Fără buletin

A îngheţat încălzirea globală

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2010/03/27

E 27 martie, 34 grade latitudine nordică, (minus) -3 metri altitudine. Temperatura nocturnă la 2 m deasupra solului: (minus) -0,3 grade Celsius. Aparent nimic neobişnuit, dacă am ignora suta de ani de măsurători meteo cu eroare de plus/minus 0,1 grad. Pînă azi, la Hiroşima, ultima zi de posibil îngheţ la sol era 15 martie. De azi încolo, 27 martie.
Pentru conformitate, aplic poza. Termometrul celălalt indică temperatura din cameră. 😀 În fotografie, temperatura din cameră arată niţel mai mare, din cauza genunchiului meu aflat în vecinătatea sondei. În realitate, e 5,5. Iar acum, afară, -0,5.

Zădufiştii ar da vina pe termometru. Ştiu, domnilor, termometrul meu nu are autorizaţie de funcţionare, nici de la ISCIR, nici certificat de metrologie, nu e autentificat la notariat, şi, în general, opiniile mele nu au avizul organelor de naţionalizare a spiritului critic. Mai contează că ele nu se înscriu în ideologia oficială? Nu.

Actualizare:
Ora 3:40 – minus -0,6 stabil.
Ora 4:30 – minus -0,8 stabil

…şi o previziune de îngheţ la sol pentru mîine (sursa: Yahoo Weather):

(Hiroşima se află în vîrful superior al băţului negru.)

Anunțuri

● 17 iulie 2009- Un plic de la Avocatul Poporului

Posted in Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/03/26

În articolul Despre identificarea activă a persoanei am făcut o mică dizertaţie, în care am propus şi căile alternative de stabilire a identităţii persoanei, în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Am trimis textul către Avocatul Poporului. AvP e dominat încă de conformismul valah, după cum veţi constata şi din fibrosul răspuns afişat mai jos. (Pagina 1 şi jumătatea superioară a paginii 2). Răspunsul a venit de fapt şi la altă sesizare în care puneam problema constituţionalităţii procedurale a legilor votate în plenul camerelor reunite, şi care face obiectul unui articol din secţiunea Pagini. Deoarece răspunsurile nesatisfăcătoare ale autorităţilor îmi dau mîncărime în buricele degetelor, aplic mai jos răspunsul la răspuns, în care atrag atenţia şi asupra posibilităţii violării altor drepturi fundamentale, prin simplul fapt că buletinul e expirat. Dacă vrei să faci o nelegiuire legală, aştepţi ca virtuala victimă să rămînă fără buletin, apoi faci ce vrei cu ea. Vă îndoiţi? Aştepaţi numai niţel, şi veţi căpăta chiar argumente factuale, în două posturi ce deocamdată se află în ciornă.

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, July 15, 2009 5:00 PM
Subject: Raspuns ref.5888/2009

Stimată doamnă Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului

Vă mulţumesc pentru răspunsul rapid la solicitările înregistrate cu numerele 5888 şi 5893/2009. În cele ce urmează mă voi referi doar la 5888 (identificarea persoanei).

Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere că cetăţeanul are şi obligaţii, nu numai drepturi, iar în multe situaţii, în relaţia stat-cetăţean, ceea ce constituie drept de o parte, este obligaţie de cealaltă, şi viceversa. Totuşi, dacă veţi privi cu atenţie, ceea ce susţineţi dumneavoastră este prioritatea obligaţiilor cetăţeneşti în dauna drepturilor cetăţeneşti. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să admiteţi, acest fapt este incompatibil cu statul de drept.

O obligaţie poate decurge dintr-un drept, dar niciodată obligaţia neîndeplinită nu are puterea de a anula, nici măcar temporar, dreptul din care ea izvorăşte. De ce? Să luăm un caz ipotetic: în situaţia în care, cuiva îi expiră buletinul de identitate, ne putem prevala de neîndeplinirea obligaţiei de reînoire a actului de identitate, pentru a-i expropria locuinţa, chiar dacă titularul are intabulată proprietatea. Deschidem astfel o cutie a Pandorei. I-am putea lua viaţa cuiva pentru că nu are buletin de identitate. Îi putem refuza asistenţa medicală de urgenţă. Sunt de acord, o obligaţie poate condiţiona un privilegiu, în sensul împiedicării exercitării privilegiului, dar obligaţia nu poate tulbura sub nicio formă un drept, decît în condiţiile stipulate în Constituţie. Iar dreptul de vot prevalează în dauna obligaţiei, şi chiar trebuie să prevaleze, din moment ce este un drept fundamental. Altminteri, intrăm într-un iad, dacă nu cumva suntem încă acolo. Pentru a vă ajuta să vă faceţi o imagine mai clară, vă împărtăşesc sentimentul de similitudine cu lagărul de concentrare, unde, nu-i aşa, primează obligaţiile, în dauna drepturilor. În lagăr, ca să capeţi un blid de arpacaş, trebuie să-ţi îndeplineşti norma la tăiat de stuf.

Stimată doamnă RÜCZ Erzsébet, situaţia nu este disperată, dar trebuie lărgită semnificaţia sintagmei act de identitate valabil, în sensul abolirii gîndirii binare la evaluarea valabilităţii. Valabilitate vine de la valoare. Raţional, valoarea a ceva nu poate fi doar cea nominală, iar în secunda următoare expirării termenului de valabilitate, ea să devină nulă. Între cele două extreme sunt o mulţime de valabilităţi intermediare. De cîte ori nu aţi mîncat ceva cu termenul de valabilitate expirat? Mie mi s-a întîmplat de multe ori. Nu a fost grozav de gustos, însă mi-a ajutat să mă pot mişca şi gîndi. Cel puţin temporar. Ceea ce voi încerca să vă explic mai jos, se înscrie bine tocmai în ceea ce UE lasă la latitudinea examinatorului identităţii cetăţeanului.

Numele, data naşterii şi CNP nu-şi pierd valabilitatea decît odată cu decesul persoanei. Fotografia nu-şi poate pierde valabilitatea decît după minimum 10 ani de la emiterea actului. Paşaportul are valabilitatea de 5 ani pentru că e de aşteptat ca el să se umple de vize chiar înainte de termen, iar nu din motive neapărat „biometrice”. El poate fi folosit alţi 5 ani pentru identificarea statică a persoanei. Şi-apoi, dacă, să zicem, expirarea unui act de identitate echivalează cu evadarea din lagăr, datoria gardianului este să tragă întîi un foc de avertisment, înainte de a ochi picioarele fugarului. Aceasta se traduce în practică, prin înştiinţarea prealabilă a cetăţeanului, chiar de către autoritatea statului însărcinată cu eliberarea actului cu pricina, înştiinţare în care anunţă că actul de identitate al titularului este aproape de expirare. Ca o paranteză, eu însumi, cînd se apropie termenul de înoire a cărţii de identitate japoneze, primesc cu 21 de zile înainte, o carte poştală cu instrucţiunile necesare. O singură dată am întîrziat, şi totul s-a rezolvat printr-o scurtă notă explicativă, la a cărei întocmire a participat chiar funcţionarul primăriei. Dumnealui a observat că, în intervalul de înoire, nu mă aflam în Japonia. În Japonia, din motive de tehnologia securizării actelor, eliberarea unui CI durează 14 zile. În acest interval, cardul vechi se reţine la primărie, iar, în schimb, titularul primeşte un act temporar, o hîrtie format A4, fără fotografie, valabil pînă la eliberarea noului CI. Observaţi, vă rog, garanţia continuităţii. Mai mult, dacă în CI se strecoară o greşeală, aceasta nu atrage repetarea procedurii, ci, pe spatele cardului, toate corecţiile şi actualizările sunt consemnate. Aşa de pildă, cineva, nefamiliarizat cu limba, cînd a făcut cererea de eliberare a CI, a bifat căsuţa nepotrivită. Funcţionarul nu a observat eroarea, iar eroarea s-a perpetuat pe aversul CI, unde scria că titularul nu are viză de şedere*). N-a fost nicio problemă. Pe revers, eroarea a fost reparată chiar de către funcţionarul primăriei. Fără vreo penalitate. După cum vedeţi conceptul de toleranţă, specific societăţilor deschise, se extinde pînă în cele mai mici amănunte. Cuprinde inclusiv toleranţa la eroare. Totul, raţional, eficient şi fără frustrări de vreo parte sau de cealaltă.

Aşadar, eliminînd gîndirea binară şi reaua voinţă (ambele, extrem de costisitoare), şi punînd în loc raţiunea şi bunăvoinţa (care sunt gratis) deschidem exact intervalul de manifestare neîngrădită a drepturilor fundamentale. Ceea ce am susţinut în mica mea pledoarie este rodul experienţei mele de 16 ani de locuire într-un stat de drept. Vă rog, nu-mi ignoraţi experienţa, invocînd chiar legile şi atitudinea ce au făcut posibilă nedreptatea, pentru că, procedînd astfel, nu faceţi decît să alimentaţi nedreptatea.

Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu
Hiroşima

–––––––––––––
*) În Japonia, expirarea unei vize de şedere nu reprezintă o piedică la eliberarea unui act de identitate. Nici măcar poliţia nu are dreptul de a reţine o persoană, doar pentru că are viza expirată. Alt organ este responsabil de rezolvarea ilegalităţii, dar nu poliţia.

AvP, conştiincios, mi-a înregistrat şi textul de mai sus, apoi mi-a răspuns:

● Japonia – Reforma administrativă în cifre

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/03/24

Odată cu intrarea în era Heisei, s-a pus problema reformei administrative. Deocamdată de mică adîncime, dar de mare anvergură. Economia-băşică s-a spart cu pagube imense, iar deflaţia cronică ce i-a urmat a făcut ca administraţia de stat să caute soluţii de raţionalizare a cheltuielilor publice.

Japonia este împărţită în 47 de prefecturi cu aria medie de aproximativ 1,4 ori mai mare decît a unui judeţ din România. Există şi unităţi teritoriale supraprefecturale – 8 la număr – însă, ca şi în România, ele nu sunt formalizate instituţional. Pînă în prezent, reforma teritorială (numită Heisei no daigappei – Marea fuziune a erei Heisei), nu a mutat în mod semnificativ graniţele prefecturilor, dar nu e exclus ca în viitor aceasta să se petreacă, şi să asistăm la reforma de rang superior.

Cantitativ

În 1990, Japonia avea un total de 3242 de localităţi, din care: 655 municipii, 1999 oraşe şi 588 de comune. Unităţile administrative intermediare au fost: municipiul (-shi -市) şi plasa (-gun -郡) . Ultima, azi aproape desfiinţată, reunea deopotrivă comune* (-son -村) şi oraşe (-chou -町). O particularitate o are capitala (Tokio), ce este formată din 23 de sectoare (dar are un singur primar). Structura administrativă a Capitalei nu a suferit modificări.

La 23 martie 2010, situaţia stă aşa: 786 de municipii (+131), 764 oraşe (-1235) şi 185 comune (-403), în total 1735 de localităţi (-1507). [1]

Dacă ar fi să actualizăm, la dimensiunile României, asta ar însemna 280 de primari – raportat la populaţie – sau 1083 – dacă raportăm la teritoriu. Probabil, pentru România, numărul optim de primari este undeva între cele două limite determinate prin analogie.

Cum?

Guvernul central nu a întocmit decît cadrul legal al coalescenţei. Restul s-a hotărît la nivel local, prin negocieri şi referendumuri. S-a hotărît la nivel local inclusiv denumirea **) localităţii rezultate prin fuziune, atunci cînd ea s-a petrecut în condiţii de egalitate de rang. Bineînţeles, acolo unde unirea s-a făcut prin absorbţie, nimeni nu a cerut schimbarea denumirii localităţii-nucleu. Singura condiţie a fost contiguitatea teritoriului. În această ecuaţie, dacă două entităţi ce vor să se unească sunt separate de oglindă de apă, ele se consideră în relaţie de contiguitate, iar oglinda de apă face parte integrantă din entitatea nou formată. Astfel, multele insuliţe au putut participa fără restricţii la proces.

De la lume adunate

Raţiunile locale în deciziile de aderare – sau nu – au fost diverse, însă forţa motrice principală este adjudecarea de calupuri mai mari de subvenţii venite de la guvernul central. De pildă, municipiul Hiroşima a avut ca obiectiv să treacă de 1 milion de locuitori. Pentru bani mai mulţi. A curtat oraşul Fuchu (cel mai apropiat geografic), pe atunci membru în Aki-gun, însă locuitorii micului oraş au respins oferta. În Fuchu se află sediul companiei Mazda, şi o mare parte din spaţiile de producţie (plus portul Mazda). Compania este un important contributor la bugetul local***. Locuitorii nu au vrut ca prin absorbţie să li se diminueze alocaţia pentru copii. Oraşul Kaita, deşi s-ar fi înscris bine în lungul DN-2, a respins oferta din alt motiv. Municipiul Hiroşima este prea îndatorat. Locuitorii au refuzat ca, prin absorbţie, să suporte datoriile făcute de socialistul şi eternul primar Akiba. În schimb, Fuchu a devenit el însuşi germen de aglutinare pentru localităţile fostei plase Aki, cu care are în comun puzderia de companii ce participă la construcţia de automobile. Fuchu a fost ridicat astfel la rangul de municipiu. A absorbit chiar şi cîrcotaşul tîrg Kaita. Pînă la urmă, Hiroşima a trebuit să se orienteze către nord, pe văi în sus, în căutarea sateliţilor defavorizaţi de poziţie, dispuşi să întregească milionul de locuitori, contra unui trai ceva mai bun. Localităţile montane au căzut uşor în plasa oraşelor-port. Astfel, Kure, ce înainte de 2003 avea vreo 50.000 de locuitori, a absorbit cel puţin 8 localităţi din văile şi depresiunile înconjurătoare, depăşind actualmente 245.000. Municipiul Onomichi şi-a căutat extinderea teritoriului pe insulele din apropiere. Absorbţia a fost favorizată de numărul mare de şantiere navale. Comunitatea ocupaţională îşi găseşte mai uşor un limbaj comun. Onomichi este el însuşi un brand regional, ca de altfel şi Kure, (locul din care s-a construit nava amiral a flotei japoneze, crucişătorul Yamato). Presiunea culturală a contribuit la rotunjirea municipiilor. Miyajima, o insulă cu circa 300 de locuitori, situată în golful Hiroşima, gazdă a unui templu din patrimoniul UNESCO, a avut de ales între municipiul Hiroşima şi ceea ce urma să devină Hatsukaichi-shi. A ales Hatsukaichi. În 2002, prefectura Hiroşima mai avea 6 comune. Azi, zero.

Cazuri particulare

O arie montană vastă din prefectura Gifu a constituit un oraş mai întins chiar decît suma celor 23 de sectoare din Tokio. Desigur, doar populaţia de copaci poate fi comparată cu cea umană a metropolei.

O mică presiune a apărut în 2005, în prefectura Nagano, într-o comună a plasei Kiso, de la graniţa cu prefectura Gifu. Locuitorii din Yamaguchi-mura au considerat că le e mai comod ca localitata lor să fie absorbită de un oraş din prefectura vecină. Condiţia de contiguitate era satisfăcută. Iar autorităţile centrale au fost puse în faţa faptului împlinit. Poşta a trebuit să aloce alte coduri poştale, iar companiile telefonice, prefixe de Gifu.
Încurajate de precedentul absorbţiei micii comune din Nagano, de către altă prefectură, în 2007, două municipii: Kita-Kyushu (pref. Fukuoka) şi Shimonoseki (pref. Yamaguchi) au luat în studiu posibilitatea fuziunii transprefecturale. Rezultatul ar fi gestionarea unitară a traficului prin strîmtoarea Kanmon, precum şi a căilor uscate (tunelul şi podul). Se pare însî că guvernul central nu este pregătit încă să devină un partener de dialog care să susţină sau să combată pe baze raţionale un astfel de proiect.

Ogasawara, un mic arhipelag vulcanic din Pacific, situat la vreo 1500 Km în larg, cu o populaţie ce nu depăşeşte 3000 de locuitori, a hotărît să devină parte a capitalei Tokio. Oricum, o dată la două decenii trebuie să părăsească cu toţii una din insule, întrucît vulcanul este activ, şi nimeni nu vrea să moară asfixiat. Cel puţin pe durata refugiului, locuitorii îşi pot face clienţi pentru bruma de turism ce, alături de pescuit, constituie activitatea de bază în perioadele de linişte.

Un alt caz particular este prefectura Ehime, în care, paradoxal, numărul de municipii a scăzut de la 12 la 11. Cauza este contopirea sau absorbţia a două sau mai multe municipii. (Să nu credeţi că ar exista şi un proces invers.)

Pînă acum, cea mai accentuată coalescenţă se poate observa în prefecturile Nagasaki şi Hiroşima (pură întîmplare), unde numărul de localităţi a scăzut la sub 30%. (mai exact 29,1 şi 26,7%)

Ritmul

Reforma este în curs, deşi grosul a fost între 2003 şi 2006. Odată cu anul 2010, criza economică şi schimbarea de regim, se observă o creştere uşoară a numărului de evenimente. Chiar ieri (23 martie) 9 noi entităţi s-au oficializat de facto.

Ritmul este ilustrat în graficul de mai jos:

–––––––––––––
Am preluat date din diverse surse, însă cea mai importantă poate fi găsită aici. Am introdus cifrele una cîte una într-o foaie de calcul şi am făcut totalul.

* -son e sufixul pentru sat. Însă, satele japoneze sunt cam de talia unei comune din România. De aceea am preferat termenul: comună.

**) În Japonia, nu Parlamentul sau Guvernul botează localităţile. Dacă locuitorii unui cartier consideră că denumirea trebuie schimbată, depun o notificare la primărie. Motivul poate fi unul raţional, sau chiar numai o superstiţie. De pildă, cvartalul în care am locuit timp de 6 ani, în era Meiji se numea Kaya-cho, datorită multelor prăvălii ce vindeau stuf pentru acoperişuri. Incendiile frecvente au determinat localnicii să ceară schimbarea denumirii în Kin’ya-cho. A fost înlocuit stuful cu aurul (generic metal) care, se ştie, nu e un material inflamabil.

*** Pînă în anul 1999, în Fuchu şi-a mai avut sediul un alt gigant industrial: compania Kirin. Odată cu dezafectarea vechii fabrici de bere din Fuchu, şi construirea uneia noi în prefectura vecină Okayama, unul din marii plătitori de impozite şi-a pierdut din pondere. Actualmente, în vechea fabrică se menţine o singură instalaţie, ce produce „berea casei” pentru reţele locale de restaurante.

[1] La verificarea datelor am descoperit două erori de consemnare. Cu această ocazie am reinterpretat cifrele referitoare la municipii. Cele 23 de sectoare din aria metropolitană erau trecute separat în materialul primar şi mi s-au strecurat în total. Pe harta electorală, cele 23 de sectoare nu au semnificaţie. De aceea, am considerat metropola ca solid administrativ, egal cu unitatea, şi am ajustat cifrele în consecinţă.

Vizibilitate: 3Km

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2010/03/23

Sîmbătă noapte, cînd mă întorceam de la muncă, felinarele aveau un halou ciudat. Era pîclă, însă nările îmi comunicau că nu e umezeală. Cerul nu se vedea. Ce-o fi?, mi-am zis. În lipsa unui buletin meteo la îndemînă, mi-am amintit că primăvara se intensifică transportul de praf din Asia Centrală. Kosa (literal: nisip galben). Un praf gălbui ce se depune peste tot. Anul acesta, valul e de-a dreptul flagrant („săritor în ochi”). Clipesc mai des decît de obicei. În perioadele de kosa, rufele se murdăresc la loc, automobilele îşi pierd luciul. Se încercănează cu dîre alb-gălbui. Oamenii oftează exasperaţi, de parcă totul ar fi din vina mongolilor, a uigurilor şi a chinezilor. Încerc să-i consolez, spunîndu-le că dacă praful acela nu ar fi, în Kyushu nu ar creşte decît cîteva specii de arbuşti cu frunze cerate, rezistente la presiunea osmotică indusă de contactul prelungit cu ploaia. Oamenii ar munci pe plantaţii de arbori de cauciuc, pentru că altceva nu ar rodi. Praful venit din Asia remineralizează solul arhipelagului, făcînd posibilă agricultura. Ceeace pare o calamitate este în fond o mană cerească şi se cuvine să ne arătăm recunoştinţa. Le spun că şi Europa e tributară deşerturilor africane. Dacă Sahara nu ar exista, arii vaste din Europa de vest ar fi sterile. Cernoziomul cărat de crivăţ şi zăpada roz sau gălbuie, precipitată din fronturile mediteraneene, sunt combinaţia ideală pentru fertilizarea a solului. Prin aportul de fosfaţi, potasiu, fier etc., Africa este cel mai mare contributor la bugetul agriculturii europene.

Oare europenii mai ştiu ce e aceea recunoştinţă? După cum arată legile internaţionale ce reglementează transportul eolian de substanţă, se pare că nu. Legile sunt pline de mecanisme de alarmare pentru emisiile de substanţe toxice. Sunt prevăzute responsabilităţi, daune, tot tacîmul, dar nicio prevedere nu acoperă generozitatea deşerturilor. O redevenţă cît de mică pentru eliberarea în atmosferă a mii şi mii de tone de îngrăşămînt, provenit din Mali, Maroc sau Sudan. Nu mai zic că, praful ridicat în atmosferă, prin albedoul său, reflectă o bună parte din radiaţia solară, prevenind astfel încălzirea Planetei*). Alături de cenuşile vulcanice, şi de fumul avioanelor, praful deşerturilor reprezintă armele „iniţiativei de apărare strategică” a Planetei. Interceptează radiaţiile solare la altitudini asigurătoare.

