Fără buletin

◎ Şamanul chicotea fermecat

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/04/23

Ieri,  în pregătirile pentru reprezentaţia lunară de flamenco, pe cînd mestecam în ciulama, mestecam şi în minte, originea cuvîntului kusuri 薬 – drog, medicament. În linii mari, kusuri are aceeaşi arie de acoperire semantică, pe care o au farmakon şi derivatele. Aveam nevoie însă de o confirmare de substanţă a intuiţiei la care mestecam.

Ryoo-san, ghitaristul, profitînd de exhaustorul principal al localului, (aflat în bucătărie), tocmai se trase la o ţigară. Bucuria mea. Îl întrebai dacă există onomatopeea kusu (neconştientizată de mine pînă atunci, dar presupusă pe durata ciulama). Veşnic zîmbitor, Ryoo-san îmi răspunse: – Aru yo. Kusutto warau – (aprox: Există. A chicoti (scurt).) Bingo!

A rîde într-un mod particular se înscria în intuiţie. Kusu(tto) warau, structural, seamănă bine cu busu(tto) sasu. – a înjunghia (scurt). Rămînea să caut şi durata mai lungă. Anume, existenţa lui kusu-kusu. Am găsit kusu-kusu waraua chicoti, a rîde pe ascuns, (generalizat, kusu-kusu(to) pentru obiceiul de a se delecta pe ascuns). Kusu(tto) pare să fi lăsat şi un descendent, în forma kossori(to), caracterizînd o acţiune desfăşurată pe şest. Se adaugă kusuguru 擽る – a gîdila, atestat şi în „Genji monogatari”. De la rădăcina onomatopeică kusu– pînă la kusuri nu e decît un pas.

Pentru kusuri am căutat şi alte etimoane. Nu am găsit decît un neconvingător kusa 草 – iarbă. Plauzibil, probabil inspirat de ideograma 薬, compusă din kusa kanmuri (radicalul vegetaţie) plus raku/tanoshi(mu) 楽し(む) – a se veseli, dar să nu uităm că chinezii, creatorii ideogramelor,  nu sunt japonezi. Conceptul de veselie asociată cu vegetale poate fi menţinut în atenţie, însă e foarte posibil ca asocierea să aibă intermediari instrumentali diferiţi, ţinînd seama că avem totuşi de a face cu două culturi şi limbi diferite.

Fonetic, nu e clar cum  kusa a devenit kusu, (deşi la carte nu ar fi nicio contradicţie) şi nici de ce a fost nevoie de terminaţia -ri dacă nu ar fi fost onomatopee. Apoi, nu a fost atestat vreun ipotetic kusuru (care, nu ştiu la ce ar fi folosit). Există însă un arhaic kususu, cu sensul de a trata (o boală). Ιdeograma 薬す, fiind la concurenţă cu 医す, e semn că verbul este vechi, iar naşii ideografici nu au fost unanim de acord. Nu e exclus însă ca kususu să fi rezultat din contragerea lui kusuri-sasu – a administra [parenteral: ocular, nazal etc.] un medicament, iar contragerea să fi fost anterioară alfabetizării, de unde şi nesiguranţa naşilor. O altă cale de apariţie a verbului kususu ar fi una întîmplătoare, ulterioară alfabetizării, din la fel de arhaicul hibrid kusushi doftor, prin contaminare, datorită sufixului ocupaţional  -shi (師 – (s.) învăţat) luat strict fonetic (ca de ex. în cuplul: sashi – sasu (index – a indica)). Mă rog, în cel mai bun caz, kususu e neutru în raport cu ipoteza „kusa”, dacă nu  în defavoarea ei.
Altele posibile: Kusaru există deja, şi înseamnă a se împuţi, a se degrada, iar kusari e demult ocupat cu noţiunea de verigă, lanţ).
O observaţie personală: cam tot ce e fonetic format cu kusa- are conotaţii negative, depresive, morbide, ceea ce nu prea se îmbucă cu nota ilară (şi chiar şi şmecherească, ţepuitoare, de vrăjeală) a familiei de cuvinte formate cu kusu-.

Dar în acelaşi „fermecător” registru, există kusuburu 燻る a arde mocnit, cu mult fum, verb format cu alt verb; furu (eufonizat buru a performa după o coreografie, sau pur şi simplu a se legăna, a se bîţîi sau chiar a agita. ex: furiko – pendul). Nu e clar ce caută –furu alături de kusu-, dacă kusu ar fi provenit din kusa – iarbă. Kusuburu vine pe semne din contragerea lui kusu-ga-furu – kusu-(se)-zbenguie  (după modelul ame-ga-furu – plouă: un idiom, fonetic similar, deşi în cazul ploii, furu are altă ideogramă, însemnînd a se precipita). Un ipotetic kusaburu ar fi fost mai potrivit vînturării ierburilor, decît arderii lor mocnite. Iar dacă kusuburu ar fi descris în mod neutru arderea incompletă a ceva, un ipotetic susuburu (susu – funingine sau jar) sau alt ipotetic mokuburu (de la moku-moku ce descrie dezvoltarea fumului) ar fi fost verbele fireşti. În concluzie, varianta „kusa”, fie ea iarbă, fie onomatopee, nu se susţine.

Nu. Creatorul a compus kusu-buru, în mod subiectiv, după efectul asupra omului. După ilarianta emanaţie, aşa cum kusuguru induce rîsul prin stimuli mecanici, şi care, „procedural”, ar avea mai multe în comun cu teate 手当 – (literal: pune-mîna, dar cu sensul de) ajutor medical.

Observăm aşadar, aceeaşi fiabilă subiectivitate, ce se conservă chiar şi în construcţia verbală. Observăm similitudinea dintre conceptul de ebrietate şi corespondentul românesc ce include starea de: „afumat„, „parfumat”, „făcut”, „aghiesmuit”, „tămîiat”, „binedispus”.

Aşadar, mult mai plauzibilă ar fi pista şamanică în explicarea lui kusuri, ţinînd seama că prin arderea mocnită a ceva conţinînd alcaloizi, cineva ajunge să se bîţîie şi să chicotească. Expandă agentul provocator de kusu şi… gata, şamanlîcul!…

Deşi mă îndoiesc că va fi găsit vreodată, e de căutat idiomul kusu-ga-tsuku cu sensul aproximativ de a-intra-în-transă, expresie construită de mine după modelul arhaic, ce leagă onomatopeea de scopul ei. Ca de ex. vetustul: fura-ga-tsuitam-a ajuns ameţeala. Ar fi o confirmare suplimentară, în spiritul limbii, a originii onomatopeice a cuvîntului kusuri. Pînă atunci, putem lua la gîdilat verbul kusuguru, să observăm că, la despărţirea în factori primi, ar ieşi kusu-ga-kuru, ceea ce s-ar mula pe structura imaginată de mine.

Mai există dendronimul kusu-no-ki 楠木 (uneori doar 楠 sau 樟, nefiind practic nevoie de adăugarea lui 木) pentru arborele de camfor. Citirea este sigur kun, ceea ce înseamnă că arborele era cunoscut înainte de alfabetizare (altfel, s-ar fi citit danboku, pentru a nu fi confundat cu nanboku – axa sud-nord). Ideograma a fost atribuită probabil după originea sudică a copacului. 

În dicţionar, foneticeşte, sensul atribuit rădăcinii kusu– este kusashi 臭し – aprox: pute. În ciuda etimologiei dicţionare, relaţia cu şamanlîcul este transparentă.  Se ştie că balsamurile conţinînd mono- şi di-terpenoidele sunt psihotrope în anumite doze. De pildă, unul-trei grame de mentol, (terpenoid înrudit cu camforul) dă ebrietate.

Aşadar, kusu-no-ki poate fi foarte bine arborele-[provocator]-de-kusu. Şi mă bazez pe arhaismul hibrid (kun-on) kusushi 薬師, (citit în timpurile recente exclusiv yakushi). Intermediarul kusushi poate fi interpretat ca maestru-de-kusu. Altfel nu se explică dispariţia lui -ri în alcătuirea termenului. Limba nu respinge terminaţia -rishi. Ca dovadă, existenţa atîtor recente  zeirishi (perceptor de impozite) şi keirishi (contabil) etc., chiar dacă -shi se scrie altfel.

Încă o probă a tenacităţii lui kusu- se găseşte în domeniul scorţos al învăţămîntului şi ştiinţei, ca specializare silvicolă mono-gen: kusunoki-gaku. Într-un domeniu în care propensiunea pentru citirea on este atît de pregnantă, kusu-[no-ki] nu a fost înlocuit cu nan sau cu dan, contrar regulii celei mai scurte fonaţii şi a evitării hibridării la sinteza termenilor de jargon.

Aşadar, este mai plauzibil ca dendronimul să fi venit de la starea de „kusu” provocată de inspirarea fumului la arderea arborelui de camfor. Nu mai spun că însuşi camforul este o substanţă ce intră în compoziţia multor preparate medicamentoase, inclusiv în paste fumigene de uz ritual.

Cineva îmi povestea că, în copilărie, pe cînd părinţii săi ardeau buruienile de pe răzor, stînd ca orice plod, pe lîngă foc, la un moment dat, l-a cuprins o misterioasă şi indescriptibilă stare de plăcere. Pe semne, niscai vreji de cînepă şi solanacee ardeau mocnit: kusubutteita.

O altă dovadă, e drept, indirectă, dar complementară, a originii onomatopee a lui kusuri, este sinteticul yaku-butsu 薬物 – medicament, drog (format din alăturarea lui kusuri cu monoobiect, dar cu ambele ideograme, în citirea on) termen apărut după alfabetizare. E foarte probabil ca înaintea academicului yakubutsu să fi existat mai popularul kusuri-mono cuvînt ce nu s-ar abate deloc de la spiritul limbii (ca de pildă în hikari-mono – generic obiect lucitor, dar şi cu sensul de peşte lucitor). Dacă atributul kusuri şi-ar fi fost suficient, nu ar fi fost nevoie de propteaua –mono.

Ca o concluzie generală, observ că soluţiile terapeutice chineze şi japoneze duceau la veselie, dar în acelaşi timp erau diferite ca tehnică. Una prin fumigaţie, celaltă, probabil prin infuzare (ţinînd seama că ceaiul vine din China).
Etimologii japonezi, influenţaţi de ideografie (oricum ulterioară majorităţii onomatopeelor) precum şi de şcolile occidentale de analiză, se cam feresc de „fumurile suspecte” şi le scapă explicaţia simplă
, în simţul limbii, anume, originea şamanic-onomatopee a termenului kusuri. Ei propun „iarbă”, propun „pute”, dar nu ilaritatea indusă de gudroane ceţuri. Parcă văd că, peste două sute de ani, un nefumător protocron japonez va încerca să demonstreze legătura dintre kusuri, şi cus-cus-ul nord-african (în japoneză, tot kusu-kusu).

 

EDIT
Doi oameni de a căror opinie ţin seama, mi-au comunicat că am cam zbîrcit-o cu alăturarea: kusukusuri. Cum nu sunt convins că nu aş avea dreptate, voi continua a strînge material probator.

În această idee, am găsit că, în dendronime, atributul kusai (pute)  există deja, dar pentru altă specie: kusa-gi (臭木)  E drept, kusagi se trage din kusa-giri (臭桐) o specie de arbore cu aspectul celui numit kiri, dar cu un miros greu, pe semne.

(Kiri nu seamănă deloc cu arborele de camfor. De esenţă moale, este larg folosit la confecţionarea cutiilor de depozitare a hainelor, avînd proprietatea de a regla umiditatea.)

Că alăturarea kusu – kusuri este în spiritul limbii, mi-a confirmat un haiku comic (senryu) pe care tocmai l-am ascultat la radio. Citez:

„Ureshisa wo / Kusutto warau / Kusuriyubi”

(„Degetul inelar chicoteşte vesel.” În japoneză, degetul inelar poartă numele de: „deget de leac”.)

◎ Înainte de a fi nucleară, a fost onomatopee

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/04/23

Nu, nu voi vorbi despre familia nucleară, ci despre altă temă la fel de zgîndăritoare.

Cine a umblat cu shinkansen, ştie că una din clasele de viteză se numeşte hikari. Hikari înseamnă generic, lumină, fie ea emisă, fie reflectată. Lumina vine de la răsărit. Iar noi suntem în Extremul Orient. Bine, bine, ştim de unde vine lumina. Dar de unde vine hikari? Pentru a lumina sunt, ca şi în română, mai multe verbe, unele superpozabile, altele, nu.

Căutînd pe ici pe colo, verbul hikaru 光る a lumina, am găsit vreo zece explicaţii (ヒケハル 日気張, ヒカガル 日赫る, ヒカアル 日香有, ヒカルキ 日軽, ヒキタリ 火来, 日来, ヒカリ 日借) ce acreditează soarele, unele forţate, altele fantasmagorice, dar numai două plauzibile, anume, cele ce acreditează originea onomatopeică: un ancestral (v.) hikameku, format probabil din hika-hika, după tipicul lui kirameku 煌く – a străluci, dar multifaţetat (precum kirara – mica(şist)), şi avînd la bază kira-kira şi altă ipoteză care acreditează direct pika-pika, ambele onomatopee, cu sensul de strălucitor. Ştim din episodul trecut că cele două onomatopee sunt diferite numai prin intensitate. Dacă intensitatea este dată de sunetul iniţial, durata este dată de numărul de monomeri. Pika(tto) e de aşteptat să dureze mai puţin decît pika-pika(to). Observaţi dublul t, ce transpune în scris sincopa pikat-to, ceea ce indică şi curmarea bruscă a efemerei existenţe. Aţi observat că folosesc adesea particula to la coada onomatopeelor. O fac numai pentru că rămîn în continuare un păcătos de indo-european, neobişnuit cu versatilitatea relativ mare a onomatopeelor japoneze, şi simt nevoia ca cel puţin în adverbe de mod să le transform. Voi arăta mai jos şi de ce e importantă trecerea prin stadiul de adverb.

Continuăm. Particula to înainte de un verb oarecare, îi dă onomatopeei funcţia de adverb, dar imprimă şi senzaţia de vorbire directă într-o frază ce descrie indirect ceva. Limba, nepermiţînd o sintactică prea dendritică, grefează expresiile colaterale prin flash-back-uri de dialoguri şi trăiri, ca şi cînd ele ar fi vii. Ligandul este particula to.

Revenind, dacă kira-kira şi hikari nu ar fi fost la origine onomatopee, propoziţia Kirakira to hikari kagayaku (Lumina străluceşte sclipind.) ar fi fost tautologică. Ea este pseudotautologică, chiar dacă toate cele trei cuvinte descriu, fiecare în felul său, conceptul de lumină.

Onomatopoieza. Cum se nasc categoriile gramaticale din onomatopee?

Timpurile foarte recente consemnează naşterea unui nou cuvînt de origine integral onomatopeică. Cînd bomba nucleară de la Hiroşima a căzut, presa, mai scrupuloasă, dar şi constrînsă de cenzura militară, a denumit-o scorţos şi evaziv: shingata-bakudan – bombă de tip nou. Poporul însă, martor ocular, dar fără habar de ceea ce l-a ucis, a numit-o simplu şi audio-vizual: (s.) pikadon. Adică, exact ceea ce era: luceşte-şi-bubuie. Ceva mai tîrziu, bomba a fost redenumită simandicos, prin calchiere genshi-bakudan. Însă pikadon a rămas în lexic, iar odată cu ultimul contemporan al tragediei, probabil va ieşi din istoria limbii.

Bine, veţi zice, dar ce-i cu -ri-ul ăla din hikari? Terminaţia cred că este de cea mai mare importanţă în înţelegerea felului în care se nasc verbele şi posibil şi adjectivele. Foarte multe adverbe onomatopeice o conţin. Ea apare spontan, exclusiv pe cale orală, din spiritul limbii (voi încerca o explicaţie atunci cînd voi discuta despre diminutive la numele de persoane. Adesea, onomatopeele-adverbe/substantive (distincţia nu e clară) sunt terminate în -ri (sarari, pittari, pururi, kossori etc.). Nu este obligatoriu (coexistă: sara, pita, puru) dar prezenţa terminaţiei face ceva mai clar caracterul de substantiv al cuvîntului rezultat. Este şi cazul lui hikari. Şi iată cum, filogenetic, substantivul precede verbul. Via -ri se pot naşte uşor o serie de verbe de conjugarea -ru.

Divergent, prin contragere, se pot naşte adjective de tip -i. (ipoteză în curs de verificare)

O mică discuţie despre adjectivele -i (ex: aoi – albastru , akai – roşu, itai – dureros, samui – frig). (Sigur, transpunerea lor în română întîmpină oarecari dificultăţi, deoarece nu totdeauna corespondentul este un adjectiv.)

Adjectivele -i sunt o categorie aparte. Au timpuri verbale (oishii– este gustos, oishikatta – a fost gustos, oishii daroo – este probabil gustos, oishikute – fiind gustos/ pentru că e gustos), dar nu pot fi folosite decît atunci cînd subiectul uman este cel care percepe proprietatea exprimată prin adjectiv. Nu poţi spune că altul vede ceva akai. Ci doar că eu, subiectul, percep akai.

Pentru a obiectiva un adjectiv, fie cade -i iar rădăcina se lipeşte de un substantiv (aka-shingoo – semnal roşu) fie cade -i şi se ataşează -soo sau -rashii (oishisoo – pare gustos, oishirashii – se spune că ar fi gustos. Aşadar informaţie la mîna a II-a.) fie cade -i şi se ataşează verbul auxiliar garu (oishigaru – îi place).

Ce observăm? De fapt, adjectivele -i sunt verbe (atipice), puternic subiective. Nici măcar prin terminaţia -soo subiectivul nu dispare complet, din motiv ce acel ceva doar pare. (poate e, poate nu e.) Observăm că subiectivul ipoteticei onomatopee dispare destul de greu. Numai verbele tipice pot standardiza/ obiectiva senzaţiile preluate din onomatopee.

Ceea ce am povestit despre adjectivele -i nu înseamnă că toate derivă din onomatopee, ci caut să explic o posibilă filogeneză. E drept, forme arhaice de adjective -i se terminau de fapt în -shii.  Înafara lui itai, de pildă, există şi itashii şi itaitashii, dar şi, după un ciocan pe deget, exclamaţia itap! (în care p-surd scurtează vocala) ce este pînă una alta, un mod onomatopeic de exprimare.

◎ O onomatopee japoneză cu ţîţe

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/04/22

Zilele trecute, într-o mică hîrjoană pe Facebook, cu Dan Alexe, încercai să încropesc cîteva explicaţii etimologice pentru termenii ce denumesc rude şi relaţiile de rudenie în limba japoneză. M-am lansat în cîteva speculaţii pe care le consider acum extrem de riscante. O bună parte au fost contrazise la prima consultare a unui dicţionar etimologic.

Însă partea cea mai frumoasă este că ulterior am descoperit cîteva mecanisme ce dau totuşi o idee despre felul în care au evoluat termenii din categoria citată.

Am descoperit originea onomatopee a unora, precum şi slaba disjuncţie după sex a altora. M-am concentrat asupra termenilor neaoşi (kun). Voi face însă referire şi la formele (iniţial) livreşti sau de jargon, intrate ulterior în circulaţia largă, termeni uşor recognoscibili, ţinînd seama că ideogramele corespunzătoare sunt în citirea on. Am numit alfabetizare un important moment istoric, cel în care scrierea ideografică a pătruns în arhipelag acum 1600-1700 de ani. Întrucît termenii secundari de rudenie, în scriere au evoluat capricios, am fost nevoit să tai orice legătură dintre partea fonetică şi partea ideografică. Interpretarea va fi preponderent fonetică, iar acolo unde se cere: conceptuală, noţională şi doar în ultimul rînd (ideo)grafică.

Părinte

Pentru oya ( părinte) , nu am găsit decît două ipoteze, ambele neconfirmate. Una propune oyu (老 – (înv.) bătrîneţe, a îmbătrîni). Cealaltă, oo (mare). Mi-am zis că, dacă tot suntem pe terenul ipotezelor, mai plauzibilă ar fi originea: ie (sau ya) (家 – casă).

Încep cu o observaţie fonetică: ie se pronunţă mai aproape de ye, iar conversia ie-ya devine astfel extrem de uşoară. Ambii termeni circulă, iar conversia are raţiuni mai degrabă legate de eufonie (ex: yamoriapără-casa – un minuscul batracian insectivor cu aspect de şopîrlă).

Un prim cîrlig l-am întins înspre ooya (大家 – landlord). Termenul există şi azi, şi denumeşte proprietarul unei locuinţe de închiriat. O consider veriga de legătură între părinte şi casă.

O pistă convergentă ar fi pronumele de politeţe otaku (お宅(aprox.) dumneata) care, deşi de dată relativ recentă, se compune tot cu conceptul de casă (juutaku – 住宅 – generic: locuinţă).

O serie de nume vechi, exclusiv bărbăteşti, conţin ideograma casă. (Ex: Iemori – 家守Apără-casa, Ieyasu 家康Tihna-casei. Cu observaţia că yasu din numele citat se scrie diferit de yasu(şi homofonele) din alte categorii gramaticale.

În limba japoneză, ca de altfel şi în alte limbi, părinte are utilizare extinsă şi asupra altor domenii. Astfel, într-o organizaţie economică tradiţională, (inclusiv în găştile interlope) în care contractul este verbal, şi de regulă pe viaţă, distincţia se face între oya-bun (親分) şi ko-bun (子分). Sufixul -bun este relativ recent, dar la origine înseamnă a despărţi ceva de altceva (wakeru/wakaru 分ける/~かる). Ca sufix, reprezintă generic: parte. În cazul nostru partea parentală şi partea filială. Pe aceeaşi logică, companiile moderne: oya-gaisha – ko-gaisha (kaisha 会社 – companie).
Pentru naş, este folosit na-zuke-oya
名付親(literal) părinte-puitor-de-nume.

În concluzie, corespondentul japonez pentru
părinte are la origine rolul economic (în sensul de Οίκος) şi are de a face preponderent cu partea bărbătească.

Mamă

Pentru mamă termenul actual este haha . Am aflat indirect originea onomatopeică, prin regresia în timp. Haha este relativ recent. În era Edo, cînd fonetic limba era mai bogată, pronunţia era aproximativ fafa. Azi, fa există în silabare, dar nu este folosită decît pentru importurile recente. Trebuie spus că sistemul fonetic a suferit un proces aproape continuu de simplificare. Nu mai departe, acum 50 de ani, ga se pronunţa aproximativ nga. Azi nu se mai sinchiseşte nimeni de un ga curat. Dar, să revenim. Am aflat că în era Heian, haha se pronunţa, nici mai mult nici mai puţin decît, papa. Iar aici este nevoie de o discuţie.

Limba japoneză nu permite sunetul p la începutul cuvîntului, cu excepţia onomatopeelor. Nici măcar ideogramele cu citirea chineză începînd cu p nu au fost luate ca atare, ci, consoana p a fost convertită în alte sunete. Ca dovadă, să luăm cuvîntul fuji 不二 (nedoi – unic) din japoneză şi să vedem cum se pronunţă în chineză. În chineză, negaţia fu se pronunţă sigur pu.

Culmea este că, în japoneză, la eufonizarea din interiorul cuvintelor, nu există nici cea mai mică tendinţă de respingere a lui p. Ca de pildă hon din nippon (日本).

Puteţi verifica observaţia mea. Veţi găsi de ex.: (v.) pakurua înfuleca, dar care provine din onomatopea paku(tto) (cu var. paku-paku) ce reproduce mişcarea clefăindă a maxilarului. Nu ar fi ajuns probabil verb, fără contaminarea de la kuu – a paşte (extins în zilele noastre şi la oameni, în nepoliticosul discurs bărbătesc, cu sensul aproximativ de a hali). Pakuru şi kuu nu par a avea prea multe în comun, dar forma gerundă pakutte este asemănătoare cu kutte.

Veţi găsi ponzu ポン酢 – oţet aromatizat cu un citric numit ponkan ( ポンカン). Ponkan conţine o onomatopee: pon(to) ce sugerează ceva impetuos. Este varianta mai moale a lui don(to). Don mai are două trepte de tărie, dimerul: don-don(to) şi don-don-don-don(to). (Mai mult de tetramer nu am găsit nicăieri.). Rădăcina -kan din ponkan poate fi identificată, ca indicator al genului citrice. (kankitsu(rui)- 柑橘() – citrice). Nu ştiu cărui fapt se datorează ataşarea prefixului onomatopeic pon- dar pot specula: fie soiul este unul productiv în comparaţie cu altele, fie fructele se maturează simultan, fie pomul se dezvoltă impetuos. Există şi un alt soi, asemănător, numit dekopon, adică, exclusiv onomatopeic, datorită unui mamelon la punctul de inserţie a codiţei. (deko (opus lui boko) dă „senzaţia” de convex, de excrescenţă)
Sper că am fost suficient de convingător la partea de fonetică… Nu?…

Nu-i nimic. Apelativele în vorbirea fiu-părinte, în format arhaic, sunt: haha-ue 母上 (reverenţios: mamă) şi respectiv chichi-ue 父上 (tată). De asemeni, cînd te referi la propriii părinţi, în vorbirea cu un terţ, poţi zice hahaoya şi respectiv chichioya. Dacă originea (de acum a) celor două cuvinte nu ar fi onomatopeică, -oya ar fi redundant.

Aşadar, am descoperit că consoana p în capul cuvintelor este prezentă doar la onomatopee şi dă senzaţii mai slabe, mai catifelate, mai simpatice decît alte onomatopee din serie. Ceea ce vine să se muleze pe papa, fafa, haha. Pe semne, din era Heian încoace, mamele au devenit din ce în ce mai aspre.

Intenţionam să spun cîte ceva şi despre alte grade de rudenie, dar văz zorii mijind. Rămîne pe altă noapte.

★ Scrisoarea a II-a către Premier – votul prin corespondenţă

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, votul prin corespondenţă by Marius Delaepicentru on 2012/04/18

Abstract

Despre fundamentul constituţional al votului la distanţă. Despre continuitatea drepturilor politice şi despre obligaţia statului de a asigura exercitarea lor întru întărirea legitimităţii organelor alese democratic. Propunere de raţionalizare şi de diversificare pe cale legislativă, a procedurii de vot, printr-o ordonanţă guvernamentală.

Stimate domnule Mihai Răzvan Ungureanu – premier al României,
Mă bucur să vă ştiu activ şi hotărît a îndrepta lucrurile din România.
Doresc ca prin scrisoarea de faţă să vă ofer o soluţie suplă de legitimare a aleşilor prin vot popular lărgit, în deplin acord cu prevederile constituţionale directe şi nexe. Dar, să o luăm încet.

Puţină ontică: statul există pentru că cetăţeanul există. Niciodată invers. Sunteţi de acord. Dreptul de vot este un drept negativ, situat imediat sub dreptul la viaţă. Într-un fel, sufocarea sau suspendarea dreptului de vot echivalează cu pedepsirea cetăţeanului, adică, a persoanei naturale de drept public. Acuma, cetăţeanul, fiind Suveranul statului, putem spune că el este Muntele, iar statul, Mahomed. Din acest motiv există secţiile de votare teritoriale, întinse pînă la nivel de cătun, pentru a nu umili Suveranul trimiţîndu-l prin glod, la mama naibii, după urnă. Avem şi situaţii obiective, de excepţie. Unele rezolvate pe cale legislativă, altele, nu.

Actualmente, legea prevede o procedură ce sună cam aşa: Ai căzut în puţ şi ţi-ai rupt piciorul? Păi, vino încoace să te ridic, du-te-n mă-ta!. Cam aşa îşi tratează legiuitorul Suveranul. Legea pleacă de la premiza că toţi cetăţenii sunt tineri şi vînjoşi, au timp berechet şi cu toţii locuiesc vizavi de secţia de votare.

Realitatea arată diferit. Eu, de pildă, am căzut într-un puţ la 900Km de proxima secţie de votare. Credeţi că este o distanţă rezonabilă? Dar credeţi că statul rămîne la fel de vrednic, iar legitimitatea celor aleşi la fel de mare, dacă statul ne face program de sărit peste şapte judeţe şi nouă ţări, deşi există servicii poştale? După cum ştiţi, sunt o mulţime de alte situaţii în care cetăţenii doresc să se exprime politic, însă, la fel de obiectiv, ei sunt prea departe, la distanţe neverosimil de mari de blestematele de urne. Uneori, electorii sunt ţintuiţi undeva, fără posibilitatea fizică sau ocupaţională de a se deplasa. Alteori, ei muncesc chiar în duminica votului, poate chiar în zone izolate, departe de urnele lui Mahomed. Ei există, sunt milioane, dar, în sens simbolic, pe ei, statul îi ucide sumar, printr-un gest de lene partitocrată.

Stimate domnule prim ministru Ungureanu, nu mă îndoiesc, aţi prins şi ideea şi soluţia: procedura de vot prin corespondenţă. E drept, nu lipsesc oponenţii. Am cîteva interpretări ce sper să vă ajute la fundamentarea virtualei ordonanţe.

Observ că votul la distanţă nu este ceva cu totul aparte, ci reprezintă doar o diversificare procedurală, ceea ce nu schimbă nimic organic, ci numai funcţional, în sensul protezări vacanţelor şi adaptării la (i)mobilitatea crescîndă.

Oponenţii susţin că votul prin corespondenţă este altceva. Este în formă, dar nu în esenţă. Din fericire, suntem fiinţe gînditoare şi putem face similitudini şi generalizări.

La votul prin corespondenţă, plicul exterior cuprinde de fapt partea procedurală de identificare a persoanei. Plicul interior (anonimizat) este echivalentul urnei mobile. Este sigilată? Este. Apără continuitatea secretului votului? O apără via secretul corespondenţei. Ambele, libertăţi fundamentale, constituţionale.

Mai mult, ţinînd seama că statul există pentru că cetăţeanul există, toate urnele ar trebui verificate şi sigilate în prezenţa unui cetăţean oarecare. Aşa de pildă, în Japonia, la prima oră, urna se verifică de către primul elector sosit în secţia de votare. Iar urna se sigilează în faţa sa. El este martorul corectitudinii procedurale la momentul t0. Aşadar, nu se pune problema vreunei nereguli în cazul în care electorul şi-ar sigila singur plicul interior, din moment ce „urna” conţine numai votul său, iar statul există pentru că cetăţeanul există.

O altă obiecţie se referă la lipsa de protecţie a secretul votului, că, vezi-Doamne, soţul ar afla cu cine votează soţia. Oponentul pronunţă doct “comisia de la Veneţia”şi apoi rînjeşte. Cu alte cuvinte, ne neagă o subsidiaritate familială, ceea ce, în termeni doctrinari, merge mai spre extrema stîngă, autoritaristă. Cu toate acestea, comisia de la Veneţia nu ar putea nega dreptul de vot al nevăzătorului, situaţie în care EXISTĂ deja o subsidiaritate admisă de lege. Nevăzătorul nu intră niciodată singur în cabina de vot. Dacă există deja o subsidiaritate legală, nu credeţi că aceeaşi subsidiaritate poate fi tolerată şi în cazul exercitării votului ologului, al ciungului, al paralizatului netrasportabil, al internatului din reanimare, al analfabetului, al emigrantului? În mod pervers, prin legalizarea subsidiarităţii familiale numai pentru nevăzători, legea discriminează, deşi intenţia a fost de egalizare procedurală a exercitării dreptului de vot. Aşadar, argumentul “Veneţia” cade. Nimic nu poate justifica tratamentul preferenţial pentru nevăzător, ignorînd alte categorii de electori. Nu ar fi echitabil, subsidiaritatea fiind riguros aceeaşi, dar tolerată numai în unele cazuri, iar în altele, nu. Aşadar, jos discriminarea!

Oponenţii procedurii de vot la distanţă argumentează: emigrarea este o opţiune personală. Cu alte cuvinte, emigrantul poate să crape. Ducă-se! Din nou detectăm o discriminare, dar, de data aceasta, iraţională. Aş zice; resentimentară. Legea nu tolerează resentimentele, ci numai raţiunea. Iar raţional, (în)depărtarea de secţia de votare nu încală niciuna din libertăţile constituţionale. Pentru ce să pedepseşti emigrantul? Dar pe muncitorul forestier? Datoria lui Mahomed este una singură: să vină la Munte. Fără discriminare după rezidenţă. Am arătat mai sus, votul la distanţă este doar o altă formă, mult mai raţională, mai ieftină şi mai democratică de vot în urnă mobilă.

De cîţi oameni îşi bat joc parlamentarii?

Actualmente, demografic, ravagiile potenţiale pe care le face lipsa unei proceduri de vot la distanţă, în bazinul electoral, la limită arată cam aşa:

Cetăţeni de 65-74 de ani: 1.881.722 (2008)

Cetăţeni de peste 75 de ani: 1.316.496 (2008)

Cetăţeni emigraţi: cca. 3.000.000 (2008)

Cetăţeni pensionaţi medical: cca. 800.000

Total: cca. 7.000.000 cetăţeni (38%)

Practic, prin lipsa unei proceduri de vot la distanţă, cel puţin unul din patru electori este amputat din corpul electoral. Nu am inclus numărul persoanelor cu handicap fizic dobîndit în copilărie şi pe cei 450.000 de electori ce nu pot vota deoarece au actele de identitate expirate*, ceea ce ar ridica şi mai mult paguba de legitimitate a organelor alese.

Contrar propagandei anti-, nu emigranţii sunt virtualii beneficiari ai procedurii de vot la distanţă, ci rezidenţii din România. Statistic, media emigranţilor activi electoral se află pe la 5%, chiar şi în cazul statelor ce au legiferat votul la distanţă. E de aşteptat ca nu mai mult de un emigrant din zece să voteze.

Oponenţii,  în solida lor stupiditate, sunt în stare să amputeze odată cu cei maximum 300.000 de potenţiali electori “externi”, alţi 4.000.000 de electori interni, care le pot fi părinţii şi bunicii, fraţii lor paralizaţi, sau verii lor ologi. Slăbiciunea fizică este trans-etnică.

Dacă aş fi un partizan al actualului cartel politic, m-aş îngriji mai mult de sporirea resurselor electorale, în condiţiile în care, lehamitea faţă de băltirea sectară a establishmentului, coboară participarea la vot la cote de-a dreptul ruşinoase. Aproape de limita tolerabilă.

În concluzie, domnule prim ministru Ungureanu, aveţi dreptul şi datoria de a valorifica la maximum bazinul electoral general. O puteţi face chair şi numai printr-o ordonanţă de guvern, ţinînd seama că votul la distanţă îndeplineşte toate condiţiile constituţonale de exercitare, este generos cu cel slab şi nu alterează calitativ nimic. În schimb atenuează niţel din mînia populară crescîndă.

Vă urez succes,

Al dumneavoastră, cu credinţă,

Marius Mistreţu

Hiroşima

–––––––––-

* altă nemernicie a campionilor democraţiei poliţieneşti-interlope contemporane.

▲ O gaură de două miliarde într-un fond privat de pensii

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/04/13

…miliarde de dolari. De fapt, puţin peste. Circa 180 md.yen.

Este vorba despre un scandal mai mare decît Olympus. Protagonistul este AIG, o companie financiară ce, cu cîţiva ani în urmă a intrat pe piaţa pensiilor private din Japonia. Observ că AIG e prezentă şi în România, ceea ce îmi dă curaj în a detalia faţetele scandalului.

Agresivă din fire, persoana juridică cu pricina s-a angajat în plasamente bănoase dar cu risc mare. Pînă aici, nimic anormal. Anormal este că a ascuns pierderile. Dornic de a fi fruntaş în întrecerea capitalistă, AIG a raportat în ultimii 4 ani randamente neverosimile la plasamentele de capital. Gaura nu a mai putut fi acoperită, iar în martie, vezica s-a spart. Cercetările judiciare sunt în curs, însă tema, fiind de interes public, însăşi Comisia de Economie şi Finanţe a Camerei Reprezentanţilor a făcut propria sa anchetă. Au fost audiaţi trei martori ai unei „firme de consultanţă”. Am pus între ghilimele, întrucît patronul firmei de  consultanţă este calul troian al AIG în relaţia cu Ministerul Sănătăţii şi Muncii. Patronul însuşi a fost înalt funcţionar în ministerul citat. În urmă cu cîţiva ani a plecat la AIG, de unde şi-a făcut propria firmă, intitulată „institut de cercetări economice…. şi pensii”. (În Japonia, multe companii de învîrtit hîrtii au denumiri sforăitoare.) Schema de amakudari este una clasică. Interdicţiile valabile după părăsirea postului au fost ocolite cu graţie, însă, ca în orice crimă, schema a fost imperfectă.

Ascultînd la radio, în direct, audierile din comisie, am admirat felul în care membrii comisiei au devoalat vinovăţia martorului principal. Orice procuror DNA ar fi invidios pe modul suplu în care adevărul a fost etalat. Întrebări simple, pertinente, al căror răspuns adesea se afla în buzunarul chestionatorului. Am aflat astfel că, la fondarea companiei de consultanţă, 90% din capital fusese pus de AIG. O dovadă şi mai clară a complicităţii a fost atunci cînd, întrebat dacă AIG îi plătea pînă şi chiria sediului, martorul a simulat amnezia. Nu îşi amintea nici cînd a reziliat contractul de consultanţă cu AIG. Totul a devenit clarissim cînd chestionatorul a arătat că serviciul de contabilitate al AIG deţinea pînă şi sigiliul personal al consultantului, dovada supremă a finanţării ilegale. Consultantul a prestat servicii şi pentru Ministerul Sănătăţii şi Muncii. Conflictul de interese dat de colaborarea cu AIG nu fusese mărturisit la timpul lui.

Şi iată cum, mielul care sugea la două oi,  este acum pasibil de 5 ani de puşcărie. (Răspunderea civilă şi penală a AIG e başca.)  Rămîne doar ca Justiţia să obiectiveze evidenţa. Nu are importanţă că, în scripte, colaborarea consultantului cu AIG încetase în 2009.

Pariez că, dacă o astfel de audiere s-ar fi petrecut în România, (pe marginea unuia din multele scandaluri de lobby fraudulos) s-ar trezi cîte un Adrian Severin să toarne bascule de sofisme: „se antepronunţă!”, „e numai treaba Justiţiei!”, „totul a fost legal!”, „de ce Minsiterul nu a investigat înainte!”, „dar în toate ţările civilizate există lobby!”, „de ce divulgaţi date din dosarul penal?”… (Mai adăugaţi domniile voastre)

Aşadar, atenţie la fondurile private de pensie. AIG e în România vă strînge banii şi vă promite huzur pe bani puţini, funcţionarii din ministere sunt  oameni bogaţi, iar prospere firme de consultanţă fojgăie pretutindeni.

● Pentru o lege electorală în spiritul Constituţiei

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/04/12

Am observat că judecătorii de la Curtea Constituţională, şi nu numai, au tendinţa să judece preferenţial în litera legii, în dauna spiritului legii. Aşa se explică de ce atîtea decizii paradoxale şi nedrepte ne otrăvesc viaţa. Textul de faţă se vrea un punct de vedere ce sper să fie admis de judecătorii de la CCR, singurii ce par a mai avea apetenţa pentru discuţii doctrinare. Exprimarea redundantă este voită, deoarece am observat că mulţi cititori au dificultăţi de concentrare.

În aceste zile, departe de urechile poporului, paralamentarii discută despre modificarea legii electorale. Se propune un sistem electiv mixt, uninominal – deci, majoritar – amendat cu un criteriu de reprezentare nespecifică – pe liste. Întrucît sunt parte a poporului suveran, îmi permit a face cîteva consideraţii axiologice, în special asupra părţii nespecifice a algoritmului de elecţie (popular: promovarea listacilor).

Să vedem întîi care este spiritul Constituţiei. La o lectură atentă, orice nespecialist poate constata că legea fundamentală nu recunoaşte majorităţi relative. Toate majorităţile la care se referă Constituţia, sunt majorităţi absolute şi majorităţi calificate. Aceasta se traduce principial, prin neconstituţionalitatea prevederilor legale de atribuire a mandatelor prin majorităţi relative. În ciuda acestei evidenţe, preşedinţii de consilii judeţene sunt aleşi prin majorităţi relative, şi doar accidental absolute. Deci, neconstituţional.

O singură referinţă la majorităţi relative există în Constituţie. Cea din art. 103. Caz în care, impasul se mediază prin arbitraj prezidenţial, iar în final, tot printr-o majoritate absolută se tranşează.

Ţinînd seama că, la votul formulei Executivului în Parlament, eşecul se soldează virtualmente cu alegeri anticipate, putem spune că Constituţia interzice implicit mandatarea prin majorităţi relative, ceea ce, în plan electiv s-ar traduce, în orice situaţie, prin obligativitatea unui al doilea tur de scrutin la tranşarea majorităţilor relative. Am însă o soluţie mai ieftină.

Revenim la legea electorală. Dacă „nominacii” au o oarecare şansă la promovarea din primul tur, listacii nu vor avea niciodată majorităţi de niciun fel. A pretinde că e legitim clasamentul ca la sport (în ordinea descrescătoare a numărului de voturi) sau la liberul arbitru al conducerii partidelor, este de trei ori neconstituţional. Odată, pentru că se încalcă restricţia constituţională ce prevede DOAR majorităţi mai mari sau egale cu cea absolută. A doua oară, pentru că înseşi colegiile sunt diferite numeric*. Iar a treia oară, pentru că ordinea indicată de partide le pune deasupra Suveranului.  Suveranul ce alege nespecific, un partid, iar nu un om de pe listă.

Dacă votul este nespecific, nici listele de candidaţi nu mai pot rămîne ordonate după cum dictează partidele, pentru că aceasta ar contraveni art. 2(2) din Constituţie. I s-ar ştirbi tocmai suveranitatea Suveranului. Suveranul alege calitativ. Cînd alegerea este atît de binară, nu poţi strecura pe şest cantitativul, ordinea arbitrară, fără să lezezi suveranitatea poporului. Electorul alege lista unui partid, iar nu un candidat de pe listă. Lista ordonată contravine şi egalităţii de şanse la exercitarea dreptului de a fi ales, un principiu fără de care democraţia este vorbă goală.

Atîta timp cît Constituţia afirmă egalitatea de şanse, suveranitatea poporului şi majoritatea absolută, ca pietre de fundament al statului, orice prevedere legală ce contravine uneia sau mai multora din cele trei axiome, este în mod necesar nedemocratică şi în consecinţă, neconstituţională.

Listacii au legitimitate de grup, dar nu o au pe cea individuală. În aceste condiţii, atribuirea mandatelor nu poate fi lăsată în seama partidelor. Orice maximizare legitimă a şanselor de elecţie se face ÎNAINTE de scrutin, prin selecţia severă a candidaţilor. În orice caz, nu prin ordonarea lor pe o listă. În condiţiile în care listacii nu au niciun fel de legitimitate cantitativă individuală, sau, mai bine zis, au legitimitate individuală egală, respectînd suveranitatea poporului, atribuirea individuală a mandatelor pe care partidul, ca persoană juridică de drept public şi le-a adjudecat, nu poate fi făcută decît prin tragere la sorţi. În acest fel, suveranitatea poporului, principiul echităţii şi egalitatea de şanse sunt respectate. Iar principiul majorităţii absolute este totodată ocolit fără pagube morale, şi fără ca spritul Constituţiei să fie lezat în vreun fel.

––––––––––––––––––

* diferenţa flagrantă este vizibilă în colegiile din diaspora, deşi se ştie că nicăieri în Lume, participarea la vot a emigranţilor la alegerile din ţara de origine nu depăşeşte 10%. Este un dat obiectiv.

O vorbă despre cutremurul din largul Sumatrei

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/04/11

După cum este descris, cutremurul de azi a durat 3-5′. De regulă, cutremurele marine nu sunt lungi, întrucît undele seismice nu se reflectă de zone orogene groase. Nu prea sunt. La un cutremur marin de peste M8,0, durata mare este semn că mai multe asperităţi* de pe interfaţa de subducţie au eliberat tensiunea.  Cu alte cuvinte, hipocentrul este multiplu. Nu un punct, ci o arie relativ largă. Magnitudinea rezultă astfel din însumarea magnitudinilor punctuale.  Acest lucru este bun sau rău, în funcţie de direcţia de deplasare a plăcilor tectonice. Dacă deplasarea s-a făcut pe verticală, în sensul că fundul oceanului a vibrat ca o membrană, atunci, e rău. Cu atît mai rău, cu cît, succesiunea rapidă de mişcări verticale poate face ca valuri succesive să se urce în „cîrca” primului, mărind amplitudinea finală a ţunami-ului. Cînd eliberarea energiei are loc fără ca fundul oceanului să vibreze pe verticală, atunci, ţunami nu are amplitudini mari.

Oamenii din media, în solida lor stupiditate, confundă mişcarea tectonică** (verticală sau orizontală) cu mişcarea ondulatorie (verticală sau orizontală) iscată de mişcarea tectonică. Tocmai ascult felul confuz în care o televiziune tratează subiectul.

Cum putem deosebi rapid cutremurele cu ţunami de cele fără? Nu există o metodă infailibilă, însă ca regulă generală, cam orice cutremur de peste M7,0 are potenţial devastator. Seria de cutremure de la 11:35 s-ar putea să fie preludiul unuia mai mare.

O altă întrebare ce apare frecvent în media, este cît va dura pînă la sosirea valului? Întrebarea este naivă, deoarece, niciodată nu vor fi găsite puncte egal depărtate de epicentru (epicentre), pentru a decide în ce moment va sosi valul în toată zona. Vor fi puncte mai apropiate şi puncte mai depărtate.

Întrebarea corectă este: cît va dura pînă cînd coasta proximă va fi inundată? Iar întrebarea poate avea un răspuns prompt şi destul de precis, dacă se împarte distanţa pînă la epicentru cu 300, în care 300 reprezintă viteza de propagare a valului în ape adînci.  Valul frînează mult în vecinătatea uscatului, iar după ce urcă pe uscat, viteza scade la circa 30Km/h.

În Oceanul Indian este de aşteptat ca numărul de victime să scadă dramatic, după 2005, cînd a fost instalată reţeaua de alarmare. Reţeaua a costat numai vreo 20 mil. USD.  Dacă comparăm, observăm că este un cost cu mult mai mic decît cel angajat de informatizarea (proastă a) evidenţei populaţiei în România.

Aflu că un nou seism, de 8,2 s-a iscat adineaori. S-ar putea ca el să fie cel mare.

––––––––

* asperităţile sunt un fel de crampoane de la interfaţa de glisaj. Probabil aglomerări de roci mai dure, ce măresc frecarea şi acumulează tensiuni în mod neuniform. Odată eliberată energia dintr-o asperitate, este foarte probabil ca şi alte asperităţi să se elibereze de tensiuni. În orice caz, intensificarea activităţii seismice va mai persista cîteva luni după ziua de azi, întrucît sunt semnalate multe asperităţi, semănate pe zeci de mii de kilometri pătraţi.

** mişcarea seismică poate avea loc prin alunecare orizontală simplă, sau prin alunecare orizontală, însoţită de bobîrnac vertical. Chiar şi bobîrnacul are două posibile cauze.  Una ar fi ridicarea bruscă pe verticală, a platformei marine. O altă cauză ar fi surparea povîrnişului marin.

E bine să ştim că alunecări de teren pot avea loc şi submers.  Situaţie în care prăbuşirea într-un trench dislocă brusc un volum mare de apă.  Unda se transmite la supafaţă sub forma unei gîlme oceanice, ce, la revenire, iscă un ţunami. Aşadar, nu numai seismele provoacă ţunami, dar şi alunecările de teren. Fie exclusiv în imersie, fie prin prăbuşirea unui munte de pe uscat, în mare. Un exemplu este cel al Insulelor Canare din Atlantic.  Acolo, un munte a cărui structură face ca stînca să fie îmbibată permanent cu apă, fără prea multe căi de evacuare, cîndva, va glisa, iar cîţiva kilometri cubi de stîncă se vor prăbuşi în ocean. Ţunami-ul format va inunda inclusiv oraşul New York.  Probema nu este dacă, ci cînd.

● Electiv, statul român se protejează selectiv – Azi, condamnatul Adrian Năstase

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2012/04/10

Statul român se protejează selectiv. Îi lasă pe puşcăriaşi ca Adrian Năstase să fie aleşi de către electori proşti şi de către alţi tîlhari.

De ce, selectiv? Pentru că statul, reprezentat de un ciopor de juzi, se face luntre şi punte pentru ca tîlharii să ajungă în Parlament, dar trimite în pizda mă-sii orice elector cu buletinul expirat. Şi fără să îi dea la mînă vreo sentinţă prin care să îi motiveze refuzul.

Aceeaşi protecţie selectivă se manifestă şi prin refuzul obstinat pe care pulamentarii îl arată faţă de procedura de vot la distanţă. Le e frică de tine, şi de aceea te consideră apriori infractor, doar pentru că nu locuieşti în ţară.

Ei au voie să fie aleşi. Tu, puţoi din pulime, nu ai voie să alegi. Ai înţeles, mă!, prostule? TU eşti un pericol social. Nu, ei.

● Cîinii comunitari şi subsidiaritatea

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/04/06

Trebuie să încep prin a vă spune că, în opinia mea, termenul de cîine comunitar nu îi descrie statutul, atîta timp cît comunitatea nu este definită. În realitatea administrativă actuală, vorbim de cîini vagabonzi, iar „comunitar” este doar un eufemism, din moment ce comunitatea nu poate fi trasă la răspundere. În cel mai bun caz, calea de atac este anevoioasă.

Dar nimic nu mă împiedică să iau în serios atributul „comunitar” şi să identific comunitatea şi respectiv responsabilitatea.

Deosebim comunitatea de bloc (vertical sau orizontal), comunitatea industrială şi comercială, comunitatea de stradă, comunitatea de cartier, comunitatea de sector chiar, precum şi comunitatea oraşului. Cîinele, nefiind un animal propriu-zis migrator, are un teritoriu marcat natural. Nu avem decît să îl suprapunem peste harta de cadastru şi aflăm astfel cine răspunde pentru actele „comunitarului”. Iar aici, am imaginat un principiu, pe care l-am denumit principiul proximităţii de rang minim în stabilirea răspunderii. Mai clar, locul în care cîinele comite un act contravenţional (defecaţie, atac asupra omului, lătrat la ore nepermise etc.) atrage şi răspunderea comunităţii proxime. Am zis proxime, deoarece, uneori, contravenţia poate avea loc la o distanţă mai mare de sediul „social” al cîinelui, situaţie în care stabilirea răspunderii are loc după crotal. Dacă, de pildă, contravenţia are loc în scara unui bloc, responsabilitatea îi revine asociaţiei de locatari. Dacă are loc pe teritoriul unei organizaţii economice, comerciale etc., responsabilitatea îi revine persoanei juridice în cauză. Dacă contravenţia are loc pe domeniul public, într-un parc de joacă, să zicem, responsabilitatea îi revine primăriei de sector. Şi tot aşa. Cum orice proprietar sau custode imobiliar are sarcina ca bunul său să nu aducă vătămare altora, este de la sine înţeles că un cîine ce îşi are teritoriul acolo intră în mod automat în jurisdicţia sa.

Aşadar, am identificat comunitatea, în baza principiului proximităţii de rang minim.

Cu toate acestea, din punct de vedere practic, domeniul public este mai greu de gestionat de către o primărie pe care o dorim cît mai suplă şi cît mai puţin cheltuitoare. Problema nu este însă insolubilă. Urbanistic, domeniul public poate fi restrîns fără probleme. Ar fi două soluţii de restrîngere:

1. Subsidiaritatea totală, prin împroprietărirea cu titlu gratuit a asociaţiilor de locatari, cu terenul înconjurător. Inclusiv cu aleile dintre blocuri, alei ce vor fi grevate de servitutea în interes public. Asta înseamnă că ele nu vor putea fi şterse sau îngustate. Lărgite, da. Cînd o alee ce delimitează două comunităţi devine teatru de contravenţie, răspunderea îi revine comunităţii căreia îi aparţine proxima intrare frontală. Două fronturi de clădire opuse înseamnă răspundere teritorială egală. În acest caz, inscripţia crotală este criteriul de partajare a răspunderii. Mai exact, sediul cîinelui comunitar. Se pot imagina toate situaţiile. Pentru toate va exista o soluţie, dacă principiul va fi respectat. Chiar şi la graniţa oraşului. „Grănicerii” vor avea doar obligaţii în plus, fie prin repelarea, fie prin crotalizarea cîinilor sălbatici, deveniţi astfel „membri” ai comunităţii.

2. Subsidiaritatea condiţionată, prin extinderea ariei de servitute în interes public a comunităţilor locative de rang minim. Alocarea terenului se va face în aceleaşi condiţii de responsabilitate, ca cele de la punctul 1. Subsidiaritatea condiţionată poate fi reglată printr-o ordonanţă pe termen de 2 ani, ce se reînoieşte tacit.

Fiecare din cele două soluţii are avantaje şi dezavantaje. Observ doar că subsidiaritatea totală îi „îmbogăţeşte” pe locatari, lucru ce le va folosi atunci cînd imobilul, sau grupul de imobile va fi fost demolat şi reconstruit. (Condiţiile de creditare vor fi mai avantajoase.) În schimb, impozitul pe teren va creşte niţel în valoare absolută.În orice caz, nimic nu împiedică cele două subsidiarităţi să coexiste.

Vă veţi întreba, poate, cine va răspunde pentru cîinii cu teritoriul pe maidane sau pe terenuri aflate în litigiu. Şi aici se poate găsi o soluţie. Prima decizie a judecătorului va fi să aloce uneia dintre părţi sarcina inocuizării bunului imobiliar, sau direct primăriei, urmînd ca plata cheltuielilor făcute de către custodele desemnat de judecător pentru conservarea şi inocuizarea bunului, să facă şi obiectul sentinţei finale.

O altă cale de focalizare a răspunderii pentru actele cîinelui comunitar ţine numai de subsidiaritatea de rang inferior. Anume, în fiecare asociaţie de locatari poate fi (auto)desemnat, sau ales, unul (sau mai mulţi) locatar(i), cu prenume şi nume, locatar(i) care să preia integral răspunderea pentru întreţinerea în condiţii de inocuitate a cîinelui (cîinilor) comunitar(i) din jurisdicţie. Ceea ce ar echivala cu adopţia, cu diferenţa că asociaţia devine responsabilă contravenţional (sau penal) în cazul în care titularul fuge de răspundere.

● Despre tirania majorităţii în PDL

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2012/04/03

În urma unei şedinţe a BPN, conducerea „medulară” a PDL a decis că Cristian Preda nu mai merită să fie membru al partidului. Decizia urmează a fi examinată de CNC, adică, de conducerea „cerebrală” a PDL.

Am frunzărit statutul PDL şi am constatat că, într-adevăr, BPN a încălcat procedural art.29 din statut. Dar nu numai procedural ci şi principial. Înseşi clauzele din preambulul statutului, precum şi articolele despre drepturile membrilor sunt încălcate flagrant. E drept, tot în statut, la articolele despre disciplina de partid sunt prevăzute obligaţii de mucles, referitoare la chestiunile gata-decise. Dar ce te faci cînd înseşi deciziile, cum ar fi cea de tabloidizare a candidaturii la primăria Bucureştilor, sunt strîmbe? Ai de ales între a te compromite prin consimţirea tacită la primadonismul lui Progoană, sau a „compromite” imaginea partidului prin opoziţia strict verbală, dar făţişă la o decizie atît de strîmbă; cel puţin principial, dacă nu şi tactic. În urma exprimării opoziţiei, pe termen scurt e posibil ca partidul să piardă electoral, însă pe termen lung, vorbirea în contracurent face ca partidul să aibă resurse de primenire. Dl. Prigoană ştie mai bine ca oricine că gunoiul unanim lăsat în soare se împute unanim.

După cum au evoluat lurcurile pînă acum, se pot desprinde cîteva concluzii:

  1. Numărul mare de „uituci” ai dreptului la apărare, din BPN (30 de membri din 33) este semn că loialităţile lor sunt faţă de persoane, iar nu faţă de principii. Dacă ar fi fost faţă de principii, cei 30 nu ar fi citit unilateral statutul, ci cel puţin unul ar fi ridicat problema dreptului la apărare.
  2. Sancţionarea exprimării publice în cotracurent nu ţine de disciplina de partid, ci reprezintă o atitudine jignitoare faţă de electori. Mircea Toader ne consideră tîmpiţi, uşor de „confuzat” de către un oponent explicit, precum Cristian Preda. Nu este deloc aşa. Cristian Preda a vorbit în răspăr, dar, din fericire, a vorbit drept. Dojana venită de la Mircea Toader nu poate şterge cabotinismul candidatului. A acoperi o loialitate faţă de persoane nu poate înăbuşi nici loialitatea vorbitorului, nici loialitatea receptorului pentru de idei, principii şi valori. E bine ca şi Emil Boc să renunţe la sofisme dacă vrea să îl mai asculte cineva.
  3. A „citi aerul” şi a urma turma nu este o virtute, ci o cale sigură spre catastrofă. Personală şi colectivă, totodată. De exemplu, catastrofa de la Fukushima ar fi putut fi evitată dacă mai multe persoane ar fi renunţat să mai „citească aerul” şi ar fi ridicat ferm problema siguranţei nucleare, în baza datelor stratigrafice pe care le prelevaseră cu ani în urmă. Sper că Teodor Baconschi să înţeleagă că a fi plătit de către o companie nu îţi impune obligaţia de a tăcea mîlc atunci cînd găseşti pe teren cote istorice mari de ţunami, ci dimpotrivă, salvezi compania dacă alertezi în timp util. Spus direct, sprijinul din trecut al partidului pentru Cristian Preda nu poate fi invocat întru încăluşarea titularului. Nu toate cauzele sunt atît de „superioare” pentru a impune autocenzura.
  4. Partidul Democrat Liberal a fost golit de conţinut odată cu decizia BPN de excludere a lui Cristian Preda. Tirania majorităţii nu este nici democrată nici liberală.
  5. Prigoană senior ar avea de nutrit oarece recunoştinţă pentru Cristian Preda. Mai bine un opozant loial valorilor şi principiilor partidului, decît un prieten loial persoanelor, dar care să te mai şi saboteze din interiorul echipei de campanie. Mircea Geoană ştie ce vreau să spun.
  6. Problema tuturor partidelor din România este proasta înţelegere a ideii de loialitate. Dacă DNA, ANI, DIICOT şi alte instituţii ale statului nu îşi văd capul de cît au de anchetat, este pentru că loialităţile de gaşcă au produs prea multe confrerii interlope. Dacă diferitele consilii, agenţii, Avocaţi ai Poporului sunt edentate, este pentru că loialităţile sunt faţă de persoane, iar nu faţă de cetăţean.
  7. Loialităţile personale sunt şi cele ce duc la decizii paradoxale. Un inculpat membru PDL nu este exclus. În schimb, un membru ce îşi exprimă în baza dreptului constituţional, opinia, este.
  8. Candidatul PDL la primăria Bucureştilor nu ştie să identifice problemele oraşului. Dacă, cu două luni înainte de alegeri, Cristian Preda este singurul obstacol în calea planului de dezvoltare a Bucureştilor, înseamnă că planul este prost sau inexistent. 

Toate acestea se văd de la zece mii de kilometri.

%d blogeri au apreciat asta: