Fără buletin

În oraşul Rikuzen-Takata, din judeţul Iwate, în vecinătatea ţărmului, se înălţa o pădure mîndră de pin. Şapte zeci de mii de arbori bătrîni formau o perdea de îndulcire a vînturilor.
După sinistrul din 11 martie 2011, din mîndreţea de pădure a rămas, ca prin minune, un singur pin erect. A fost numit Pinul-minune. Ulterior, pinul a murit ars de sărătură. Dar locul, deşi prăbuşit cu un metru, expus mareelor rebele, se numeşte şi azi Matsubara (cîmpia cu pini).
Ultimele seminţe ale pinului au fost strînse cu grijă. Sunt în prezent pepinieră, undeva, la loc ferit. Cîndva, după ce urmele halocaustului se vor fi şters, pădurea va fi reconstituită din acelaşi material genetic. Va fi din nou Matsubara.

Munţi de moloz, milioane de tone, zac pretutindeni. Un localnic, arătînd către moloz, îi spunea unui lutier local: -„Aici, în molozul ăsta sunt amintirile noastre.” Frămîntat de neputinţă, lutierului îi sclipi ideea. Scormoni înfrigurat prin moloz. Plecă cu cîteva bîrne. Ulterior căpătă trunchiul Pinului-minune, şi odată cu el, sufletul lui. Pe care îl mută migălos, cu rindeaua şi cu dalta, în prima vioară purtătoare de memorie. Iat-o. Are pe revers imaginea Pinului-minune.

Lutierul a confecţionat trei viori, pe care le-a numit Ichitaro, Jiro, Saburo. Acum lucrează la o violă.

La comemorarea unui an de la cataclism, în Rikuzen-Takata, primul care a cinstit vioara a fost nonagenarul violonist Ivry Gitlis, venit special de la Paris.

Povestea este o varietate de melodramă, însă nu după schema fericire 1 – nefericire – fericire 2, ci: metafizic 1 – fizic – metafizic 2. …şi ceva mai plină de simboluri.