Europenii vor să mănînce sănătos. Nimic mai legitim. Dar de aici şi pînă la a interzice cultivarea şi importul de plante modificate genetic e cale lungă. Nu s-a murit, şi nimeni nu s-a îmbolnăvit din cauza consumului de plante modificate genetic. Este o realitate, pe care protecţionista Europă nu o recunoaşte. De ce? Pentru că-i e mai comod să primească subvenţii de la Comisia Europeană, să cultive soia „sănătoasă”, pentru care se folosesc 7 feluri de pesticide per ciclu. De ce să importe soia modificată genetic din Kenya? Fermierul kenyan, oricum aplică doar două pesticide, pentru că de mai mult nu are nevoie. Restul protecţiei culturii îl face genetica. În schimb, Kenyei i se propune să cultive flori, pentru că de asta are nevoie europeanul. Cu alte cuvinte, Europa îşi otrăveşte terenul agricol ca să cultive în mod protecţionist soia „sănătoasă”, şi în acelaşi timp îndeamnă fermierul kenyan să-şi otrăvească pămîntul, să devină mai sărac, pentru alimentarea mişcărilor „flower power” (precursoare ale ecologismului habotnic). Îi doresc Europei o foamete severă. Poate aşa se lecuieşte de izmeneli ecologiste şi învaţă ce-i aceea recunoştinţa.

–––––––––
*) dacă mai era nevoie: nu sunt un „zădufist”.

Sarin – 15 ani. Bilanţ încă parţial

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2010/03/21

S-au împlinit 15 ani de la mişelescul atac cu gaze de luptă din metrou. Mi-amintesc, în ziua atacului eram în Tokio. Ora 9 diminiteaţa. Coborîsem din Yamate sen la staţia Ebisu, şi urma să schimb cu Hibiya sen, cînd, am văzut agitaţie mare şi accesul oprit. L-am întîlnit pe Yuri, un peruan cu care lucram, şi care mi-a spus, din ce a înţeles şi el, că cineva ar fi spart o sticlă de tiner, şi de aceea nu era voie în staţie. A trebuit să o luăm pe jos pînă în Roppongi, unde aveam locul de muncă. Abia spre seară am aflat ce grozăvie s-a petrecut, şi cît de aproape am fost.

13 morţi şi 6252 de supravieţuitori cu sechele. Raportul mare de răniţi se datorează concentraţiei relativ scăzute a neurotoxicului. Însă sechelele nu sunt mai puţin invalidante. Sunt oameni rămaşi paralizaţi pentru toată viaţa, oameni cu pareze, parestezii, cu spasme şi convulsii, cu coşmaruri, cu deviaţii comportamentale.

Procesul judiciar este în curs. Nici Justiţia japoneză nu străluceşte prin viteză. Dar pînă azi, 10 din capii fostei mişcării Aum shinrikyo au fost deja condamnaţi la moarte, după epuizarea tuturor căilor de atac. Mai sunt cel puţin patru fugari, ale căror chipuri sunt încă prezente pe avizierele de pe lîngă cabinele de poliţie. După dizolvarea judiciară, mişcarea s-a recostituit în două ramuri intitulate: Aleph şi respectiv Calea luminii. Fostul purtător de cuvînt al sectei Aum, un tip cu un tupeu rar, condamnat la închisoare, şi între timp eliberat, conduce una din ramuri. Văduva unei victime se arăta indignată de continuitatea sectei.

Înainte de atacul cu sarin de la metrou, secta mai comisese două crime de mai mică anvergură. În 1990 sau 1991 a răpit şi asasinat un avocat din Yokohama. Al doilea incident a fost cu sarin, şi s-a petrecut într-o noapte din vara anului 1993, sau 1994, într-o arie locuită din Matsumoto. În presă e cunoscut sub numele de incidentul cu sarin din Matsumoto. Au murit atunci două sau trei persoane şi alte cîteva zeci rănite din cauză că dormeau cu ferestrele deschise. Televiziunile au transmis atunci că unul din locatari se jucase de-a chimistul şi preparase insecticide organofosforice. De ce o versiune atît de năstruşnică? Pentru că suspectul identificat de poliţie a fost un paşnic locatar al unei căsuţe modeste, dar care, ghinionul lui, în trecut deţinuse o farmacie, iar autorizaţia de manipulare a substanţelor periculoase era încă validă. Deşi propria sa soţie a rămas paralizată permanent, omul a fost pentru cîţiva ani ţinta oprobriului vecinilor, cu toate că, în urma cercetărilor, fusese achitat din lipsă de probe.

● Neamurile proaste legiferează

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/03/17

În urma incidentului Tokio am cerut de la statul român garantarea drepturilor mele fundamentale, sub forma scuzelor publice din partea unuia din primii doi oameni în Stat. Căutînd o ieşire onorabilă din scenă, pentru cazul în care niciunul din cei doi vizaţi nu-mi va fi satisfăcut revendicarea, am prospectat eventualitatea renunţării definitive la cetăţenia română. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că statul român nu mă lasă să renunţ la cetăţenie pînă nu mă umileşte cu o taxă exagerat de mare, în raport cu aceeaşi taxă de sens contrar. Am hotărît să lupt, cel puţin acum, în al 12-lea ceas, pentru instaurarea unei minime echităţi. De aceea, am atacat via Avocatul Poporului prevederea legală prin care, arbitrar în opinia mea, s-a fixat cuantumul taxei consulare cu pricina. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Termenul acordat statului român pentru garanţii de natură morală a expirat pe 7 ianuarie 2010. Suntem în martie 2010, iar cuantumul taxei consulare rămîne neclintit. Aplic mai jos corespondenţa mea cu Avocatul Poporului în această chestiune. Probabil curînd voi scrie un nou memoriu, de data aceasta, noului ministru de externe, Excelenţa-sa dl. Baconschi.

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 07, 2009 6:13 PM
Subject: Despre suprataxe

Rog, redirecţionaţi mesajul către departamentul PROPRIETATE, MUNCĂ, PROTECŢIE SOCIALĂ, IMPOZITE ŞI TAXE

Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului

Anomalia pe care o semnalez de data aceasta, se află în lista taxelor consulare, afişată la http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=37952&idlnk=4&cat=5
La capitolul Servicii diverse, sunt listate (în Euro):
1) Inregistrarea cererii pentru redobandirea cetateniei romane 60
2) Inregistrarea cererii privind renuntarea la cetatenia romana 600

Observaţi desigur, raportul de 10 la 1.

Întrebări: De ce este mai scumpă renunţarea la cetăţenie, decît (re)dobîndirea ei? Care poate fi raţiunea înzecirii unei taxe?

Unul din motivele raţionale ar putea fi costul operaţiilor. Totuşi, ambele operaţii angajează riguros, aceleaşi costuri, chiar dacă sensurile sunt opuse. Chiar şi costurile de publicitate sunt aceleaşi. Un nume pe o listă din MO. Aşadar, nu este o problemă de diferenţă de costuri.

Dacă ar fi să analizăm modul de dobîndire a cetăţeniei, el poate fi: prin naştere (teritorial), prin filiaţie (familial), sau prin (re)naturalizare. Din cele trei situaţii, doar cea de-a treia este rezultatul indubitabil al voinţei titularului. Naturalizarea persoanei majore. Renunţarea la cetăţenie, prin natura ei, este un act unilateral de voinţă. În lumina principiului echităţii, ar fi de bun simţ ca tariful la renunţarea la cetăţenie, la rîndul ei un act de voinţă, să fie egal cu cel perceput la (re)dobîndirea ei.

Se poate susţine că suprataxarea prilejuită de renunţarea la cetăţenie are rol preventiv, de descurajare a jocului: „uite cetăţenia nu-i cetăţenia”. Hm! Prevenţia se poate face mult mai raţional prin suprataxarea REnaturalizării. Cu alte cuvinte, într-o atare situaţie, inversarea raportului, în sensul suprataxării REnaturalizării ar fi raţională. Voi arăta mai jos şi de ce.

Suprataxarea renunţării la cetăţenie poate fi considerată ca un act punitiv. O contravenţie. Este contravenţie exercitarea unui drept fundamental, ce prin definiţie nu poate fi îngrădit decît în condiţiile Art. 53 (CR)? Nu. Aşadar, o atare interpretare face neconstituţională îngrădirea exercitării dreptului prin suprataxarea lui.

Cetăţenia poate fi considerată obligaţie cetăţenească? Nu. Calitatea de cetăţean atrage ŞI obligaţii cetăţeneşti, dar dreptul la cetăţenie este un drept fundamental, ce-i conferă titularului inclusiv dreptul de a renunţa la acel drept. De ce să condiţionăm pecuniar renunţarea la un drept, mai aspru decît dobîndirea aceluiaşi drept? Putem însă sancţiona demersul în sensul REdobîndirii dreptului, ceea ce se leagă bine de principiul prin care, în registrul penal, de pildă, se măreşte pedeapsa la recidivă. Din acest punct de vedere, nu aş avea nicio obiecţie dacă s-ar suprataxa renaturalizarea.

Renunţarea la cetăţenie poate fi tratată ca un act de trădare. Dar trădarea nu se pedepseşte decît penal, şi numai în urma unui proces penal. Aşadar, cade şi interpretarea extremă.

Stimate domnule Ionel OPREA, ţinînd seama de interpretările expuse mai sus, am ajuns la concluzia că suprataxarea renunţării la cetăţenie este rodul unui proces iraţional. Legiuitorul pare să fi întocmit normele de aplicare în mod arbitrar, ca rezultat al unui afect, iar nu al raţiunii, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Prin suprataxarea renunţării la cetăţenia română, legiuitorul vădeşte un comportament de neam prost, din categoria celor care, cînd sunt părăsiţi de muiere, se răcoresc trăgîndu-i şi două zmetii.

În consecinţă, vă rog să iniţiaţi demersurile necesare pentru ca legiuitorul să-şi spele obrazul, aducînd corecţia necesară. Sunt conştient că NU am dreptul constituţional de a cere modificarea valorii unei taxe, dar pot atrage atenţia asupra încălcării unui drept prin dimensionarea exagerată a taxei, în relaţie cu aceeaşi taxă, dar de sens contrar. Vă rog să observaţi că nu aduc nicio obiecţie în legătură cu valoarea absolută a taxei. Ea poate fi menţinută la valoarea actuală, poate fi scăzută, nu are importanţă pînă la ce limită. Poate chiar (de ce nu?) crescută. Nu aceasta este problema mea. Ceea ce doresc este ca taxa, în ambele sensuri, să fie riguros egală cu ea însăşi, şi să reflecte principiul echităţii ce guvernează legile unui stat ce se consideră de drept.

Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu
Hiroşima

Răspunsul de la AvP

Replica la 6508 AvP
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 14, 2009 11:48 AM
Subject: Re: raspuns cerere 6508/2009

Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului

Vă mulţumesc pentru răspunsul prompt la sesizarea înregistrată cu numărul 6508/2009.
Totuşi, vă rog să observaţi că, la art.13 din legea 198/2008, invocată de dumneavoastră, (citez):

„Cuantumul taxelor consulare prevazute in anexa poate fi revizuit prin ordin comun al ministrului afacerilor externe si al ministrului economiei si finantelor. ”

(am încheiat citatul). Aşadar, ajustarea cuantumului nu ţine decît indirect de Legislativ. Ca să o spun mai clar, iniţierea modificării propriu-zise a cuantumului taxei ţine de Executiv. Ajustarea poate fi ulterior aprobată de Legislativ.
Cu riscul de a vă răni, afirm următoarele: dacă instituţia pe care, cu onoare o reprezentaţi, nu poate interveni nici măcar la nivel de ministru, pentru îndreptarea nedreptăţilor, încep să cred că ea nu reprezintă poporul în raport cu Statul, ci viceversa. Vă rog, şi, m-aş bucura să mă puteţi contrazice.
Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Plop cu pere şi cod… de bare

Posted in Chestii, Soluţii alternative, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/03/16

Ca tot ţiganu-ce-şi-laudă-ciocanu, vă semnalez un articol cu poze, întocmit pentru The Chronicle. Încerc să atăt acolo cum, prin exploatarea egoismului, este respectat şi sprijinit dreptul cetăţeanului de proprietate asupra propriului său capital de timp.

