Fără buletin

▲ Numărul „Fiarei” va lovi Japonia

Posted in Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/02/23

În Dieta Japoniei se află un proiect de lege pentru înfiinţarea unui nou document de identitate, intitulat my number (MN).

Nu, nu este CNP. CNP există, dar este folosit numai în back office de către autorităţile Ministerului General (echivalentul japonez al MAI) la validarea internă a relaţiei dintre persoană şi adresa persoanei, inclusiv în procesul electoral, însă nu devine o parolă de acces pentru elector la urne*. CNP nu apare pe niciun document de circulaţie publică, dar, la cererea titularului, el poate fi aplicat explicit. CNP poate fi şi schimbat, dacă titularul consideră că cifrele îi sunt nefaste.

Să trecem la noul document. El va avea altă utilitate, similară cu cea a social security number din SUA. Va fi vehicolul de comunicare între bazele de date din agregatul sistemelor de asistenţă socială, fisc, autorizare (permise de armă, de conducere etc.).

S-a calculat că timpul de căutare prin hîrtii, şi confirmarea intermediată, a anumitor date despre cetăţeni, costă anual echivalentul a circa 3 md.euro. Asta, în condiţiile în care, statistic, cetăţeanul nu pierde mai mult de 2-3 ore/an pe la ghişeele statului. (comparaţi cu 74 ore/an în România)
Aşadar, documentul este menit a ridica productivitatea personalului din spatele ghişeelor, atît în folosul administraţiei, cît şi al cetăţeanului.

Fizic, documentul va fi de mărimea unei cărţi de vizită, cu fotografie şi CIP. Rolul CIP-ului este cel de criptare a numărului şi de securizare parţială a accesului.

Pe scurt, MN este mulţimea cu un singur element, concepută ca nod la intersecţia mai multor mulţimi de naturi diferite.

-MN fizic nu va fi obligatoriu de purtat. Este doar unul din multele documente admisibile pentru stabilirea identităţii.
-MN nu va fi obligatoriu de arătat la ghişeu. Cifrele pot fi reproduse pe gură, sau în scris, chiar la ghişeu, cu observaţia că operaţia ia mai mult timp pe „comanda manuală”.
-MN nu va fi destinat autentificării în tranzacţiile private. Cu alte cuvinte, nu trebuie să îl arăţi atunci cînd cumperi un automobil.
-MN poate fi înmînat unui reprezentant (un membru al familiei), fără prea multe farafastîcuri, procuri şi autentificări.
-MN pierdut poate fi anulat cu un telefon**.

Calendar

Proiectul de lege prevede eliberarea MN începînd cu ianuarie 2014. Operaţional va deveni 1 an mai tîrziu.
După 3 ani de aplicare experimentală vor urma rapoartele privind impactul, eventualele efecte perverse, inclusiv cele despre scurgerile de date personale în natură.

Obiecţiile faţă de introducerea MN în practică sunt îndreptăţite, mai ales cele ce privesc protecţia datelor cu caracter personal. Pentru a nu pune cetăţeanul în insecuritate, au fost prevăzute cîteva pîrghii în mîna sa.

Cu MN, cetăţeanul va putea alege dacă le lasă libere sau le blochează anumitor autorităţi accesul la date despre sănătatea sa. Switch-ul are două tăişuri. E firesc să vrei a ascunde numărul de plombe din gură. Dar cînd eşti diabetic, mai bine laşi datele la vedere. Cînd eşti diabetic şi locuieşti într-o zonă expusă catastrofelor, în locul de refugiu provizoriu poţi avea plăcuta surpriză ca, odată înregistrat acolo, să ţi se înmîneze şi raţia de insulină odată cu pătura.

Cetăţeanul nu va putea însă bloca accesul fiscului la datele sale despre venituri şi cheltuieli. Şi aici ar fi o mică discuţie. Cînd faci un „ciubuc”, te poţi trezi că fiscul a aflat de el şi ţi l-a înregistrat. Însă pentru a nu fi pus în insecuritate, în baza aceluiaşi număr, poţi accesa, eventual monitoriza online, orice mişcare despre circulaţia datelor tale personale. Cine, ce date şi cui i le-a transmis.
Există şi o parte luminoasă: formularul de declaraţie de venituri, îţi va veni parţial completat. Şi la venituri, dar şi la deduceri. Cînd ai înregistrat un nou născut, automat, deducerea de bază va fi ajustată. Sau: actualmente, pentru a deduce cheltuielile pentru sănătate (coplata, îngrijirea la domiciliu etc.) cetăţeanul trebuie să strîngă toate chitanţele de peste an şi să le depună odată cu declaraţia.
În noua configuraţie însă, nu va mai fi nevoie de chitanţe. Fiscul le va fi înregistrat deja, indiferent unde ai beneficiat de serviciile medicale, întrucît, în baza aceluiaşi sistem integrat, agenţii medicali şi paramedicali vor putea deconta mai des, creanţele la fondul de sănătate. (în prezent, unii agenţi medicali nu decontează serviciile decît la încheierea anului fiscal).

Un alt avantaj este că circulaţia informaţiilor financiare poate fi şi invers: de la fiscal la social. Cînd intri sub un anumit plafon de venituri, nu trebuie să mergi tu la primărie pentru a depune cererea de ajutoare (de încălzire de naştere etc.) Vei fi anunţat că, la data cutare, îţi va intra în cont suma cutare.

Chiar şi pentru contribuţia la pensie îţi poţi verifica online soldul. Deja sistemul de automonitorizare este gata, însă nu bazat pe MN, ci pe o carte poştală cu un număr provizoriu de acces.

Puse una peste alta, avantajele date de my number par a fi mai mari decît dezavantajele, altminteri bine compensate atît prin transparenţă, cît şi prin posibilitatea de reglaj al nivelului de transparenţă. Însă pentru ca un asemenea sistem să poată fi aplicat în România, este nevoie ca mentalitatea punitivă, resentimentară, intoleranţa la eroare, la pierdere/ distrugere, monotonia autentificării, intoleranţa la diferenţe contabile, atitudinea hiperprevenivă, paranoică, a legiuitorului, să fie suprimate definitiv.

––––––––
* La secţia de votare e suficient ca electorul să spună pe gură: numele (complet), adresa (sumar), data naşterii (sumar).
** În ROmânia, procedura de anulare a unui document pierdut este vital să fie simplificată la maximum. În legislaţia românească, anularea unui document de identitate este atît de greoaie, încît pare făcută în duşmănie. Este urgent ca anularea documentelor pierdute să nu mai necesite publicări în MO şi în gazete.

● Ghid de privatizare a bătrîneţii

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/01/22

Bunicul meu nu a fost pensionar. A muncit toată viaţa. De la 13 ani, la 67. Ucenic, calfă, apoi, croitor autoangajat.

În 1964, cînd a murit bunicul, bunica a rămas fără niciun venit. Nici vorbă de pensie de urmaş. De altfel, societatea socialistă (ulterior multitentacular dezvoltată) nu avea pic de milă de autoangajaţi şi de urmaşii lor, întrucît ei nu slujiseră sfînta proprietate socialistă. La urma urmei, nici nu era un caz disperat. Toţi cei patru fii ai bunicii erau salariaţi, iar fiecare îşi plătea contribuţia la asigurările de bătrîneţe. Ba, mint. Doi au fost din categoria celor „mai egali”, în reaua tradiţie a echităţii socialiste, continuată altminteri pînă în zilele noastre, şi nu au contribuit niciodată explicit la fondul de pensii. Cum ziceam, toţi cei patru fii s-au înţeles să contribuie lunar cu cîte o sută de lei la portofelul gol al bunicii. Şi aşa au făcut, fără vreo ajustare cu inflaţia. Pînă în 1988, cînd bunica şi-a dat, cu evlavie, obştescul sfîrşit.
Azi, părinţii mei sunt pensionari. Cu pensie modestă, dar niciodată nu s-au plîns, deşi, adesea se împrumută de la o pensie la alta, aşa cum se împrumutau de la un salariu la altul cînd eram noi copii.

Înainte de orice discuţie, doresc să precizez direcţia în timp a asigurărilor publice de bătrîneţe. Mulţi au impresia că banii opriţi pentru asigurările sociale sedimentează undeva, eventual sporesc, special pentru cînd ei vor fi bătrîni. Este exact invers. Banii plătiţi azi de cel activ, se duc în buzunarul celui pensionat ieri. Cu alte cuvinte, contribuţia la pensie oferă o speranţă pentru viitor, dar se duce în trecut. E ca la rugby: pasezi numai în spate.

Sigur, totul poate fi raţionalizat, în sensul ajustării pensiei, eventual a contribuţiei, în funcţie de cîţi pensionari sunt în urmă. Nu intru în proiecţii şi simulări, pentru că nu mă pricep. Semnalez doar cîteva aspecte calitative, iar mai pe la coadă, voi propune o soluţie.
Cînd numărul pensionarilor este egal cu numărul celor activi, şi mai vine şi cîte o lege populistă, care zice că cuantumul trebuie să fie 85% din ultimul salariu, şi mai vine şi şeful să îi dubleze pensionabilului venitul pe ultima lună cu o primă babană, şi se mai găsesc o grămadă de nemernici care să se pensioneze fraudulos înainte de termen, şi mai pică şi niscai decizii sofiste ale Curţii Constituţionale, menite să le apere privilegiul pecuniar celor „mai egali”, nu e de mirare că bilanţul iese invariabil negativ. Iese negativ din cauza unei capcane de percepţie: unde pui şi nu se vede, nici cînd furi nu se cunoaşte. Şi fură copios: asigurator şi asigurat. Căile de furt le cunoaşteţi. Ştrangularea lor e însă mai interesantă din punct de vedere practic.
Am descris situaţia curentă. Să vedem unde se poate interveni în sensul echităţii fiabile, iar nu al echităţii socialiste.
Să spunem două cuvinte despre argumentele complicatei funcţii matematice.

1. Natalitatea Nu e niciun secret, este, de decenii, pe o pantă descendentă. Putem produce mîine 5 copii pe cap de pensionar, iar într-o lună, cei cinci să şi înceapă a contribui la pensia pensionarului? Desigur, nu. Natalitatea, chiar dacă ar creşte satisfăcător, rezultatele s-ar vedea numai peste 25 de ani. Natalitatea nu poate fi sporită altfel decît prin reducerea egotismului celor chitiţi „să îşi trăiască viaţa”. Ceea ce amînă eventuala ameliorare a intrărilor la fondul public de pensii cu încă două generaţii. Nu există nicio politică publică de reducere a egotismului. Ar fi şi groaznic să existe.
2. Durata de activitate Lungirea ei te ajută să trăieşti teoretic mai bine şi mai scurt la pensie. Rămîne valabilă observaţia că nu ieşi mai tîrziun la pensie pentru tine, ci pentru cel deja pensionat. Nimeni nu îţi va garanta că atunci cînd tu vei ieşi la pensie, datele problemei vor fi mai bune.
3. Populaţia activă Se poate ameliora situaţia şi mărind gradul de ocupare. Guvernele de pretutindeni obişnuiesc să trîmbiţeze atunci cînd cîte o politică publică scade şomajul de la 10 la 9,9%, dar pentru care a folosit 1% din bugetul consolidat. Un intervenţionism scump, cu rezultate îndoielnice.
4. Imigraţia Hai, gata cu sărăcia! Fiecare pensionar să scrie cinci scrisori de invitaţie la emigrare şi să le trimită în Nigeria. Dar să arate şi ce îi va aştepta pe eventualii imigranţi. Pentru că, altfel, soluţia nu va fi mai puţin ţepară decît scrisorile nigeriene.
Totuşi, înteţirea imigraţiei e ca scărpinatul: ajută pe moment. „Frecarea civilizaţiilor” are costuri mari pe termen lung, cu, sau fără, un robinet de reglaj fin al armoniei comunităţilor, chit că, la început, pensionarii şi antreprenorii ar fi mai bucuroşi. Însă organizaţiile economice, interesate în imigraţie, nu sunt entităţi prea scrupuloase moral. Fug mereu de acolo de unde se împute treaba, lăsînd comunităţile baltă, să îşi care bolovanul prin mîl.
5. Sporirea contribuţiei Actualmente ea se ridică la 30%, achitată fifti-fifti de angajator şi de angajat. O putem ridica? O putem, dar asta ar însemna să ruinăm şi bruma de iniţiativă privată ce a mai rămas. Pentru că problema nu este cine achită CAS, ci la cît se ridică procentual CAS. Procentual iese prost, atît pentru contributor, cît şi pentru pensionar.
6. Economiile Singurul fel de a-ţi orienta asigurarea de bătrîneţe către viitor (iar nu spre trecut) sunt economiile; tezaurizarea. Economiile sunt consum amînat. Chiar fiscalitatea de ar dispărea cu totul, din păcate, puţini ar fi în stare să pună un ban de o parte atît cît să nu tremure nici de frig, nici de frică. Cei mulţi însă, nevoiţi uneori să îşi tamponeze prin mijloace propri, inerentele perioade de criză economică, vor considera economiile doar o soluţie de avarie, şi doar pe termen scurt. Orice cronicizare a unei crize (economice sau de invaliditate) are potenţial ruinător. Eu însumi, sunt nevoit ca, de trei ani încoace, să acopăr paguba provocată de criză, inclusiv din economii. Adesea spun că, de trei ani şi jumătate trăim în submarin. Pentru a fi cît de cît asigurătoare, economiile trebuie să aibă cel puţin două decenii de acumulare cu rata de cel puţin 30% din venitul net. Lucru deloc la îndemînă într-un „stat social”. Cu cît mai social, cu atît mai priceput la pauperizarea oamenilor şi la semănarea zîzaniei.

După cum vedem, resursele de îmbunătăţire a situaţiei pensionarilor sunt limitate, iar supraexploatarea unora ar duce mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Singura resursă ce poate fi supraexploatată cu consecinţe pozitive este gradul de ocupare. Dar gradul de ocupare nu poate fi mărit într-un mediu economic suprareglementat. Mult mai utilă ar fi dereglementarea. Oamenii şi-ar găsi singuri obiectul muncii, şi în consecinţă şi locul de muncă. S-ar micşora şi cheltuielile publice (pentru stimulare, administrare, urmărire, penalizare etc.) şi cheltuielile private (pentru acreditare, avizare, şpagă etc.)
De asemeni, lungirea perioadei active, o oarece valoare practică ar avea. Rămîne să îi convingeţi şi pe schizofrenicii partizani ai statului social, că, simultan, şi pensionar tînăr şi pensie mare sunt o imposibilitate. Pentru că tocmai ei vociferează faţă de amînarea vîrstei de pensionare. Eu însumi, la o vîrstă la care aş putea ţine un răboj cu AMR-ul pînă la vîrsta de pensionare, m-am resemnat cu gîndul că va trebui să muncesc toată viaţa. Iar cei tineri nici măcar nu mai au de ce se resemna. Ei sunt siguri. Dacă munca l-a creat pe om, în viitor, pensia şi doar pensia îl va băga rapid în mormînt. Nu credeţi? Hm! Vă dă mîna? 🙂

Vă propun întîi să revenim la introducerea din textul de faţă.
Avem o bunică întreţinută de patru fii, din care doi plătesc şi asigurări sociale, iar doi fac parte din aparatul represiv, deci nu plătesc CAS. Observăm că doi fii plătesc de fapt de două ori pentru aceeaşi „greşeală”, aceea de a se fi născut într-un stat social(ist).
Credeţi că e corect ca tatăl meu şi sora sa să plătească atît pensia lui Ştefan Voitec şi Chivu Stoica, cît şi contribuţia directă destinată bunicii? Nu credeţi că avem în faţă un exemplu concludent ce revelă, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna, socialiştii iau de la sărac şi dau la bogat? Nu era mult mai simplu şi mai ieftin ca cei patru fii să plătească numai contribuţia informală către bunica? Ar fi fost mai simplu dacă statul nu ar fi naţionalizat bătrîneţea. Statul social(ist) de fapt a furat din banii pe care bunica mea ar fi putu să îi primească de la fiii săi. Aşadar, statul invadează brutal subsidiaritatea familială.

În Japonia, de pildă, contribuţia la pensie nu este obligatorie. Nu există numai un fond public de pensii, ci trei, fără canale de comunicare între ele. Angajaţii statului au un fond separat. Angajaţii privaţi altul, iar autoangajaţii, cu totul altul. Fiecare fond e organizat după propriile reguli. Cu toate astea, deşi nu e talmeş-balmeşul românesc, două din fonduri sunt permanent în deficit. Din nefericire, schemele de colectare şi plată sunt la fel de proaste, ceea ce se traduce prin acoperirea deficitului de la buget, în proporţie de 50%(!). Nu e nicio surpriză ca, în condiţiile date, cînd copiii baby boom-ului din 1947-50 ies masiv la pensie, datoria suverană a Japoniei să se ridice la peste 100.000 USD/locuitor (200% din PIB. nu este o eroare).

După cum v-aţi dat seama, statul social este o iluzie. O iluzie costisitoare, mai ales că tot el stabileşte şi criteriile după care acordă pensia. Şi mai şi risipeşte banii.

Dacă urmărim traseul banilor din pensii, ne putem da seama uşor că statul ia bani de la tineri, îi lasă săraci, şi în acelaşi timp, întreţine pensionari care îşi ajută copiii sărăciţi de acelaşi stat. Cu alte cuvinte, statul ia bani privaţi din buzunare private, şi îi toarnă tot în buzunare private. Nu întotdeauna aceleaşi, din moment ce şi pensionarii aparatului represiv trebuie să trăiască. Iar totul e grevat de birocraţi, de hîrţoage, de spaţii de stocare a hîrţoagelor, de nervi, de erori, de aroganţe. Costurile de administrare în regim public sunt de circa 40%. Cu alte cuvinte, 40% din banii dv. nici măcar nu ajung la părinţii voştri.

Acuma, nu e mai simplu ca tinerii să îşi întreţină părinţii fără toată nebunia asta? Ba da. Dar de ce simplu, cînd socialiştii urăsc familia şi strivesc individul? În numele cărei valori? Desigur, pentru a duce întreaga societate pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi ale datoriei suverane.

Şi atunci, am imaginat un mecanism de resorbţie a cancerului moral provocat de sistemul public de asigurări sociale. Pe scurt, un mecanism de privatizare a bătrîneţii în paşi mărunţi.

Din examinarea datelor demografice de interes, putem uşor să concludem că ar fi legitimă declarara stării de urgenţă demografică pe minimum 25 de ani.

În tot acest interval se cer măsuri urgente, de start, dar şi măsuri de reglaj fin.
Măsurile urgente sunt uşor de aplicat: ridicarea vîrstei de pensionare, liberalizarea totală a iniţiativei economice şi stîrpirea organizaţiilor criminale în care includem şi reţelele de interese din sectorul de stat, cu nesfîrşitele liste de organe de control.
Oricine poate muncii în oricare din domeniile ce nu cer acreditări speciale (medic, judecător şamd.). Legislaţia administrativă va scoate din texte orice referire la acte legalizate şi la alte tîmpenii birocratice. Avocatura se va liberaliza complet. Notarii vor dispărea, urmînd ca ei să devină reprezentanţi legali ai oricui ar apela la ei, sau să se apuce de o muncă cinstită în alt domeniu. (Este nevoie de tinichigii.)
Nu voi detalia mai mult. Priviţi niţel către Hong Kong pentru a înţelege ce este aceea libertate economică.

Să revenim. Avem aşadar o resursă limitată, din ce în ce mai mică: banii. Cînd o resursă este limitată, împărţirea ei are două trei criterii mari şi late de distribuire: licitaţia, tragerea la sorţi şi raţionalizarea. În cazul pensiilor, licitaţia este un nonsens, iar tragerea la sorţi este imorală. Rămîne doar raţionalizarea. Egalitarismul absolut, cerut de falimentul demografic.

Nu vă e frică de faliment! Întotdeauna, falimentul este o soluţie de salvare. La faliment au prioritatea cea mai mare creditorii cei mici. În cazul falimentului sistemului de pensii, pensionarii săraci. Iar dacă mai rămîne ceva pentru pensionarii bogaţi, bine. Dacă nu, să se mulţumească cu cît le rămîne.

Sigur, se vor găsi dintre cei care vor obiecta că ar fi o măsură socialistă. Aş dori doar să privească stările de război din istorie. În Londra anului 1941, cam toate resursele de hrană, îmbrăcăminte, combustibil, erau pe cartelă. Distribuţia (egalitaristă) pe cartelă a continuat şi după încheierea războilui, indiferent de orînduirea socială.

Acum, contribuţiile strînse în fondul de pensii trebuie urgent cartelat. De la vlădică pînă la opincă, aceeaşi pensie, pînă la moarte. Pensie ajustată anual, în funcţie de volumul colectat. Dar riguros egală, atît pentru fostul strungar, cît şi pentru fostul magistrat sau deputat. Pînă la resorbţia completă, pe cale biologică, a cancerului socialist.

În subsidiar, ne vom respecta din nou bătrînii. Nu pentru că ne dau bani din pensia lor, ci pentru că aşa e firesc. Vom deveni mai puţin egotişti, şi s-ar putea să naştem şi mai mulţi copii. Vom deveni ceva mai cuminţi şi mai cu sinţul dreptăţii. În orice caz, mai demni.

Cine nu e de acord, nu are decît să plătească în continuare pensia babană a celor doi mei unchi din aparatul represiv, sau să propună o altă cale.

▲ Asigurarea de viaţă: moştenire sau venit?

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/10/16

Zilele trecute, Curtea Supremă a Japoniei (CSJ) a luat o decizie importantă întru clarificarea impozitului aferent la plata asigurărilor de viaţă. Pînă de curînd, banii încasaţi din consumarea asigurării de viaţă erau consideraţi moştenire şi se aplica impozitul pe moştenire. În plus, fiind vorba de o proprietate virtuală, ce ia formă numai la îndeplinirea condiţiilor de plată, respectiv la moartea subiectului, banii încasaţi de beneficiar se consideră şi venit. Chiar dacă provine dintr-un pariu, tot venit e.

Curtea a constatat că cele două impozite aplicate simultan încalcă principiul evitării dublei impozitări. În consecinţă,

Curtea a hotărît ca singurul impozit aplicat la încasarea unei poliţe de asigurare de viaţă să fie cel pe venit. (Suma încasată de beneficiar se adaugă la venitul său global, căruia i se aplică impozitul pe venit, în cuantumul corespunzător.)

O mică discuţie

Unele poliţe de asigurare se pot plăti şi sub forma unei pensii lunare, întinse pe 10, 25 de ani, sau chiar pînă la moartea beneficiarului (ca la pensiile asigurărilor de stat) în locul banului grămadă. E firesc ca la o pensie, oricare ar fi ea, să nu se aplice impozitul pe moştenire. Se poate însă aplica liniştit impozitul pe venit, ţinînd seama că banii plătiţi de către beneficiarul poliţei de-a lungul anilor, au fost deduşi la vremea respectivă.

Ce constatăm?

Constatăm că banii dintr-o pensie, sau dintr-o poliţă de asigurare nu reprezintă decît forma unei proprietăţi virtuale, ce nu poate fi decît relativă. Dacă proprietatea ar fi fost una tipică, concretă, măsurabilă, atunci ar fi primat impozitul pe moştenire, în dauna celui pe venit.

Punînd totul în context românesc, vedem cît de nedreaptă a fost decizia CCR, prin absolutizarea dreptului de proprietate, în baza căruia s-au menţinut pensiile nesimţite. Decizia CCR ar fi trebuit în acest caz să facă referire şi la extinderea cuantumului pensiei la moştenitori. (Nu e tîrziu.) 🙂

Pensia, precum asigurarea de viaţă, reprezintă un RĂMĂŞAG. Nu poţi lăsa moştenire un rămăşag, ci doar banii rezultaţi din consumarea rămăşagului. Nu-i poţi recunoaşte calului pe care ai pariat dreptul de proprietate asupra banilor pe care îi încasezi din pariu. Sumă ce oricum depinde de modul în care condiţiile contractuale au fost îndeplinite*). Chiar dacă, în cazul pensiei de stat, calul şi beneficiarul sunt una şi a ceeaşi persoană, nu se poate garanta ceva ce depinde de factori demografici, de pildă.

Aşadar, cuantumul pensiei nu poate rămîne imuabiul sau crescător. El poate, şi e de dorit a fi ajustat nu numai în sus, ci şi în jos. Nu poţi face numai rămăşaguri cîştigătoare, pentru că atunci se cheamă că trişezi. Iar a trişa nu este o valoare constituţională, ci dimpotrivă, şubrezeşte principiul solidarităţii.

CCR suferă de sindicalism cronic, pentru că nu vede decît iluzoriul principiu al dreptului cîştigat, cînd de fapt bate la uşă un principiu mai mult decît real: „principiul dreptului diminuat” pînă la valoarea pensiei de urmaş, sau chiar „principiul dreptului pierdut”. Aşadar, dacă politicienii nu au dreptul să conteste deciziile CCR noi, ca Suveran, vedem şi ne revoltăm pentru cît de imoral este arbitrul nostru constituţional.

(discuţia s-ar fi putut extinde şi asupra implicaţiilor succesorale ale poliţei de asigurare: testamente, nulităţi, partaje etc. Am accentuat doar faţa dreptului de proprietate virtuală)

Cred că articolul face clar mercantilismul socialiştilor, ce nu scapă niciun prilej de a invoca solidaritatea socială, tocmai în scopul spulberării solidarităţii sociale, întru umflarea propriilor buzunare.
––––––-
*) Unele poliţe de asigurare devin nule, în cazul în care „calul” se sinucide, sau se sinucide într-un interval precizat de timp.

● Salariul orar şi venitul anual

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/08/12

Link scurt: http://wp.me/pKahb-pv

Zilele trecute, Preşedintele a venit cu două idei: 1) orice venit se impozitează şi 2) unitatea specifică de măsură a salariului să fie lei/oră în loc de lei/lună. Ambele idei sunt corecte. Întîmplător, urlu şi eu de ani de zile pentru ca ele să se înfăptuiască.

Însă se cuvin cîteva precauţii, fără de care, ambele idei vor fi compromise. Şi mă gîndesc în primul rînd la articolele de calculaţie ce trebuie deduse la calculul impozitului global.

E firesc ca salariul orar să dea unitatea specifică de măsură a preţului muncii, (lei/oră) din moment ce, actualmente, toate proiecţiile au la numitor luna, iar orele suplimentare, ora. O incongruenţă păguboasă. Fac observaţia asta încă de cînd cabinetul Năstase a înaintat sclerosul cod al muncii către Parlament. E un sistem incoerent, de fapt, un ciur spart, numai bun pentru evaziune fiscală şi izmeneli sindicalicoase.

Executivul nu are de ce impune mai mult de o limită inferioară pe ţară. Ea trebuie să fie egală cu cel mai mic salariu orar raţional, în cea mai săracă regiune. Ar fi limita sub care, preţul muncii devine fraudulos pentru angajator, şi poate fi considerat ca luare în sclavie. Prefecturile, sau, în viitor (după reforma administrativă) consiliile regionale, vor avea competenţa să stabilească salariul minim orar pe regiune, dar nu mai mic decît salariul minim stabilit de Executiv, ţinînd seama de implicaţiile morale pomenite mai sus. Nu e treaba Guvernului să asigure salariul lunar minim. De altfel, îi e imposibil. Ar obliga angajatorii să socotească numai în norme întregi.

Salariul lunar e o unitate de măsură prea mare pentru a putea raţionaliza utilizarea angajaţilor. Poşta Japoniei are 240.000 de angajaţi cu normă întreagă şi 120.000 cu jumătate de normă. Dacă nu ar proceda aşa, ar mînca-o concurenţii.

Schimbarea unităţii de măsură flexibilizează relaţiile de muncă. Un instalator poate munci în două locuri cu jumătate de normă, şi în paralel poate scrie şi un studiu de literatură comparată pe care să încaseze drepturi de autor. Cînd oboseşte, se poate rezuma la o singură slujbă de jumătate de normă, fără ca Guvernul să se simtă obligat a-i asigura salariul lunar minim pe economie, sau vreun alt ajutor.

Avantajul este că orarizarea salariului (acolo unde se poate) le taie sindicatelor o pîrghie de şantaj. Toate contractele colective vor trebui renegociate. Desigur, de pe alte poziţii.

Salariul orar poate fi impozitat la sursă, lunar, trimestrial, sau semestrial, dar el poate fi impozitat şi în urma declaraţiei anuale la fisc. Şi într-un caz, şi în celălalt, venitul va trebui să aibă la numitor anul, întrucît, contribuţiile la asigurările sociale au la bază venitul global pe anul precedent.

Şi iată că astfel aflăm şi explicaţia pentru necesitatea impozitării tuturor intrărilor. De ce?

Omul are o singură gură, o singură sănătate şi o singură bătrîneţe. Nu poţi spune că impozitezi salariul, dar nu impozitezi veniturile din drepturi de autor, sau pe cele din pariuri. Toate veniturile intră în aceeaşi gură. Nu poţi spune că pentru a mînca din salariu ai o gură iar pentru a mînca din drepturile de autor o altă gură. Cînd te îmbolnăveşti, nu poţi spune cu certitudine că e din cauza corvezii de la locul de muncă, sau din cauza stoarcerii creativităţii în urma căreia ai încasat drepturi de autor.

În Japonia se impozitează şi premiile simbolice. Soţia mea s-a trezit cu cîteva zeci de yeni opriţi explicit, în rubrică separată, pe statul de salariu, pentru simplul fapt că primise de la locul de muncă, în luna precedentă, un premiu în natură, constînd într-un evantai în valoare de vreo 500 de yen (cca 15 lei).

Alt exemplu: într-un carnet de economii, cu un sold mic, aproape fără mişcare, la actualizare, am descoperit un rînd cu 10 yen pe coloana de intrări, reprezentînd dobînda la depozit, urmat de un al doilea rînd cu 1 yen (!) – circa 3 bani – la ieşiri, reprezentînd impozitul pe dobîndă. Aş întreba: cîte bănci din România cooperează la strîngerea impozitului la dobîndă?

Aşadar, totul se impozitează, pentru că totul (mai puţin şpaga) se întoarce, într-un fel sau în altul, la popor.

Acuma, să vedem ce se întoarce. Se tot vorbeşte că nu ar fi bine ca pensiile să fie impozitate. Întrebarea e: cînd contribuţia la fondul de pensii a fost depusă, ea fost dedusă din calculul impozitului pe venit? La unii, da, la alţii nu. La unii doar parţial. Iată că, aplicînd principiul evitării dublei impozitări, aflăm următoarele:

Acolo unde contribuţiile au fost deduse la vremea lor, pensia se impozitează. Acolo unde ele nu au fost deduse, nu. Ce observăm? Există pensiile speciale, pentru care nu a avut nimeni ce să deducă, ele nefiind constituite pe principiul contributivităţii. Acele pensii OBLIGATORIU SE IMPOZITEAZĂ. Aşadar, securiştii, militarii, magistraţii, miliţienii, SUNT OBLIGAŢI, şi moral, şi material, să plătească impozitul aferent pensiei. La ei, pensia nu reprezită „proprietate”, ci, cel puţin parţial, o prelungire a îndemnizaţiei. Iar îndemnizaţia se impozitează.

La fel, oamenii se pot asigura la fonduri private de pensii. Fiscul le poate deduce contribuţiile la fondurile private, însă nu nelimitat, ci într-un anumit cuantum. Însă dacă, să zicem, cineva contribuie la 10 fonduri private, de dedus i se deduce doar contribuţia la unul privat. Cînd intră în plată, este drept să nu i se impoziteze celelalte 9? Păi, să vedem. Statul garantează doar deducerea într-un cuantum maxim. Dincolo de el, se consideră că contributorul joacă la noroc. Să zicem că joacă şi cîştigă ani buni de pensie. Păi, dacă e cîştig, înseamnă că trebuie impozitat. A riscat banii lui, dar pe barba lui. Dacă omul pierde, şi moare după 3 zile de cînd pensia intră în plată, înseamnă că au cîştigat companiile de asigurări. Iar cîştigul lse impozitează (treptat) de la companii, în urma creşterii raportului încasări/plăţi, ceea ce atrage, nu numai creşterea impozitului pe profit, dar şi a TVA aferent, din moment ce companiile cumpără ieftin şi vînd scump.

Din motive de echitate însă, se cuvin cîteva limitări.

Pensia ce însumează anual mai puţin decît limita de venit sub care nu se percepe impozit, nu se va impozita. Să zicem, 8000 lei/an.
În plus, este vital ca coplata pentru serviciile de sănătate să se deducă. În acest fel, prin deducerea costurilor pentru sănătate, limita poate fi ridicată la 10,400 lei/an. Sub această sumă nu se va plăti impozit pe pensie. Desigur, pot exista şi deduceri punctuale, pentru ecologizarea casei, de pildă. În aceste cazuri, limita se poate ridica temporar chiar mai sus.

● Anarhismul Curţii Constituţionale ucide res publica – Bakunin e fericit

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/26

Zilele trecute, după ce şi-a lăsat Binele, Adevărul şi Frumosul la domiciliu, conclavul ayatolahilor constituţionali a emis în spatele altarului o bulă prin care forţează aplicarea Art.44(1) din Constituţie. În mod paradoxal, firmanul CCR desfiinţează dreptul de proprietate, şi deschide calea selecţiei naturale. Res publica a decedat.

Fiindu-mi imposibil să înghit disonanţa cognitivă, le-am scris ayatolahilor. Cum şansele ca domniile lor să citească aceste rînduri sunt mai mici decît cele de a supravieţui pe Soare, aplic aici textul. Nu înainte de a observa că Bakunin a fost un tîmpit. Nu şi-a dat seama că instrumentul prin care îşi putea instala utopia este tocmai o Curte Constituţională.

––––––––––––––
(Într-o primă versiune, am postat textul pe Juridice.ro. se pare că judecătorii nu au avut ochelarii de aproape, şi au apucat să secrete decizia. De aceea, am îndrăznit să-l trimit două zile mai tîrziu, prin mail, cu fonturi de 14)

–– Original Message ––
From: Marius
To: ccr(la)ccr.ro
Sent: Saturday, June 26, 2010 4:05 AM
Subject: Despre dreptul de proprietate

Stimaţi domni,

În legătură cu argumentele aduse în sprijinul dreptului la pensie, aş avea cîteva observaţii de profan. Am doar avantajul vîrstei şi al independenţei pecuniare faţă de bugete de stat.

Cred că ne-am apropia mai mult de adevăr, dacă am privi din mai multe unghiuri drepturile cuvenite la pensionare. Cuantumul pensiei este garantat – zice legea [supremă]. Însă, să vedem cînd, şi din ce se constituie fondul de pensii, şi cît de bine garantat poate fi cuantumul.

Magistraţii afirmă că pensia reprezintă drept de proprietate. În parte este adevărat, însă nimeni nu poate spune care este valoarea totală a averii de restituit pensionarului, din moment ce nimeni nu poate spune cu certitudine că va muri în anul 2028, pe 25 iunie la ora 10. Aşadar, există variabila hazardului, ce, inevitabil, slăbeşte dreptul de proprietate.

În sistemele private de pensii, asiguratorul, fie garantează pentru o pensie ce poate asigura (atenţie!) doar stabilitatea financiară a companiei, fie, în funcţie de conţinutul contractului, pune o limită de vîrstă pînă la care pensia poate fi plătită (75, 80 sau 85 de ani). Doar în acest din urmă caz, cuantumul pensiei este garantat.

Nu putem însă să nu observăm că, fie în sistem de stat, fie privat, pensia are ceva din jocurile de noroc, ceea ce, din nou, slăbeşte afirmaţia că pensia ar fi drept de proprietate. Nimeni nu poate ridica pretenţii asupra cîştigului la loterie înainte ca jocul sorţilor să hotărască. Din nefericire, jocul sorţilor coincide riguros exact cu sfîrşitul vieţii pretendentului.

Probabilităţile nu sunt certitudini decît la valoarea 1, constantă în timp. Poate garanta cineva constanţa lui 1? Poate numai bunul Dumnezeu, întrucît El este Unul absolut. Dar Dumnezeu nu hotărăşte drepturile salariale, ci dumneavoastră sunteţi în situaţia delicată de a hotărî ce, şi cui se cuvine. Iar regula nu este cea de a proteja pensiile mari de diminuare. Cu puţină răbdare veţi descoperi mai jos şi o similitudine.

Prin absolutizarea dreptului de proprietate asupra pensiei, niciuna din sursele de satisfacere a pretenţiei nu va putea fi susţinută. Împrumutul e ca scărpinatul. Ajută pe moment. Suprataxarea proprietăţii ca urmare a absolutizării drepturilor salariale sau de pensie, strică echilibre şi mai precare.

Aşadar, absolutizarea dreptului de proprietate, cînd vine vorba de pensie, paradoxal, se întoarce împotriva dreptului de proprietate, fie prin secătuirea fondului, şi lipsirea altora de dreptul de proprietate, fie prin amanetarea viitorului prin împrumuturi externe, fie prin taxarea oneroasă a altor drepturi, cum ar fi prin supraimpozitarea bunurilor imobile, sau chiar prin suprataxarea muncii şi a consumului.

Se poate considera şi că pensia este ca economiile băneşti. Trebuie să recunoaştem, are şi proprietăţi de depozit la bancă. Însă cu o observaţie: contributorii devălmaşi depun, nu pentru viitor, ci pentru trecut. Adică, fiii depun “economiile” în folosul părinţilor. Totul este în regulă, dacă banca este solvabilă. Ea poate redistribui şi restitui chiar şi în rate zilnice (dar limitate) sumele depusă. Problema se complică atunci cînd banca are dificultăţi financiare. Într-o atare situaţie, este supusă controlului judecătorului sindic. Este “starea de urgenţă” a băncii. Judecătorul sindic dispune cît şi cărui creditor i se restituie economiile integral.

Regula de drept spune că prioritatea o au creditorii mici*. Iar dacă mai rămîne ceva la lichidarea activelor băncii, atunci, vor fi satisfăcuţi şi creditorii mari. Contextualizînd, tinerii de azi plătesc azi o mare parte din risipa statului totalitar, generos cu susţinătorii săi, chiar dacă, la vremea lor, ei nu au contribuit nici măcar cu un leu la fondul de pensii.

În concluzie, dacă bugetarii susţin absolutizarea drepturilor salariale, iar domniile voastre le daţi satisfacţie prioritar pensionarilor de lux, Justiţia are la îndemînă legea falimentului. Nu este greu. Puţin curaj! Lichidaţi statul pe cale judiciară. Cunosc cel puţin 10 persoane, libertarieni anarhişti, care s-ar bucura.

Cu speranţa că nu v-am vexat, vă urez multă înţelepciune.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Hiroşima

———————
* Cînd firma Sogo a intrat în incapacitate de plată, a trebuit să-şi lichideze cîteva active, printre care şi magazinul departamental Sogo din Hiroşima. Atunci, creditorii cu creanţe de pînă la 3 milioane de yen au fost compensaţi 100%. Creditorii mari au rămas, nu numai fără nicio compensaţie materială, dar şi fără speranţa că le vor fi restituite vreodată creanţele. Aşadar, principiul este: cei slabi au prioritate.

%d blogeri au apreciat asta: