Se spune că înţelepciunea orientală este a neantului, a predestinării, a mersului pe şine. Aparent aşa ar fi. Cifra zero şi conceptul de mu (nimic, nonexistenţă) îşi au originea pe undeva prin lumea indiană. Vă propun însă să vedem partea plină a paharului.
Citim prin necroloagele contemporane: a plecat dintre noi lăsînd un gol imens… etc., etc.
Hm! Ce gol? În ce constă golul? Dacă cei rămaşi resimt un gol, el nu poate fi decît golul din rutine. Într-adevăr, gesturi şi cuvinte curente rămîn dintr-odată suspendate. Intervine, vrînd-nevrînd, argumentul optativ: da, dar ar mai fi putut să facă atîtea lucruri!.
Optativul e o virtualitate. Cum poţi lua ca reală o virtualitate, o extrapolare a reflexelor şi rutinelor tale? Cine poate garanta că cel mort ar mai fi avut ceva de dat?
Suntem, şi lăsăm în urmă, exact ceea ce suntem în stare să turnăm, cît putem să turnăm – conştient sau inconştient – în ceilalţi. Nici mai mult nici mai puţin. Putem prelungi turnarea, cu dispoziţii testamentare, de pildă. Dar asta ar înseamna să le umplem timpul celorlalţi cu acţiuni şi trăiri pe care poate nu şi le doresc. E o formă de manipulare, de colonizare, de trufie. Deşertăciune, la urma urmei. Umplem un gol cu alt gol.
Şi atunci întreb: unde e golul? La occidentali sau la orientali*)?
În credinţa budistă, cel plîns la nesfîrşit este reţinut în interregn. Nu părăseşte complet nici lumea asta, nu poate ajunge nici pe cealaltă lume. Iată cum, jelania prelungită devine o formă de egoism.
Norma universală, atît în Occident, cît şi în Orient, este trei zile.
E drept, mortul însuşi se poate ajuta, eliberîndu-i pe cei rămaşi, nu numai de povara testamentară, dar şi de memorie.
Forma supremă de cuminţenie este să le laşi celorlalţi cu limbă de moarte, inclusiv liberatea de a te uita. Nu e greu: Mă puteţi uita. O virtualitate vidă ce de fapt scoate din latenţă plinul din ceilalţi. I-ai umplut de bucurie, de nervi, de respect pentru valori, de cunoştinţe, de recunoştinţă, de bani, de mînie etc., dar partea ta nevolatilă rămîne în ceilalţi. Poţi muri cu seninătate, chiar dacă ţi-ai umplut viaţa doar măturînd curtea şi i-ai îmbrăţişat pe cei dragi.
Micul meu eseu sper să acopere un gol de înţelegere a „miracolului” japonez după dezastre. Nu e niciun miracol. E viaţă trăită în prezent. Şi nimic mai mult.
––––––––
*) Ştiu că lucrurile sunt infinit mai nuanţate. Simplific şi aproximez sprijinit pe clişee, doar cu scop retoric.