine sau ca tine, unul care sufera si el in alte ocazii de reavointa/lenea/prostia altuia. Cu asta trebuie sa lucram. Si asta complica mult lucrurile. Trebuie sa ne educam cumva, sa descoperim ca ne e rau la toti in conditiile actuale si sa invatam ceva din concluzia asta.
Din pacate nu stiu cum, n-am o solutie. Nu pot decit sa incerc sa ma tin pe mine cit mai departe de greseli si sa-i fac pe cei din imediata apropiere sa deschida ochii.
Drept să vă spun, faptul că dincolo de ghişeu sunt tot cetăţeni (treziţi doar cu faţa la cearşaf) este un fals argument, din moment ce pulanul este un obiect orientat în spaţiu, cu mînerul întotdeauna la cetăţeanul de dincolo de ghişeu. Atîta timp cît mie, ceăţeanul de dincoace de ghişeu mi se administrează doar lovituri cu pulanul, şi nu mi se dă legal un alt pulan, orientat invers, nu îmi rămîne decît ca cetăţeanului de dincolo de ghişeu să îi îndes mînerul pe gît. Asta e toată filozofia.
Am inteles.