Fără buletin

Gazetarii, politicienii, comunicatorii profesionişti, cu toţii par a fi recalcitraţi de acelaşi bou: discursul bombastic de lemn. Mai nou i-a lovit pe toţi verbul a nominaliza în loc de a numi, a propune, a desemna, a investi.
Sună supercalifragilistic cuvintele lungi, dau aparenţa profesionalismului, însă cred că e bine să arăt totuşi în ce constă prostia exprimării epatante şi care sunt riscurile. Dar să vedem întîi unde apare nominaliza(re). Iau la întîmplare:

Ref.: Nominalizarea Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, pentru funcția de director al Serviciului Român de Informații*)

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, l-a nominalizat pentru funcția de director al Serviciului Român de Informații pe domnul Eduard-Raul Hellvig și, conform prevederilor constituționale, i-a înștiințat printr-o scrisoare oficială pe președinții celor două Camere ale Parlamentului despre această nominalizare.

Departamentul de Comunicare Publică
19 Februarie 2015

Textul constituţional, la articolul 65, spune:

(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: (…) h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii…

(Am subliniat cuvintele de interes)
În Secţiunea 3, Art. 23(2) din Legea 14/1992, actualizată în 2014, se reia cu alte cuvinte teza constituţională:

Parlamentul numeşte, la propunerea Preşedintelui României, directorul SRI.

Aşadar, propune(re), numeşte. Nicăieri nu se „nominalizează”.
Veţi zice: bine, bă, că eşti tu deştept! Nu e tot aia?
Nu, nu, şi nu! Iată de ce:

1) A nominaliza nu este un act de voinţă, ci unul neutru. Poţi nominaliza orice poartă un nume. Nu te angajează cu nimic. La Oscar se pot face oricîte nominalizări. Nu însă în chestiunile oficiale; repet: oficiale. Comunicarea oficială nu e ca la cîrciumă. Nu se face cu limba împleticită, urmărind a face praf auditoriul prin etalarea vocabularului simandicos, ci se face în termeni clari, neechivoci, identici cu cei prevăzuţi în izvorul de drept.
2) Nominalizarea face parte dintr-o procedură nerepetabilă. Alegi întotdeauna dintre A, B (şi eventual C şi următoarele), după care totul se încheie. Poţi nominaliza mai mulţi subiecţi, dar nu poţi numi decît unul. Nu poţi face decît o propunere. Propunerea este binară: ori A, ori nimic. Dacă e nimic, se poate relua procedura pînă cînd iese cineva.
3) Numirea, propunerea sunt acte certe de voinţă. Îl numeşti/propui pe cutare, nu numai pentru că crezi că îndeplineşte nişte criterii, dar şi pentru că vrei să îl numeşti. Nominalizarea presupune eventual îndeplinirea unor criterii. Şi atît! Nu poate fi un act de voinţă, deoarece oferă o listă scurtă, din care altcineva e chemat să aleagă, dar nu neapărat un singur nume.
Spus în jargonul profesional al Preşedintelui, numirea şi propunerea sunt vectoriale, deoarece au punct de aplicaţie, direcţie şi sens (ca impulsul, ca forţa, ca momentul forţei) în timp ce nominalizarea e scalară (cam ca masa de repaos).

Nominalizînd în loc să propună, Preşedintele nu are nici punct de aplicaţie, nici direcţie nici sens. Doar modúl. Avem un Preşedinte scalar. Cu masă de repaos mare. E tot ce putem spune fără să greşim.

Fac toată teoria asta a chibritului, deoarece, dacă pe timp de pace comunicarea proastă iscă repulsie şi eventual rîsete dispreţuitoare, pe timp de criză duce la morţi şi răniţi. (Nu este o figură de stil.)

–––––––––
*) amatorism în fixarea subiectului. Subiectul se confundă cu obiectul. Se poate înţelege şi că cineva „l-a nominalizat” pe Iohannis pentru funcţia de director al SRI. 🙂