Ce-i aia o arhivă?

Posted in CNSAS, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/03/13

Ca blogger ceva mai bătrîn, mi-e greu să sar de la una la alta. De aceea rămîn la tema săptămînii trecute şi întreb:

Ce sunt arhivele? Simplu şi general spus, arhivele sunt o resursă de memorie. Aşa cum teritoriul unei ţări este o resursă de spaţiu. A avea teritoriu nu uşurează mişcarea în spaţiu, atîta timp cît pe teritoriu nu sunt drumuri. Aşadar, avem un bun public, teritoriul, ce nu poate fi exploatat decît dacă construim pe el bunuri de utilitate publică. Ăsta-i rolul de bază al statului în gestionarea resurselor. Nimic mai mult.

Digitizarea arhivelor ar echivala cu construirea de drumuri pe teritoriul arhivelor. Aşa văd eu lucrurile. Nu-i cer statului să-mi greseze şi maşina, ci doar să-mi dea voie, necondiţionat, să umblu şi eu cu bicicleta mea pe acolo. Nu pe carosabil, ci pe pista de biciclete.

A!, că pe drumurile publice pot circula şi maşini ale CNSAS? E OK. Dar, prin înfiinţarea unui CNSAS, şi a unuia sau mai multor institute de cercetare a trecutului recent, statul îşi arogă dreptul exclusiv de a exploata resursa de memorie, prin delegaţi. Mi se dă cîtă memorie găseşte de cuviinţă, sau poate restitui un mănunchi de cercetători, pe care nu eu i-am trimis acolo, şi fără să am la dispoziţie mijloace de a-i contrazice.

Dorin Tudoran cere ca acei cercetători să fie supervizaţi de reprezentanţi ai societăţii civile. Nimic mai onorabil! Cu alte cuvinte, mie, ca reprezentant al unei organizaţii a societăţii civile formată dintr-un membru, mi se cere din nou să beau şampanie prin delegaţi pe care nu eu i-am trimis la sindrofie.

Asta e diferenţa fundamentală între ceea ce propune domnul Tudoran şi ceea ce propun eu.

Odată digitizată arhiva, pentru mine e mai puţin important cine scotoceşte în ea şi cu ce rezultate. Nu au decît să apară 500 de institute, toate întreţinute din bugetul statului, supervizate de tot atîtea consilii de onoare. Nu au decît să-şi frece istoricii cîte orgolii vor. Important e ca oricine să poată interpreta, aşa cum îl taie capul, resursa (arhivele), via bunul de utilitate publică (arhivele digitizate). Nu mi-e teamă de revirimentul unor ideologii criminale, atîta timp cît accesul la memorie va fi neîngrădit. La urma urmei, istoria poate legitima orice ideologie. Este curva perfectă.

● Bube, mucigaiuri şi noroi… Cum le exploatăm istoric?

Posted in CNSAS, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/03/08

Tocmai am scris un comentariu (transpus mai jos, şi revizuit pe alocuri) la o propunere venită pe cale blogomilă de la dl. Dorin Tudoran, ce susţine înfiinţarea unui consiliu de onoare pe lîngă nou-înfiinţatul I.I.C.C.M.E.R. sub diumviratul Tismăneanu-Stanomir. Cum onoarea este mai degrabă ceva individual, destul de greu de încredinţat unui consiliu, consider că formula este una goală, menită, mai degrabă neintenţionat, să frîneze cercetarea în domeniu, acum cînd eficienţa este vitală în recuperarea, conservarea şi interpretarea memoriei. Am luat de bună aserţiunea domnului Tismăneanu, cum că nimeni nu poate monopoliza cercetarea trecutului comunist, şi propun o soluţie diferită de toate celelalte, o soluţie radicală, prin care se poate democratiza, în cel mai liberal spirit, accesul la izvoarele arhivistice. Soluţia propusă de mine este una strict tehnică, dar cu implicaţii profunde în reconfigurarea peisajului academic al cercetării istoriei recente. Şi, mai ales, e o cale nepreţuită de stimulare a creativităţii în metoda de cercetare, fie ea istorică, socială, imagologică etc., pluri-, trans-, sau interdisciplinară.

Domnii mei!, încercînd să vă arheologaţi în istoria recentă cu parole goale de conţinut, certîndu-vă pe scheme de personal, organigrame, bugete, şi consilii de onoare, pierdeţi esenţialul.

Care e esenţialul? Esenţialul e că adevărul trebuie cunoscut de toţi, iar voi vreţi să scormoniţi, numai voi, cu instrumente de secol XIX, într-un maldăr de hîrţoage împînzite deja de mucegaiuri, acarieni şi limacşi, apoi să vă învinuiţi unii pe alţii de lipsă de eficienţă. Nu vă pasă de degradarea rapidă a hîrtiei (inevitabil acide) ce, într-un viitor previzibil va fi fărîme provocatoare de strănut şi anafilaxie.

De ce atîta zavistie? Pentru că pretindeţi un monopol. E drept, azi, într-o nouă prezentare, un monopol supervizat de societatea civilă (uneori în civil) dar tot un monopol. Mersi! Era monopolului corporatist a apus demult. Ea continuă eficient doar în China, Iran şi Coreea de Nord.

Ce cer eu? Liberalizarea accesului la arhive.

Cum? Sunt sute de mii de virtuali voluntari, ce vă pot face viaţa uşoară prin simpla digitizare a documentelor de acolo, dar îi ignoraţi sistematic.

Insitutul pe care vă certaţi azi ar fi putut să nici nu existe. Cu ce ar putea fi înlocuit?

Cu un mic atelier, format din scanere de file şi de microfilme, cu servere şi reţele de comunicaţii. Tehnica de digitizare de mare productivitate datează încă dinaintea Institutului Gauck. O refuzaţi sistematic. Vă sunt mai dragi xeroxul, ştampila, ghişeul, şedinţa şi sinecura.

Dar, destul v-am smotocit. Vă prezint pe scurt viziunea mea despre cum se pot exploata arhivele. Iată cum:

Paginile şi microfilmele se scanează şi se transformă în fişiere-imagine. Veţi constata că programele OCR sunt aproape inutile în transpunerea corectă a literelor dactilografiate, sau a scrisului de mînă, în biţi. Însă situaţia nu e disperată. Platforma informatică poate sparge fiecare pagină în fragmente. Voluntarii ce vor participa la digitizarea manuală vor putea lucra de acasă la conversia literelor-imagine în litere-ASCII. Fiecare fragment de pagină este trimis aleator pe monitorul unui voluntar. Volunarul nu ştie din ce dosar a fost scos fragmentul. El nu are decît să copieze toate literele din imagine şi să-i returneze platformei textul corespunzător în ASCII. Puzzle-ul va fi apoi reintegrat în platformă.

De ce fragmente de pagină şi nu pagina întreagă? Pentru că nu toate informaţiile sunt inocue. Închidem astfel gura pudibonzilor.

Cum ne dăm seama de reaua voinţă a voluntarului sau de erorile la digitizare? E simplu. Acelaşi fragment va trece de trei ori prin mîna a trei voluntari diferiţi. Probabilitatea ca acelaşi fragment să încapă de două ori pe mîna aceluiaşi sabotor/ căscălău e infimă.

La sfîrşitul ciclului de digitizare se va obţine o imensă bază de date, cu fotocopii şi texte. Pentru arhiva CNSAS, am socotit cam 40-200TB. Să recunoaştem că nu e mare scofală în ziua de azi.

Baza de date nu va fi doar monopolul istoricilor, ci poate fi consultată, fără risc de boli respiratorii şi dermatite, nu numai de către istorici, dar şi de: sociologi, psihologi, medici ş.a. Va putea fi consultată şi de cercetători autsaideri, aflaţi la mii de kilometri distanţă.

Odată digitizate fondurile arhivistice, toţi profesioniştii în ale cercetării, interesaţi de trecut, vor intra în competiţie fără handicapuri. Măiestria lor va fi dată de cît de geniali sunt în întocmirea aparatului maieutic (citeşte interogaţii în baze de date) iar nu de sistemul de relaţii, apartenenţele politice, sforăria şi peşcheşul.

S-ar putea ca, aliniaţi în felul acesta, Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu să nu mai fie atît de geniali pe cît îi credem acum (de ne fac să ne certăm între noi). S-ar putea ca, dimpotrivă, ei să devină şi mai proeminenţi decît acum. Mai mult, orice relativizare abuzivă a rezultatelor cuiva, punerea la îndoială a unei epistemologii altminteri fără cusur, pot fi descurajate prin simpla probare a reproductibilităţii rezultatelor cercetării. Marius Oprea însuşi, se va fi simţit mai în siguranţă, din moment ce nu numai dumnealui va putea arăta legătura dintre Securitate şi moştenitorii Securităţii.

Aşadar, domnilor, dacă nu vreţi suspiciuni, personalizări, controale ale societăţii civile şi consilii de onoare, risipă şi birocrăcire ştampilară, urmaţi-mă! Vă trebuie niţel curaj şi sinceritate cu voi înşivă.

Summit-ul româno-mistreţ nu va avea loc – (comunicat de presă)

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/03/04

Am primit zilele trecute un mail prin care sunt invitat la un forum economic româno-japonez, ce va avea loc la Hotelul Imperial din Tokio. Companie selectă. Număr limitat de participanţi. 80. Excelenţa-Sa Preşedintele României – Traian Băsescu – va ţine o cuvîntare.

Mă simt onorat, dar, ca preşedinte al Republicii Marius Mistreţu-Balc (Balc de la Balcani) voi fi foarte ocupat. În ziua summit-ului am deja pe agendă primirea unor numeroase delegaţii nippone, şi va trebui să fiu o gazdă bună la recepţiile ce vor avea loc cu acel prilej în sala de protocol a palatului prezidenţial din Hiroşima.

Pe de altă parte, aş fi vrut să clarific statutul republicii mele, din 7 iunie 2009, aflată în conflict diplomatic cu România. Ţinînd seama că România a iscat conflictul, în urma căruia, eu, împreună cu ceilalţi doi locuitori ce constituie populaţia ţinutului meu, am declarat independenţa statală, găsesc că firesc ar fi ca un mesager diplomatic român să facă primul pas în negocierea reîntregirii ţării. Dacă Preşedintele Băsescu are de gînd să-mi adreseze scuzele publice pentru nerecunoaşterea identităţii mele de către statul român, bine. Dacă nu, eu nu am probleme de statalitate. Rămîn sub protectorat japonez şi mă bucur de o largă autonomie.

Din motive sepepiste am publicat acest comunicat mai tîrziu. Rog Presa să nu mă acuze de lipsă de transparenţă în gestionarea chestiunilor de stat.

%d blogeri au apreciat asta: