Fără buletin

● De ce este primarul Oprescu penal

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2013/09/07

Tot ascultînd argumente şi pseudoargumente, am constatat că relativizarea morţii violente a copiilor, invocînd alte cauze, (accidente din neatenţie, violenţă domestică etc.) este ticăloasă, deoarece, înafară de moartea provocată de maidanezi, toate celelalte accidente fatale au autor cu răspundere legală.

Ca să le putem compara, trebuie să unificăm cauzele. Iar pentru a le unifica, trebuie să vedem cine e proprietarul legal al cîinilor vagabonzi. Legalmente, ei sunt în proprietatea primăriei. Aşadar, maidanezul este doar corpul delict al unui proprietar numit primăria Bucureştilor.

O a doua observaţie este că doar primăria este entitate publică. Toate celelalte sunt private. Or, cînd moartea se datorează unei entităţi publice, putem spune că avem un stat criminal. Pentru că dispare diferenţa dintre moartea de maidanez şi moartea în bătaie în arestul poliţiei. Ne putem aştepta ca un copil care se depărtează de părinţi, să fie înhăţat de poliţişti şi ucis în bătaie pentru că nu avea certificatul de naştere la el.

Sofismele pot fi uşor identificate. Dacă primăria nu va fi sancţionată într-un fel sau altul, oricum, dar PENAL, înseamnă că primăria este una din calamităţile naturale, alături de uragan, de avalanşă şi de trăsnet.

Anunțuri
Tagged with: , ,

● Acum e momentul să le faceţi viaţa grea

Posted in Scatoalce de Stat, Teste, votul prin corespondenţă by Marius Delaepicentru on 2012/11/15

Azi, am observat o creştere uriaşă a hiturilor cu semnificantul: „pasaport romanesc” şi cu alte chestii care denumesc documente ce atestă dreptul la existenţă*). Românii din Canada par a fi cei interesaţi.

Bănuiala mea este că mulţi căpşunari (şi asimilaţi căpşunarilor) au paşaportul expirat, dar vor să meargă la vot. Sfatul meu este să se prezinte cu el expirat. Pentru detalii, recomand manualul de luptă, intitulat Scrisori către Florica.

––––––––––
*) spre deosebire de maidanezi, de balene şi de alte animale simpatice, omul nou găseşte firesc să nu îşi poată exercita drepturile fundamentale negative dacă nu arată buletinul sau dacă îl are expirat. Asta, pînă cînd politicienii vor găsi de cuvinţă să ne crotalizeze pe toţi, ca pe maidanezi.

● Afaceri grase cu „drepturile pozitive” ale maidanezilor

Posted in Scatoalce de Stat, Soluţii alternative, urgenţe umanitare by Marius Delaepicentru on 2012/06/12

Aflu de la radio NHK (într-o corespondenţă telefonată) că populaţia de lupi liberi a Suediei a ajuns la 242 de exemplare.

În Suedia, lupul este specie protejată. În ultimul timp însă, tot mai multe plîngeri de iamă în şeptel se înregistrează. În consecinţă, anul trecut, după o interdicţie de 45 de ani, autorităţile au permis vînarea a 30 de exemplare.
Vînătoarea a avut 12.000 de participanţi umani (nu este o eroare). Prilej de frumoase serbări cîmpeneşti.

Compar. Dacă considerătm aria forestieră (de 15% în nord şi 65% în sud) la dimensiunile Suediei, ar ieşi cam o Românie integral împădurită.
Ha, ha, ha! În Bucureşti, 242 de lupi sunt numai pe kilometrul pătrat. De unde se vede că, numai în Bucureşti, arie urbană (nicidecum forestieră), sunt de peste 150 de ori mai mulţi lupi decît în întreaga arie forestieră a Suediei.

Aflu din aceeaşi corespondenţă: întrucît a fost un an favorabil prăsilei lupeşti, la toamnă se vor mai vîna 30 de exemplare. Cu aceeaşi desfărşurare cinegetică.

Ce proşti sunt suedezii! Habar n-au de excedentul cronic de lupi urbani din Bucureşti.
Mai bine le trimitem anual cîteva vagoane de maidanezi, să aibă fiece suedez de un „trofeu al cantităţii”. Cel puţin municipalitatea Bucureştilor va cîştiga un ban cinstit din vînzarea lor, şi nu va da ţepe din iluzorii şi sisifice ferme canine, construite şi alimentate din bani publici şi din alte chete, mai mult sau mai puţin evazioniste. (Totul intrînd în buzunarele beizadelelor de primar, precum şi în puşculiţele de partid. Nu în ultimul rînd, ca taxă de protecţie. De protecţie a vieţii maidanezului.)

Voluntarii veritabili, uşor de prostit, au fost, sunt şi vor fi doar exploataţi, ca orice enoriaş de sectă religios-mercantilă. Iată cum, fervoarea religioasă de cult păgîn, mai pe scurt: strechea zoofilă aduce oportunităţi de afaceri, mai ceva ca în coloniile de pe vremea corporaţiilor olandeze de secol XVIII.

Întrebările şi le vor pune eventualii cititori ai articolului de faţă.

● Cîinii comunitari şi subsidiaritatea

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/04/06

Trebuie să încep prin a vă spune că, în opinia mea, termenul de cîine comunitar nu îi descrie statutul, atîta timp cît comunitatea nu este definită. În realitatea administrativă actuală, vorbim de cîini vagabonzi, iar „comunitar” este doar un eufemism, din moment ce comunitatea nu poate fi trasă la răspundere. În cel mai bun caz, calea de atac este anevoioasă.

Dar nimic nu mă împiedică să iau în serios atributul „comunitar” şi să identific comunitatea şi respectiv responsabilitatea.

Deosebim comunitatea de bloc (vertical sau orizontal), comunitatea industrială şi comercială, comunitatea de stradă, comunitatea de cartier, comunitatea de sector chiar, precum şi comunitatea oraşului. Cîinele, nefiind un animal propriu-zis migrator, are un teritoriu marcat natural. Nu avem decît să îl suprapunem peste harta de cadastru şi aflăm astfel cine răspunde pentru actele „comunitarului”. Iar aici, am imaginat un principiu, pe care l-am denumit principiul proximităţii de rang minim în stabilirea răspunderii. Mai clar, locul în care cîinele comite un act contravenţional (defecaţie, atac asupra omului, lătrat la ore nepermise etc.) atrage şi răspunderea comunităţii proxime. Am zis proxime, deoarece, uneori, contravenţia poate avea loc la o distanţă mai mare de sediul „social” al cîinelui, situaţie în care stabilirea răspunderii are loc după crotal. Dacă, de pildă, contravenţia are loc în scara unui bloc, responsabilitatea îi revine asociaţiei de locatari. Dacă are loc pe teritoriul unei organizaţii economice, comerciale etc., responsabilitatea îi revine persoanei juridice în cauză. Dacă contravenţia are loc pe domeniul public, într-un parc de joacă, să zicem, responsabilitatea îi revine primăriei de sector. Şi tot aşa. Cum orice proprietar sau custode imobiliar are sarcina ca bunul său să nu aducă vătămare altora, este de la sine înţeles că un cîine ce îşi are teritoriul acolo intră în mod automat în jurisdicţia sa.

Aşadar, am identificat comunitatea, în baza principiului proximităţii de rang minim.

Cu toate acestea, din punct de vedere practic, domeniul public este mai greu de gestionat de către o primărie pe care o dorim cît mai suplă şi cît mai puţin cheltuitoare. Problema nu este însă insolubilă. Urbanistic, domeniul public poate fi restrîns fără probleme. Ar fi două soluţii de restrîngere:

1. Subsidiaritatea totală, prin împroprietărirea cu titlu gratuit a asociaţiilor de locatari, cu terenul înconjurător. Inclusiv cu aleile dintre blocuri, alei ce vor fi grevate de servitutea în interes public. Asta înseamnă că ele nu vor putea fi şterse sau îngustate. Lărgite, da. Cînd o alee ce delimitează două comunităţi devine teatru de contravenţie, răspunderea îi revine comunităţii căreia îi aparţine proxima intrare frontală. Două fronturi de clădire opuse înseamnă răspundere teritorială egală. În acest caz, inscripţia crotală este criteriul de partajare a răspunderii. Mai exact, sediul cîinelui comunitar. Se pot imagina toate situaţiile. Pentru toate va exista o soluţie, dacă principiul va fi respectat. Chiar şi la graniţa oraşului. „Grănicerii” vor avea doar obligaţii în plus, fie prin repelarea, fie prin crotalizarea cîinilor sălbatici, deveniţi astfel „membri” ai comunităţii.

2. Subsidiaritatea condiţionată, prin extinderea ariei de servitute în interes public a comunităţilor locative de rang minim. Alocarea terenului se va face în aceleaşi condiţii de responsabilitate, ca cele de la punctul 1. Subsidiaritatea condiţionată poate fi reglată printr-o ordonanţă pe termen de 2 ani, ce se reînoieşte tacit.

Fiecare din cele două soluţii are avantaje şi dezavantaje. Observ doar că subsidiaritatea totală îi „îmbogăţeşte” pe locatari, lucru ce le va folosi atunci cînd imobilul, sau grupul de imobile va fi fost demolat şi reconstruit. (Condiţiile de creditare vor fi mai avantajoase.) În schimb, impozitul pe teren va creşte niţel în valoare absolută.În orice caz, nimic nu împiedică cele două subsidiarităţi să coexiste.

Vă veţi întreba, poate, cine va răspunde pentru cîinii cu teritoriul pe maidane sau pe terenuri aflate în litigiu. Şi aici se poate găsi o soluţie. Prima decizie a judecătorului va fi să aloce uneia dintre părţi sarcina inocuizării bunului imobiliar, sau direct primăriei, urmînd ca plata cheltuielilor făcute de către custodele desemnat de judecător pentru conservarea şi inocuizarea bunului, să facă şi obiectul sentinţei finale.

O altă cale de focalizare a răspunderii pentru actele cîinelui comunitar ţine numai de subsidiaritatea de rang inferior. Anume, în fiecare asociaţie de locatari poate fi (auto)desemnat, sau ales, unul (sau mai mulţi) locatar(i), cu prenume şi nume, locatar(i) care să preia integral răspunderea pentru întreţinerea în condiţii de inocuitate a cîinelui (cîinilor) comunitar(i) din jurisdicţie. Ceea ce ar echivala cu adopţia, cu diferenţa că asociaţia devine responsabilă contravenţional (sau penal) în cazul în care titularul fuge de răspundere.

● Manual de sprijin cetăţenesc pentru primării

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/11/29

ARTICOLUL 35
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

(*** – Constituţia României)

Sunteţi desigur exasperaţi de omniprezenţa maidanezilor şi a excrementelor aferente. Vă propun să vă oferiţi voluntar a asana domeniul public, dacă nu de prezenţa maidanezilor, cel puţin de excrementele lor. Iată de ce şi cum.

Să vedem întâi care este statutul maidanezilor. Ei sunt animale de pe domeniul public pe care nu le revendică nimeni în mod legal. Fiind vorba despre o faună vătămătoare ce produce anual mii de victime directe şi alte sute de mii indirecte, lucru ce se lasă cu mai multe sute de mii de zile nelucrate şi cu alte cheltuieli publice şi private, cineva trebuie să răspundă pentru pagube.

Legislaţia este însă încâlcită, autorităţile leneşe, interesate mai mult de conservarea fondului canin, pentru că şi firmele căpuşă trebuie să sugă. Exterminarea maidanezilor le-ar scoate de pe piaţă. Aşadar, primăria nu va fi niciodată interesată să extermine maidanezii, deşi, teritorial şi formal, este proprietara lor. Un proprietar care nu vrea să răspundă pentru proprietatea sa poate fi însă forţat să o facă. Legal, am încercat şi via Avocatul Poporului, însă nu am reuşit să clintesc vreo cută de şorici de pe faţa proprietarului. Ce rămâne de făcut? Rămâne să cooperăm cu proprietarul, recte, cu primăria.

Cum? E simplu. Fiecare dintre dumneavoastră să ridice de pe domeniul public excremente de maidanez, să le împacheteze frumos, eventual să le închidă în borcane etanşe şi să le trimită sau să le depună personal la primărie.

Fiecare colet va fi însoţit de o scrisoare, căreia i se va ataşa harta Google Earth, indicîndu-se locul prelevării excrementelor. În scrisoare, fiecare îşi va exprima temerile (altminteri justificate) că excrementele de maidanez s-ar putea să conţină germeni patogeni, că se teme pentru sănătatea copiilor săi şi că vrea să fie sigur că membrii familiei sale sunt în siguranţă. Dacă nu aveţi excremente la îndemână (greu de crezut) puteţi trimite probe de nisip, de noroi de pe trotuar, probe de sol. Solicitaţi certificat de inocuitate pentru materiile trimise la “analiză”.

Vă arătaţi în scrisoare disponibilitatea de a coopera întru însănătoşirea mediului citadin într-o ţară membră UE, bla bla. Mă rog, lozincile le puteţi lua din foarfecă cum doriţi. Puteţi consulta presa şi declaraţiile grangurilor locali în această materie. În orice caz, trebuie să fie o acţiune concertată şi întinsă pe luni de zile, până la alegerile locale (şi după). Puteţi repeta “procedura” ori-de-câte-ori doriţi şi puteţi.

Scrieţi la repetarea acţiunii că aţi aşteptat o rezoluţie de la primărie, că vă e teamă nu care cumva să se fi alterat proba pe traseu, şi mai trimiteţi un borcănel… Şi tot aşa, până se fac 10.000 de “probe” pe lună. Pentru 10.000 de probe e suficient ca 2.500 de oameni să depună o dată pe săptămână câte un colet.

Dacă duceţi probele personal, puteţi cere în prealabil şi o audienţă la ADP, la direcţia de sănătate sau, de ce nu, chiar la primarul general. Îi puteţi sparge borcanul în faţă, trântindu-l de planşeta biroului. Vă scuzaţi pentru cât de “neîndemânatici” sunteţi şi “îl liniştiţi” pe grangur spunându-i că, dacă de decenii nu ridică nimeni rahaţii, înseamnă că nu sunt chiar dăunători, dar nu sunteţi siguri. Mă rog, o întoarceţi cum vă convine, pentru că şi aleşii voştri fac la fel.

Nu veţi putea fi acuzaţi de răspândirea cu premeditare a germenilor patogeni, întrucât nu aveţi un certificat de analiză, şi nici primăria nu are. Susţineţi că borcanul s-a spart dintr-un accident.

Şi dacă nu veţi putea fi amendaţi, vă puteţi aduna în grupuri de câte 4-5 inşi, vă faceţi că nu vă cunoaşteţi unii cu alţii şi mergeţi la primărie. Sigur, după primele şarje, bodigarzii vor fi mai vigilenţi şi vă vor întreba ce aveţi în sacoşă. Nu vă fie teamă să spuneţi că aţi adus probe de fecale la analiză. Dacă vă vor opri la intrare, nu e nicio problemă. Staţi de vorbă cu ei şi, la primul zgomot de motocicletă sau la primul claxon de automobil, “tresăriţi” şi “scăpaţi” borcanul pe treptele primăriei. Daţi vina pe poluatorul fonic. “A fost un concurs de împrejurări, dom’le!” Motivaţi că nu aveţi echipament pentru strângerea cioburilor şi faceţi stânga-mprejur. Să se descurce ei, că de aceea sunt în serviciul cetăţeanului.

Dacă nu vă e lene (ca de atâtea alte ori) să participaţi la acţiunea antipolitică propusă, puteţi cel puţin să răspândiţi mesajul către alte organizaţii.

Drepturile nu se cer, ci se smulg.

Norme metodologice la prelevarea excrementelor de cîine

Această prezentare necesită JavaScript.

● Multiculturalism şi multispecism

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/11

Acest articol este unul rasist şi vădit discriminator. El se adresează oamenilor raţionali. Rog resentimentarii, confuzii mintal şi axiologic, precum şi procesomanii, să adreseze reclamaţiile direct organelor în drept. Aici nu vor fi bineveniţi. Sunt în schimb bineveniţi sofiştii sportivi. Ei ne vor ajuta pe toţi să ne dăm seama cum putem repara cetatea.

Unul din efectele secundare ale urbanismului intensiv este incompleta lui asimilare de către cetăţeni. Oamenii au acceptat ca din motive de urbanism să îşi bage closetul în casă, însă o parte dintre ei nu sunt gata să accepte că igiena publică este vital să se extindă şi asupra altor specii trăitoare în spaţiul urban.

Am afirmat cu altă ocazie că drepturile individuale au tărie direct proporţională cu distanţa dintre nucleele individuale. Privite aşa, normele de convieţuire socială şi cele de urbanism nu pot fi anomalii care să violeze drepturile constituţionale. Proporţia atît de mare de spaţii de folosinţă comună, distanţa mică între trupuri fac ca, în mod obiectiv, normele de exploatare a spaţiului urban să fie din ce în ce mai multe, mai restrictive şi mai detaliate. Dar să vedem întîi care sunt bunurile publice din spaţiul urban, şi să exemplificăm:
1) aerul. Suntem nevoiţi să respirăm aer din ce în ce mai comun. Aşa se explică restricţiile impuse emisiilor industriale şi celor provenite din automobile.
2) apa. Densitatea populaţei cere în mod raţional ca apa să fie gestionată astfel încît nici sursa, nici drenajul să nu înrăutăţească sănătatea. Aşa de pildă este interzisă aruncarea uleiului la canal. Autoepurarea apei de-a lungul rîului ar fi serios perturbată. Nici nămolurile active din staţiile de epurare (cu intrări energetice) nu se simt prea bine în prezenţa uleiurilor. Durata de vînturare şi deci costurile de epurare se măresc.
3) lumina. Dreptul de proprietate este sfînt. Dar numai dacă vecinul se află la distanţă teoretic infinită. Cum spaţiul urban impune distanţe finite, înălţimea clădirilor se limitează prin lege. Eu de pildă am toată libertatea de a mă bucura de casă. Nu am însă dreptul să construiesc pe terenul meu mai mult de două etaje.
4) liniştea. Între anumite ore este legitim să fim obligaţi a face linişte. (pentru iubitorii de soluţii nepoliţieneşti de menţinere a liniştii am şi o idee simplă).
5) memoria. Este un bun public neglijat adesea. Cimitirele, monumentele, muzeele, clădirile, arhivele etc.). Conservarea memoriei are feţe dintre cele mai surprinzătoare. De la combaterea acidităţii din hîrtie, şi pînă la combaterea rozătoarelor.
6) frumosul. Oricît de utilitarist şi neglijent cu aerul, cu liniştea şi cu lumina ar fi urbanismul din Manhattan, tot s-a găsit o oază de frumos, în care fiecare să îşi poată încărca bateriile înainte de a se da la fund (sau după) în lumina artificială, în zgomot, în noxe. Apoi, oricît ar protesta absolutiştii dreptului de proprietate, faţadele clădirilor sunt parte a servituţii întru frumos, dacă nu întru bine. Iar din acest punct de vedere, întinderea cearşafurilor cu reclame pe faţade este o acţiune antiurbană, ce violează mai multe reguli. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.

Am enumerat doar 6 bunuri publice. Ele pot fi mai multe. Întrebaţi arhitecţii. Ceea ce le reglementează regimul de exploatare sunt normele de convieţuire socială. De la cele de igienă publică, la cele de protecţie a memoriei. Normele de urbanism trebuie doar să fie justificate de necesitatea de a exploata echitabil bunurile publice. Excesul de normare intensivă duce la regimuri poliţieneşti, iar extensivă, la haos administrativ. Insuficienţa, direct la haos. Aşadar, normele de urbanism integral trebuie să fie adaptate scopului şi circumstanţelor, într-un compromis fragil, cu geometrie variabilă în timp şi spaţiu.

După cum v-aţi dat seama, oraş fără lege nu există. Într-un articol anterior am schiţat relaţiile interspecifice în biocenoza urbană. Am găsit vietăţi dorite, vietăţi tolerate şi vietăţi nocive.

Ca orice cetate, spaţiul urban este sub asediu permanent. Te poţi trezi cu un rîu revărsat pe stradă, cu o rădăcină de oţetar înfiptă în terasa clădirii (pînă atunci, hidroizolantă), cu un trib de rozătoare în conductele de telecomunicaţii, sau direct cu un Boeing 737 condus de un fanatic religios, înfipt în apartament. Am enumerat cele patru feluri de agresiune antiurbană: geografică, vegetală, animală şi umană.

De cînd cu societatea deschisă, mărinimia oamenilor face ca accesul în cetate să fie permisiv. Astfel, în loc ca spaţiul urban să fie unul al siguranţei, diversitatea formelor de teroare, precum şi frecvenţa, în loc să scadă, cresc. Viteza de asimilare sau de extincţie a agresorului este mai mică decît fluxul lui la intrare. Am depăşit limitele de stabilitate permise obiectiv de sistem. Cred că boala societăţii deschise constă în fetişizarea deschiderii. Lucru ce nu rămîne nepedepsit prin alterarea identitară. Am ajuns pînă acolo încît cîinelui să îi atribuim calitatea de subiect de drept. Voi dezvolta această discuţie.

Poate fi cîinele subiect de drept?

În opinia mea, nu. Absolut, nu. Însă nimic nu mă împiedică să desfac în factori simpli calitatea de subiect de drept atribuită animalului. Să vedem ce mai rămîne din spaţiul urban după.

Observ că un cîine cu stăpîn este numai obiect de drept. Cum ar veni, cîinele este sclavul omului, iar stăpînul este singurul în măsură să îşi pedepsească sclavul şi să răspundă, nu solidar, ci în locul lui, de eventualele violări ale normelor de convieţuire în cetate. Cîinele cu stăpîn are dreptul la viaţă prescriptibil. Dacă stăpînul va fi fost agresat de propriul cîine, devenit cu timpul egoist, şi deci agresiv, acesta are dreptul de a ucide cîinele.

Mai observ că legile ce tratează cîinele liber ca subiect de drept, din moment ce nimeni nu îşi ia răspunderea pentru actele maidanezului, sunt nedrepte. Conform lor, dreptul maidanezului la viaţă este unul aproape imprescriptibil, ceea ce îl transformă pe maidanez în specie protejată de lege, alături de balenă şi de rîs (Lynx lynx).

Acuma, dacă tot a fost maidanezul categorisit ca subiect de drept, să căutăm similitudini şi diferenţe:

Doctrinar, cîinele poate fi asimilat cu persoanele cu handicap mintal sever şi cu agresivitate ereditară. Comparăm legea. Observăm că persoanele cu handicap nu au nici pe departe acelaşi tratament. Cîinele primeşte eventual o internare sumară, după care i se dă drumul. Cîinelui vagabond i se permite să se împuieze. Cîinelui vagabond i se permite să rănească oameni. Cîinelui vagabond i se permite să împrăştie paraziţi. I se permite să pută. I se permite să latre noaptea. Tabloul urban începe să semene cu o casă de nebuni. În mod pervers, cel ce nutreşte maidanezi, şi nu îi tratează ca pe propriii cîini de casă, (luîndu-şi şi răspunderea asupra strunirii lor) se face vinovat de corespondentul relelor tratamente aplicate persoanelor cu handicap mintal.

Alt sofism la modă este că, vezi Doamne, omul este vinovat pentru existenţa maidanezilor. De acord. Şi? Pînă la a cîta generaţie trebuie să suportăm pedeapsa colectivă, fie ea şi imanentă? Cu ce a fost vinovată fetiţa sfîşiată de maidanezi, pentru că, cu 30 de ani în urmă, străbunicul şefului de haită a fost lăsat liber? Unde este Justiţia? După cum v-aţi dat seama, un spaţiu urban cu Justiţie permisivă excesiv cu maidanezii este doar o prelungire a junglei.

Sofiştii acreditează şi ideea că maidanezii merită să trăiască liberi pentru că sunt animale deştepte, sensibile şi simpatice. Dar simpatice sunt şi rozătoarele de casă. Şi chiar mai deştepte. Ca să nu mai zic că sunt capabile şi de empatie. Una din metodele de ucidere a şobolanilor este să se plaseze în cursă un imitator al vocii puiului de şobolan aflat în pericol. Ceea ce atrage adulţi gata să salveze sinteticul pui. De ce empatia canină devine armă de supravieţuire, în timp ce aceeaşi empatie, dar şobolană, devine sinucigaşă? Unde este dreptatea?

Argumentul ecologiştilor este că o sălbăticiune de pe lîngă tomberoanele urbane are tot dreptul la viaţă. Realitatea este că o sălbăticiune nărăvită are mare potenţial în transportul informaţiilor false de interes public. Descendenţii intoxicaţi cu informaţii false de interes public vor fi mai proşti gestionari ai supravieţuirii în spaţii naturale. Cea mai bună cale de salvare a speciilor sălbatice este uciderea exemplarelor cu „idei”. Milostenia ecologistă este de fapt un mare rău făcut Naturii. Iar multe din speciile apuse au avut drept călău dezordinea informaţională. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţele cu turme de balene eşuate pe plaje.

Se ştie că lupul este genotipic identic cu cîinele. Fertilizarea naturală (sau in vitro) duce la descendenţi şi viabili şi reproductivi. E drept, cînele este diferit fenotipic, dar ăsta nu ar fi un argument în discriminarea flagrantă pe care lupul este nevoit să o suporte. A trata cîinele vagabond drept sălbăticiune cu drepturi în mediul urban îl nedreptăţeşte pe lup. E clar o dovadă de rasism. După ce că îl ţii la uşă, îl supui la rele tratamente maidanezul-persoană-cu-handicap-mintal, îl mai şi discriminezi după „originea socială” pe vărul său pădurean, lupul. 🙂

Se poate argumenta că maidanezul ar putea fi considerată specie tolerată. În parte este admisibil. Să vedem care e partea admisibilă.
Speciile tolerate au în anumite împrejurări un rol benefic. De pildă, în Japonia, există pisici vagaboante. Rolul lor este dintre cele mai importane. Reduc numeric populaţiile de dăunători sau de potenţiali dăunători. Se pot deosebi două rase chiar. Una preexistentă secolului al IV-lea, şi alta adusă din Coreea, odată cu budusmul. Era nevoie de un paznic al scrierilor sacre, priceput în prinderea infractorilor rozători. Aşadar, vedem că unele vietăţi tolerate au rol benefic, înclusiv în conservarea memoriei. Altele, dimpotrvă. Turtureaua, şi ea o specie tolerată, devine dăunătoare memoriei. O căcăcioasă mică ce dizolvă monumentele de bronz, marmură, travertin. Întrebarea este: maidanezul produce rău sau bine? Dacă îi întrebaţi pe cei 4000 de sfîşiaţi de maidanezi anual, hotărît, nu.

Concluzia mea este că, în condiţii urbane, a considera maidanezul subiect de drept reprezintă o viziune schizoidă, dătătoare de alte bătăi de cap şi inechităţi, o ghiulea în plus în zidul cetăţii. Madanezului îi pot fi de folos intramuros numai „sclavia” sau moartea. Orice cale ce se doreşte de mijloc, buimacă doctrinar, axiologic, financiar şi estetic, este exclusă.

● Biocenoza urbană

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/07

Informaţii despre cutremurul din largul pref. Miyagi, de la ora 23:35, pe coloana de comentarii.
––––––––––
(Articolul propriu-zis)

Nu e nevoie să vă descriu în detaliu vietăţile ce la un moment dat circulă prin spaţiul urban. Voi încerca doar o clasificare după utilitate şi inocuitate. Mă voi referi la fauna urbană liberă.

Am denumit utile animalele ce satisfac parţial sau integral conceptele de Bine şi/sau de Frumos. După utilitate, animalele urbane pot fi: utile (aproape) necondiţionat (ex: cîrtiţa, broasca, păsările insectivore, şopîrlele şi năpîrcile, precum şi cîteva specii de şerpi) utile condiţionat (ex: pisica, cioara, turtureaua) decorative condiţionat (ex: lebăda, veveriţa, căprioara, barza, turtureaua, vrabia, liliacul) decorative necondiţionat (ex: păsările cîntătoare, crapul ornamental, peştii de apă dulce) dăunătoare (ex: gîndacul de bucătărie, musca, ploşniţa de casă, termitele şi cariii, rozătoarele de casă, nurca şi nevăstuica, unele specii de fluturi) respingătoare (limaxul, mustelidele, ploşniţa de cîmp) feroce (ex: cîinele, mistreţul, ursul) sîcîitoare (ex: ţînţarul, unele coleoptere băgăcioase). Mă opresc aici.

Desigur, o clasificare unitară este greu de făcut. Unele specii pot fi decorative dar feroce. Altele pot fi decorative în număr mic, dar periculoase în număr mare (turtureaua, vrabia) Unele pot fi respingătoare (cioara, guşterul), dar controlează efectivul altor vietăţi potenţial periculoase (turtureaua, şoarecele, musca). Altele pot fi frumoase dar urît mirositoare (ex: dihorul, sconcsul) Unele specii pot fi neutre, dar pot la un moment dat să îşi facă cuib pe stîlpii de cale ferată, provocînd scurtcircuite ce perturbă transportul. Altele imită sunete umane şi pot încurca circulaţia în triaje (ex: mierla, cioara). O populaţie numeroasă de păsări simpatice, dar în preajma unui aeroport poate provoca şi catastrofe aeriene. De asemeni, o suprapopulare aviară poate mări pericolul de transmitere a unor molime la om. Păsări simptice altminteri (turtureaua, rîndunica) cu excrementele lor pot murdări sistematic monumente sau coroda structuri metalice. Animale libere blînde dar masive (ciuta, calul, vaca) pot provoca accidente rutiere mortale. Unele animale pot fi chiar utile sau decorative, dar cu comportament imprevizibil, de multe ori agresiv cu femeile şi cu copiii (cioara, şoimul, cîinele, maimuţa). Unele animale domestice (turtureaua, cîinele) nu sunt periculoase, dar, odată lăsate libere pot provoca daune. Fie prin prolificitate, fie prin ferocitate.

După cum v-aţi dat seama, o biocenoză urbană are echilibre naturale, dar are şi dezechilibre naturale. Cu cît o specie este mai lipsită de duşmani naturali, cu atît mai periculoasă devine pentru om. Iar campioanele mai degrabă prin frecvenţă decît prin intensitate, sunt termitele şi cîinii.

Dezechilibrele naturale costă bani. Costă bani şi dacă le lăsăm aşa cum sunt, costă bani şi corectarea lor. Dacă de pildă avem o casă de lemn pe care tocmai au invadat-o termitele, fie o lăsăm aşa, şi îi scurtăm durata de utilizare la 70% din cea nominală, fie cheltuim ceva bani pentru dezinsecţia ei. Aşadar, mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să scoatem bani în oricare din opţiuni. Doar cuantumul şi buzunarele receptoare sunt altele.

În cazul cîinilor vagabonzi, cheltuiala pentru combaterea lor este preponderent din bani publici. Dar nici paguba din buzunarele private nu este de neglijat.

Dacă pe mine mă muşcă un cîine vagabond hrănit de coana Frusina de la parter, banii de tratament îi plătesc şi eu şi ea. Eu direct, ea indirect. Proporţia este totuşi diferită. E posibil să fiu nevoit să stau cîteva zile acasă, ceea ce îmi reduce productivitatea, iar banii vărsaţi de mine la buget vor fi mai puţini. Ceea ce îi va deteriora coanei Frusina şi mai mult calitea vieţii. Dacă maidanezul hrănit de coana Frusina se mai şi împuiază, asta cere alţi bani. Dacă (de acum) maidanezii ocrotiţi de coana Frusina, dar deloc deparazitaţi, se mai şi cacă în parc chiar acolo unde copiii mei se joacă în nisip, iar copiii mei se umplu de viermi intestinali şi de protozoare (neuro)toxice, familia mea devine şi mai săracă şi mai nefericită. Dacă unul din copii îmi mai rămîne şi cu infirmităţi în urma intoxicaţiei protozoare, asta măreşte şi mai mult cheltuielile publice. Iar coana Frusina şi eu rămînem şi mai săraci. Lătratul nocturn al maidanezilor hrăniţi de coana Frusina o aduce pe nevastă-mea la exasperare şi o îmbolnăveşte de nervi. Alţi bani, alte concedii medicale, alte pagube la buget.

Ce cîştiguri ies din toată povestea asta? Păi, doar surogatul de (auto)mîntuire pe care şi-l prepară coana Frusina zilnic.

Aşadar, cu cît oamenii favorizează mai mult sporirea efectivului de cîini vagabonzi, cu atît mai săraci şi mai nefericiţi vor fi.

Într-un articol viitor voi scrie un mic tratat de ontologie maidaneză.

Alarmă! Cutremur puternic în largul pref. Miyagi. Intensitate 6+ pe scara efectelor. S-a stins lumina în Sendai. Lumina a revenit pe alocuri. Durata cutremurului de peste 30 secunde. Se aşteaptă tsunami de 1m şi peste, precum şi pagube.

Bonus: Primăvara în cartier. Fotografie trasă azi pe film Kodak 400 cu un aparat Minolta X700 (1981). Zoom-in „pedestru” (obiectiv cu focală fixă). Nu am apucat să scanez negativul, ci numai pozele.

● Reforma maidaneză

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/06

Link scurt: http://wp.me/pKahb-Iv

Cred că am găsit o soluţie de disciplinare a celor ce hrănesc maidanezii: împroprietărirea.

Iată cum: În ziua de azi nu este greu să obţii proba că o anume persoană hrăneşte anume cîini vagabonzi. Pentru a şi responsabiliza subiectul, este necesară uşurarea adopţiei. De aceea, trebuie să urmărim relaxarea şi diversificarea procedurilor de împroprietărire a celor ce hrănesc maidanezi.

Sunteţi de acord că, în virtutea dreptului natural, a hrăni un cîine (fără alt statut decît cel de sălbăticiune rătăcită în spaţiul urban), este o dovadă a relaţiei de apartenenţă a animalului la cel ce îl hrăneşte. Rămîne doar ca relaţia să fie obiectivată. Oficializată.

Pentru uşurarea procedurii, împroprietărirea va putea fi iniţiată şi de către terţe persoane.

Cum? Fie asociaţia de locatari, fie un vecin, fie oricine altcineva, va putea depune în mod legal un act de semnalare a relaţiei de proprietate de facto. O cerere sprijinită de probele necesare (preferabil fotografice, datate, dar ar merge şi cu martori). De la primărie, subiectul va primi o somaţie de adopţie, şi un termen de depunere a declaraţiei de intenţie.

Reacţiile subiectului:

1) Dacă subiectul admite adopţia, în urma declaraţiei de intenţie se încheie actul definitiv.
2) Dacă subiectul respinge răspunderea civilă, şi se angajează să nu continue hrănirea maidanezului (maidanezilor) este absolvit, iar cîinele (cîinii) va fi eventual ridicat şi ucis. Dacă subiectul recidivează, va fi declarat proprietar legal al cîinelui hrănit în momentul recidivei, şi se supune legislaţiei aferente proprietarilor de cîini.
3) Dacă subiectul nu se prezintă în termen, se consideră acord tacit, iar subiectul este împroprietărit automat, eventual în contumacie.

Consideraţii metodologice:

Subiectul poate încerca să se fofileze şi să hrănească maidanezul ferit de ochii publicului, în incinta locativă personală. În acest caz, admiterea maidanezului pe teritoriu privat este prezumată ca adopţie de facto.
Subiectul poate duce maidanezul la tratament. Şi în acest caz, adopţia de facto este evidentă.
Subiectul poate depune apa sau hrana pe spaţiul public/ comun în lipsa maidanezului. Iar o dovadă a adopţiei de facto. Pentru că altfel se cheamă că subiectul murdăreşte mediul urban şi poate fi amendat în consecinţă. Odată amendat pentru aruncarea neregulamentară a gunoiului, la recidivă va fi obligat să adopte maidanezul ţintă.
Maidanezii de pe teritoriul companiilor/ instituţiilor se consideră adoptaţi de facto.
Locatarii unui condominium locativ pot da vina unul pe altul, sau se pot coaliza în acoperirea adopţiei. În acest caz, se consideră adopţie colectivă, iar administratorul imobilului sau după caz preşedintele asociaţiei de locatari va deveni proprietarul maidanezului.
Se poate imagina fuga de răspundere prin hrănirea încrucişată. Locatarii unui bloc întreţin maidanezul blocului vecin şi invers. În acest caz, proprietarul maidanezului este cel pe teritoriul căruia maidanezul îşi are sălaşul.

În acest fel, sper ca cel ce întreţine maidanezi să se gîndească de două ori înainte de a se milostivi de ei. Nu există proprietate fără responsabilitate.

Acuma, asta e ideea. Cine iniţiază proiectul de lege?

● Liber la animale domestice în Bucureşti!

Posted in Chestii, Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/07/11

Stimaţi cetăţeni ai Bucureştilor

Întrucît primăria nu are de gînd să stîrpească cîinii vagabonzi, dar are grijă să se tupileze după legi şi (ne)hotărîri, vă anunţ că puteţi creşte orice animal ierbivor, orice rozător, ba, chiar şi niscai carnivore mici. Le puteţi plimba pe orice stradă din oraş, le puteţi lăsa libere în orice loc public. Puteţi ucide orice cîine ce s-ar da la ele. La o adică, puteţi scoate la plimbare şi niscai (copro)culturi microbiene, (varză împuţită, carne alterată ş.a.) pentru că, nu-i aşa, şi microbii au dreptul să trăiască. Vă recomand chiar să strănutaţi în nasul oricărui reprezentant al vreunei autorităţi a statului, (locale sau centrale) sau al oricărei organizaţii de protecţie a cîinilor. Aveţi toată legitimitatea să o faceţi, întrucît şi virusurile au drepul la viaţă şi la o reproducere echitabilă.

Dacă-i junglă, apăi să fie totală! Fără discriminări de clasă, gen, specie, rasă/ tulpină/ genotip/ fenotip/ serotip.

Dacă veţi fi sancţionaţi, veţi putea contesta liniştit orice amendă, avertisment, somaţie, confiscare, poprire. Atîta timp cît primăria, practic creşte cîini pentru care NU-şi ia şi răspunderea civilă, sau, după caz, penală, atîta timp cît primăria încalcă TOATE normele de igienă publică, lăsînd excrementele cîinilor comunitari nestrînse, infestînd toate locurile de joacă ale copiilor voştri, aveţi toată legitimitatea să vă etalaţi în public orice animal de companie, din orice gen sau specie, fără să daţi socoteală cuiva. Medicul primar Sorin Oprescu şi-a pierdut orice autoritate şi nu vă mai poate opri în niciun fel.

Veţi înceta protestul deîndată ce primăria va lichida fizic TOŢI cîinii vagabonzi din spaţiul public.

Medicul primar Oprescu e penal. Soluţia? Cacotanasia

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/05/07

Anul acesta este prima sesizare trimisă Avocatului Poporului. Pun problema maidanezilor în termeni penali. Profit de noile reduceri la fondul de salarii în sectorul bugetar, anunţate de Preşedinte, pentru a arăta că acesta e momentul potrivit stîrpirii maidanezilor. Economiceşte, cu banii cheltuiţi pe suflarea în (pardon!) popoul cînilor vagabonzi şi cu cei cheltuiţi pe tratamentul oamenilor după muşcături canine, s-ar putea face 500 de transplanturi de rinichi. De aceea, îi îndemn pe pacienţii supuşi actualmente dializei (chiar mai costisitoare decît transplantul) să pună problema în termeni de raţionalizare a fondurilor pentru Sănătate. Cine doreşte, poate depune o sesizare la AvP în nume personal. Iată şi modelul:

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Friday, May 07, 2010 3:25 AM
Subject: Despre igiena publica in spatiul urban (UTF-8)

Vă rog, redirecţionaţi sesizarea către doamna Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului

Stimată doamnă,

Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate. De această dată, doresc să vă supun atenţiei o problemă de sănătate publică, ce nu mai suportă amînare. Problema cîinilor vagabonzi.

Împreună cu fiul meu în vîrstă de 9 ani, intenţionez să îmi vizitez ţara după mai mulţi ani. Nu vă ascund faptul că una din cauzele pentru care am părăsit-o este că oraşele sunt bîntuite de cîini vagabonzi, animale de care îmi este frică, date fiind: imprevizibilitatea generală a afectelor cîinilor, precum şi faptul că în copilărie am fost muşcat de un cîine. Experienţă traumatizantă, ce mi-a indus o fobie ireversibilă. Am o vîrstă la care tresăririle cauzate de un lătrat de cîine lăsat liber ar putea să-mi provoace chiar moarea.

În ţara de imigraţie am marele noroc să nu existe cîini vagabonzi (exterminaţi la timpul lor) iar cei cu stăpîn să fie în lesă. Desigur, cîini sălbăticiţi există în junglă. Ei umplu nişa ecologică rămasă după exterminarea lupului (în secolul al XV-lea) dar niciunul nu se apropie de om. Aşadar, delimitarea spaţiului civilizat de sălbăticie este netă. Lucru pe care îl doresc înfăptuit şi în România. Mă sprijin pe textul constituţional, care, la articolele: 22 (1), 34( 2) şi 35 (1) spune:

22 (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
34 (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

Aşadar, statul garantează şi totodată este obligat să ia măsuri. Nu numai în baza art 34 (2), dar şi în virtutea dreptului natural. Responsabilitatea pentru vătămarea unui om aflat pe o proprietate funciară în care omul are acces de drept, îi revine proprietarului. Cum cîinii vagabonzi se află preponderent pe domeniul public, statul, prin Primărie, devine responsabil de calitatea mediului urban. Chiar dacă nu aş avea fobia pomenită mai sus, tot s-ar ridica o problemă gravă de igienă publică. 30% din terenurile publice de joacă sunt infestate de paraziţi cu vector canin. Cîinii risipesc gunoiul mai rău decît ciorile. După cîinele vagabond nu trece niciun funcţionar public să-i colecteze fecalele, aşa cum proprietarii de cîini sunt obligaţi prin lege, ceea ce reprezintă o discriminare flagrantă. Responsabilitatea controlului şi lichidării focarelor de zoonoze revine statului, în spiritul aceluiaşi articol.

Vă reamintesc, intenţionez să merg în România împreună cu copilul. O asigurare de viaţă pe durata şederii în România m-ar costa enorm, ţinînd seama de frecvenţa incidentelor cu deznodămînt fatal pe teritoriul românesc. Lucru de care, sincer, îmi este ruşine ca cetăţean român.

În consecinţă, vă rog să le cereţi autorităţilor de sănătate publică responsabile, precum şi primarilor, în special primarului Bucureştilor, să aplice norme de igienă publică identice celor ce duc la stîrpirea altor mamifere parazite din spaţiul urban. Dată fiind dubla sa calitate, (de medic primar) Primarul General al Bucureştilor, sunt convins, va înţelege la ce se expune dacă ignoră revendicarea mea, şi eventual a altor cetăţeni aflaţi în situaţii similare.

Ca urmare a unei sesizări oficiale, a nu asigura igiena publică devine faptă penală. De aceea îmi îngădui să pun şi un termen: 15 septembrie 2010. În cazul în care sesizarea prezentă nu va produce efecte nete, nu vă ascund, următoarea mea sesizare o voi trimite direct Parchetului General, căruia îi voi cere să acţioneze întru instaurarea ordinii de drept.

Vă doresc putere de muncă în folosul cetăţenilor României.

Cu cele mai bune gînduri,

Marius Mistreţu

Hiroşima

–––––––-
Răspunsul a venit în termenul legal.

EDIT (25 iulie 2011)

Ai cui sunt maidanezii?

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/04/27

Problema maidanezilor se poate clarifica punînd bazele teoretice ale „soluţiei finale”. Cum scăpăm de maidanezi? Propunerea mea este: prin acţiune cetăţenească.

Statutul juridic al maidanezului este deocamdată parazitat de o lege contrară, cea a protecţiei animalelor, prost interpretată. Animalul nu poate fi niciodată subiect de drept, decît, poate, în minţile ecologiştilor radicali. Maidanezul poate fi considerat animal de companie doar în situaţia în care are un stăpîn cu acte în regulă. Responsabilitatea actelor maidanezului revine stăpînului. În toate celelalte situaţii, este o sălbăticiune ce nu-şi are locul în ariile locuite. Orice vînător poate spune că un urs nărăvit la şeptel, sau la gunoi, e un urs mort. E valabil şi pentru maidanezi. Întrucît maidanezii acţionează pe domeniul public, responsabilitatea actelor maidanezului revine proprietarului, recte, statului/ primăriei. Logic, proprietarul (de drept natural) al maidanezului, adică Statul, trebuie obligat: fie să cureţe locul, fie să educe maidanezul în sensul inocuităţii. Puteţi profita de profesia de bază a primarului Bucureştilor, pentru a pune problema în termeni de igienă publică.

Există cel puţin două clauze constituţionale ce legitimează lichidarea maidanezilor. Cea legată de dreptul la un mediu sănătos, şi cea care se referă la sănătatea populaţiei. De aici trebuie pornit.

Sunt două ministere ce pot forţa lichidarea maidanezilor. Ambele dispun de toate datele epidemiologice, de mediu*), şi despre costurile aferente reparării daunelor produse se maidanezi. Trebuie doar forţate să acţioneze. Cum? Prin presiuni, prin Avocatul Poporului, prin toate pîrghiile pe care cetăţeanul le are la dispoziţie. Dar nicio autoritate nu se va autosesiza numai citind forumuri şi bloguri. La limită, acţiunea în instanţă este calea.

Aşadar, maidanezii sunt condamnaţi la moarte, şi orice cetăţean trebuie să înţeleagă că a abandona un cîine pe domeniul public echivalează cu a-l ucide cu mîna proprie. Iar dacă s-ar opune cineva lichidării maidanezului, nu există decît două soluţii: fie „se căsătoreşte” cu acte, aşa cum, mai demult, condamnaţii la moarte puteau fi salvaţi, fie e amendat pentru împiedicarea aplicării normelor de igienă publică. La treabă!

Succes!

–––––––––––
*) mă refer la ariile urbane, infestate de paraziţi cu vector canin. Un studiu epidemiologic arăta că, în urma analizelor de sol din parcuri, peste 30% din probe conţineau ouă de paraziţi periculoşi pentru om.

%d blogeri au apreciat asta: