Fără buletin

● Fir-aş albastru, Majestate, mînca-ţi-aş trusa de transfuzie!

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/06/24

Articolul de faţă nu este despre monarhie, ci despre monarhiştii proteici, de conjunctură, concentraţi, deloc surprinzător, preponderent în lighioana politică: Uniunea Socialist Liberală.
Cine doreşte opinia mea despre monarhie este binevenit să mă întrebe pe coloana de comentarii.

Un martor al evenimentului de la 23 august 1944 povestea cît de uluiţi erau ofiţerii prizonieri germani arestaţi în Bucureşti. Întrebat dacă se aştepta la inflexiunea istorică, unul din prizonieri mărturisea că se aştepta. Ceea ce l-a uluit a fost că, deşi oamenii erau aceiaşi, pe 24 august nu mai găseai picior de filogerman în Bucureşti.

Deh!, oportunismul valah are rădăcini adînci.

Iată că, odată cu recentul băţ muiat în turnesol de Preşedinte, şi vîrît prin gard, parvenimea naţională ne dezvălui trecerea într-o nouă etapă de satisfacere a propriilor ei trebuinţe maslowe: nevoia de auto-transcendenţă. Azi într-o nouă prezentare, sub forma aripii monoplane dar monarhiste a unui conglomerat altminteri republican, dacă mergem la filogeneză.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi, este vorba despre trebuinţele umane, ierarhizate de amicul Maslow în cinci trepte.

Sigur, lucrurile sunt discutabile. Pot fi aspiraţii în serie (întîi burta şi apoi intelectul) sau în paralel (n-ai dreptul de proprietate garantat, dar practici rezistenţa prin cultură), pot fi subiecţi ce se opresc la stadii inferioare (bea, mănîncă, fute bine/ că nu ştii moartea cînd vine), sau superioare (viaţă întru Hristos), dar, în linii mari, nevroza existenţială are cam aceleaşi mecanisme de compensare.

Nici eu, nici dumneavoastră, nici plutocraţii noştri nu facem excepţie. Particularitatea (clepto)plutocraţilor este că, pescuitori în apele tulburi ale tranziţiei, îşi caută satisfacerea trebuinţelor în mod fraudulos. De unde se vede că ierarhia Maslow este una obiectivă, dincolo de dialectica bine/rău, real/imaginar, recunoscut/cumpărat, moral/imoral, principial/pragmatic etc.

Privite prin prisma Maslow, moravurile celor de la vîrful societăţii pot fi explicate uşor.
Astfel, epidemia de doctorate cumpărate pe interntet, sau de la fabrici de diplome, este expresia frauduloasă a trebuinţei a IV-a. Trebuinţa a III-a este satisfăcută tot fraudulos, prin chermeze sechelarii, nunţi şi cumetrii monstruoase, grătare de 1 Mai şi pomeni electorale. Nu degeaba naşul este o instituţie. Nevoia a II-a, de securitate, este satisfăcută prin legalizarea raptului în Constituţie. Nevoia de auto-transcendenţă* (trebuinţa a V-a) poate fi găsită în picturile votive din multele biserici ridicate din bani prăduiţi.

Mai mult, reproducţia sistemului este asigurată prin menţinerea prostimii la nivelul trebuinţei I – bazale. Nu este greu să faci din flămînzi, milogi care să te voteze. Astfel, cu actuala plutocraţie, subdezvoltarea României este garantată. Inclusiv constituţional.

Dar, să revenim. Burghezia gentilomă de partid şi de stat a găsit o nouă resursă de înnobilare, blazonare şi albăstrire a propriului sînge: monarhia.

Era de aşteptat. Pînă nu ne forţează să îi băgăm pînă şi în calendarul creştin ortodox, ăştia nu se lasă.

Un plutocrat notoriu – Sergiu Andon – aghiotantul securistului definitiv şi irevocabil – Dan Voiculescu (aka Felix) – nu are nicio greaţă în a ronţăi articolul Fir-ai al naibii majestate! şi de a declara senin: Casa Regală îmi aduce o rază de speranţă. Este numai un exemplu din multele scuipaturi linse ulterior, după cum scîrbăvnicia protagoniştilor o cere.

Aspiraţia lor de azi este: Fir-aş albastru, Majestate!
Mîine? Nu ştiu. De la viermi proteici mă pot aştepta la orice. Încurcate sunt căile parvenirii sociale.

Mica publicitate
Camarilă venală, şi pletoră cinică, căutăm monarh de îmbrobodit. Garantăm pecuniar.

–––––––-
* Adesea parvenitul de vîrf aspiră să devină guru de sectă religioasă. Îşi fondează una. Un exemplu este cel din scandalul Toyota Shoji, un megacaritas, în urma căruia, iniţiatorul şi-a tras şi o sectă religioasă. Nici construcţia sctei criminale Aum Shinrikyo nu este mult diferită.

Tagged with: , ,

● Memoria e ruşinoasă, însă, cu puţin efort, bănoasă

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/04/22

Prin 1974, profesorul de socialism ştiinţific din liceu ne povestea că una din etapele viitoare, pe undeva pe la est de cele mai înalte culmi de dezvoltare socialistă, va fi cibernetizarea societăţii. E drept, lucrul s-a petrecut, dar întîi în prăpăstiile capitaliste, în timp ce cibernetizarea socialistă zăcea ferecată în centre de calcul, unde, pentru a obţine o dischetă de 5,25 inch, trebuia să scrii de mînă un referat de necesitate.

A urmat eliberarea de economia planificată, şi promovarea într-o eră a mercantilismului ţepar socialist. Ţeparii de partid şi de stat s-au mişcat şi se mişcă încă în paradigma parazitismului. I-aş putea ajuta să vadă dincolo de interesele lor mărunte, şi în acelaşi timp, să şi le şi satisfacă mai bănos.

Aflu că Arhivele Naţionale vor fi în sfîrşit informatizate pînă în dinţi. E bine şi mai tîrziu. Deşi unora le poate părea neverosimil, informatizarea este o investiţie de utilitate publică în infrastructură. Adică, şi în folosul actualilor ţepari economici. Pentru cei ce încă se îndoiesc de trăinicia şi de eficienţa autocolantelor kilobite pe pagini prăfuite, încerc să schiţez relaţia cauzală dintre memorie şi economie. Cum ar veni, între infrastructura memoriei şi buzunarul lor.

Într-unul din articolele mai vechi, arătam că, pentru cîţiva ani, Sugihara Chiune a locuit în Bucureşti, şi tot din Bucureşti a fost trimis pentru un an şi jumătate în lagăr. Spuneam acolo că statul român a rămas dator cu un act reparatoriu memoriei lui Sugihara.

Au trecut 65 de ani. Închipuiţi-vă că o gaură în asfalt rămîne neastupată pentru 65 de ani. Nu vă vine să daţi de pămînt cu responsabilul?

Conceptual, gaura din memorie şi cea din asfalt sunt surori gemene. Ambele produc pagube, inclusiv în bani. Numai că cea din asfalt afectează în principal planetarele, în timp ce cea din memorie, demnitatea. Sunt mai importante planetarele decît demnitatea şi eventual identitatea?

De ce e importantă demnitatea pentru un amoral mercantil? Păi, iată cum se înlănţuie lucrurile:

Toată lumea e de acord că România este subexploatată turistic. Ce trebuie să atragi turişti? Ce trebuie să îi oferi turistului pentru ca acesta să plece mulţumit şi să îţi trimită indirect şi alţi turişti?
Trebuie să îi oferi cîteva lucruri simple: respectul şi să nu îl laşi să se plictisească. Eficienţa în turism se măsoară în producţia de endorfine [μg/turist-km, μg/turist-eveniment sau μg/turist-zi]. Aşadar, un turism bun este un turism care trezeşte la maximum interesul şi plăcerea în timp şi spaţiu. Cum îi poţi trezi interesul cuiva străin de Căluşul nostru UNESC şi de ceafa la grătar? Dezvoltîndu-i reflexe şi făcîndu-l să îşi folosească cunoştinţe pe care le are deja. Ei ştiu de Comăneci. Comăneci? Vax. Toţi japonezii ştiu că „obiectivul truistic” se află de două decenii în SUA. Dacă vor s-o vadă nu traversează Asia, ci Pacificul.

Însă în ultimele două decenii, japonezii află din ce în ce mai multe despre salvatorul japonez al evreilor de la Kaunas. În viitorul apropiat, lecţia Vize pentru viaţă va intra şi în manualele de etică (poate de istorie), dacă nu cumva a intrat deja. România păstrează cel puţin în arhive urmele şederii lui Sugihara. Rapoartele Siguranţei şi ale Externelor sigur le conţin. Rămîne doar ca gaura să fie reparată bănos pentru România.

Aşadar, domnilor mercantili, dacă vreţi bani din turism, sprijiniţi recuperarea memoriei (şi deci informatizarea ANR). Odată recuperată, o puteţi apoi revinde, mitizată sau nu, pe yeni şi shekeli. Veţi crea locuri de muncă*. Veţi cîştiga bani. Ce-o fi aşa greu să înţelegeţi?

Ce puteţi face voi, agenţii de turism? Nu aveţi decît să îi presaţi pe executivii: primar (Oprescu?) şi ministrul turismului (Udrea?), să pună la vedere inscripţiile tetralingve în locurile pe unde a zăbovit Sugihara. Îl puteţi pisa la cap şi pe legislativul Preşedinte să dea pentru Sugihara un decret prezidenţial de scuze oficiale şi decorare postmortem, decret a cărui copie va fi un exponat în plus, în eventualitatea în care veţi fi atît de pricepuţi în afaceri, încît să deschideţi şi un mic memorial conex.

Dar pentru toate astea vă trebuie cercetarea istorică în arhive. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Time is money.

–––––-
* aşa cum, o mînă de evrei trăiesc în Yaotsu de pe urma memoriei lui Sugihara, ca ghizi pentru turiştii evrei. Aşa cum o mînă de lituanieni conduc la Kaunas grupuri de japonezi. Nu sunt destule cîteva zeci de obiective într-o ţară, ci mii? Nu le aveţi? Cine vă împiedică să le produceţi?
Cînd s-au pregătit JO de la Nagano, unul din multele obiective turistice, mai mult sau mai puţin butaforice din zonă, a fost un mic muzeu dedicat lui Henry Miller. Ce legătură putea avea Nagano cu un scriitor american? Păi, ultima sa soţie (nu şi văduva) fu japoneză. Organizatorii i-au dat femeii cîteva zeci de mii de dolari pe mînă şi au trimis-o în SUA să achiziţioneze cîteva lucrări grafice (HM le avea şi cu pictura) numai bune de luat ochii turistului. La ele a pus ce mai avea ea pe acasă, şi au încropit un mic muzeu-galerie.

După terminarea olimpiadei, încă un muzeu, de data asta dedicat olimpiadei, a sporit zestrea turistică.

● Salariul orar şi venitul anual

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/08/12

Link scurt: http://wp.me/pKahb-pv

Zilele trecute, Preşedintele a venit cu două idei: 1) orice venit se impozitează şi 2) unitatea specifică de măsură a salariului să fie lei/oră în loc de lei/lună. Ambele idei sunt corecte. Întîmplător, urlu şi eu de ani de zile pentru ca ele să se înfăptuiască.

Însă se cuvin cîteva precauţii, fără de care, ambele idei vor fi compromise. Şi mă gîndesc în primul rînd la articolele de calculaţie ce trebuie deduse la calculul impozitului global.

E firesc ca salariul orar să dea unitatea specifică de măsură a preţului muncii, (lei/oră) din moment ce, actualmente, toate proiecţiile au la numitor luna, iar orele suplimentare, ora. O incongruenţă păguboasă. Fac observaţia asta încă de cînd cabinetul Năstase a înaintat sclerosul cod al muncii către Parlament. E un sistem incoerent, de fapt, un ciur spart, numai bun pentru evaziune fiscală şi izmeneli sindicalicoase.

Executivul nu are de ce impune mai mult de o limită inferioară pe ţară. Ea trebuie să fie egală cu cel mai mic salariu orar raţional, în cea mai săracă regiune. Ar fi limita sub care, preţul muncii devine fraudulos pentru angajator, şi poate fi considerat ca luare în sclavie. Prefecturile, sau, în viitor (după reforma administrativă) consiliile regionale, vor avea competenţa să stabilească salariul minim orar pe regiune, dar nu mai mic decît salariul minim stabilit de Executiv, ţinînd seama de implicaţiile morale pomenite mai sus. Nu e treaba Guvernului să asigure salariul lunar minim. De altfel, îi e imposibil. Ar obliga angajatorii să socotească numai în norme întregi.

Salariul lunar e o unitate de măsură prea mare pentru a putea raţionaliza utilizarea angajaţilor. Poşta Japoniei are 240.000 de angajaţi cu normă întreagă şi 120.000 cu jumătate de normă. Dacă nu ar proceda aşa, ar mînca-o concurenţii.

Schimbarea unităţii de măsură flexibilizează relaţiile de muncă. Un instalator poate munci în două locuri cu jumătate de normă, şi în paralel poate scrie şi un studiu de literatură comparată pe care să încaseze drepturi de autor. Cînd oboseşte, se poate rezuma la o singură slujbă de jumătate de normă, fără ca Guvernul să se simtă obligat a-i asigura salariul lunar minim pe economie, sau vreun alt ajutor.

Avantajul este că orarizarea salariului (acolo unde se poate) le taie sindicatelor o pîrghie de şantaj. Toate contractele colective vor trebui renegociate. Desigur, de pe alte poziţii.

Salariul orar poate fi impozitat la sursă, lunar, trimestrial, sau semestrial, dar el poate fi impozitat şi în urma declaraţiei anuale la fisc. Şi într-un caz, şi în celălalt, venitul va trebui să aibă la numitor anul, întrucît, contribuţiile la asigurările sociale au la bază venitul global pe anul precedent.

Şi iată că astfel aflăm şi explicaţia pentru necesitatea impozitării tuturor intrărilor. De ce?

Omul are o singură gură, o singură sănătate şi o singură bătrîneţe. Nu poţi spune că impozitezi salariul, dar nu impozitezi veniturile din drepturi de autor, sau pe cele din pariuri. Toate veniturile intră în aceeaşi gură. Nu poţi spune că pentru a mînca din salariu ai o gură iar pentru a mînca din drepturile de autor o altă gură. Cînd te îmbolnăveşti, nu poţi spune cu certitudine că e din cauza corvezii de la locul de muncă, sau din cauza stoarcerii creativităţii în urma căreia ai încasat drepturi de autor.

În Japonia se impozitează şi premiile simbolice. Soţia mea s-a trezit cu cîteva zeci de yeni opriţi explicit, în rubrică separată, pe statul de salariu, pentru simplul fapt că primise de la locul de muncă, în luna precedentă, un premiu în natură, constînd într-un evantai în valoare de vreo 500 de yen (cca 15 lei).

Alt exemplu: într-un carnet de economii, cu un sold mic, aproape fără mişcare, la actualizare, am descoperit un rînd cu 10 yen pe coloana de intrări, reprezentînd dobînda la depozit, urmat de un al doilea rînd cu 1 yen (!) – circa 3 bani – la ieşiri, reprezentînd impozitul pe dobîndă. Aş întreba: cîte bănci din România cooperează la strîngerea impozitului la dobîndă?

Aşadar, totul se impozitează, pentru că totul (mai puţin şpaga) se întoarce, într-un fel sau în altul, la popor.

Acuma, să vedem ce se întoarce. Se tot vorbeşte că nu ar fi bine ca pensiile să fie impozitate. Întrebarea e: cînd contribuţia la fondul de pensii a fost depusă, ea fost dedusă din calculul impozitului pe venit? La unii, da, la alţii nu. La unii doar parţial. Iată că, aplicînd principiul evitării dublei impozitări, aflăm următoarele:

Acolo unde contribuţiile au fost deduse la vremea lor, pensia se impozitează. Acolo unde ele nu au fost deduse, nu. Ce observăm? Există pensiile speciale, pentru care nu a avut nimeni ce să deducă, ele nefiind constituite pe principiul contributivităţii. Acele pensii OBLIGATORIU SE IMPOZITEAZĂ. Aşadar, securiştii, militarii, magistraţii, miliţienii, SUNT OBLIGAŢI, şi moral, şi material, să plătească impozitul aferent pensiei. La ei, pensia nu reprezită „proprietate”, ci, cel puţin parţial, o prelungire a îndemnizaţiei. Iar îndemnizaţia se impozitează.

La fel, oamenii se pot asigura la fonduri private de pensii. Fiscul le poate deduce contribuţiile la fondurile private, însă nu nelimitat, ci într-un anumit cuantum. Însă dacă, să zicem, cineva contribuie la 10 fonduri private, de dedus i se deduce doar contribuţia la unul privat. Cînd intră în plată, este drept să nu i se impoziteze celelalte 9? Păi, să vedem. Statul garantează doar deducerea într-un cuantum maxim. Dincolo de el, se consideră că contributorul joacă la noroc. Să zicem că joacă şi cîştigă ani buni de pensie. Păi, dacă e cîştig, înseamnă că trebuie impozitat. A riscat banii lui, dar pe barba lui. Dacă omul pierde, şi moare după 3 zile de cînd pensia intră în plată, înseamnă că au cîştigat companiile de asigurări. Iar cîştigul lse impozitează (treptat) de la companii, în urma creşterii raportului încasări/plăţi, ceea ce atrage, nu numai creşterea impozitului pe profit, dar şi a TVA aferent, din moment ce companiile cumpără ieftin şi vînd scump.

Din motive de echitate însă, se cuvin cîteva limitări.

Pensia ce însumează anual mai puţin decît limita de venit sub care nu se percepe impozit, nu se va impozita. Să zicem, 8000 lei/an.
În plus, este vital ca coplata pentru serviciile de sănătate să se deducă. În acest fel, prin deducerea costurilor pentru sănătate, limita poate fi ridicată la 10,400 lei/an. Sub această sumă nu se va plăti impozit pe pensie. Desigur, pot exista şi deduceri punctuale, pentru ecologizarea casei, de pildă. În aceste cazuri, limita se poate ridica temporar chiar mai sus.

Summit-ul româno-mistreţ nu va avea loc – (comunicat de presă)

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/03/04

Am primit zilele trecute un mail prin care sunt invitat la un forum economic româno-japonez, ce va avea loc la Hotelul Imperial din Tokio. Companie selectă. Număr limitat de participanţi. 80. Excelenţa-Sa Preşedintele României – Traian Băsescu – va ţine o cuvîntare.

Mă simt onorat, dar, ca preşedinte al Republicii Marius Mistreţu-Balc (Balc de la Balcani) voi fi foarte ocupat. În ziua summit-ului am deja pe agendă primirea unor numeroase delegaţii nippone, şi va trebui să fiu o gazdă bună la recepţiile ce vor avea loc cu acel prilej în sala de protocol a palatului prezidenţial din Hiroşima.

Pe de altă parte, aş fi vrut să clarific statutul republicii mele, din 7 iunie 2009, aflată în conflict diplomatic cu România. Ţinînd seama că România a iscat conflictul, în urma căruia, eu, împreună cu ceilalţi doi locuitori ce constituie populaţia ţinutului meu, am declarat independenţa statală, găsesc că firesc ar fi ca un mesager diplomatic român să facă primul pas în negocierea reîntregirii ţării. Dacă Preşedintele Băsescu are de gînd să-mi adreseze scuzele publice pentru nerecunoaşterea identităţii mele de către statul român, bine. Dacă nu, eu nu am probleme de statalitate. Rămîn sub protectorat japonez şi mă bucur de o largă autonomie.

Din motive sepepiste am publicat acest comunicat mai tîrziu. Rog Presa să nu mă acuze de lipsă de transparenţă în gestionarea chestiunilor de stat.

● 23 iunie 2009 – Traian Băsescu

Am trimis scrisoarea de mai jos via e-mail. Confirmarea de primire a sosit codificată într-un discurs de-al Preşedintelui, la 27 iunie 2009.
Am revizuit textul, azi, 12 iunie 2011. Pentru toma-necredincioşi, la cerere, pot aplica hardcopy după e-mail. În text apare o referire la aşa-zisa Anexă. Celor ce nu sunt în temă, le recomand fie să ia în răspăr toate articolele anteriore celui de faţă, fie să intre direct aici pentru o scurtă recapitulare în 10.000 de semne.

(urmează textul propriu-zis)

Dragă Domnule Traian Băsescu – Preşedinte al României

Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean româno-internet, cîrciumar la http://www.lamarius.net, Hiroşima. Este a doua oară cînd vă scriu, dar prima, în calitate de Preşedinte. Bineînţeles, în calitatea dumneavoastră de Preşedinte. Acum circa 8 ani v-am mai scris un mesaj scurt, pe care îl puteţi identifica prin parola Zăroni.

Domnule Preşedinte, încep printr-o observaţie. Fiind un om scrupulos, înainte de a îndrăzni a vă scrie, am căutat titulatura dumneavoastră completă, în documentele oficiale ale celei de-a patra puteri în stat, pentru a nu face cumva vreo gafă. Nu am găsit ceva coerent, ci numai titluri de nobleţe, precum: mascul alfa, Zeus, dictatorul, piratul etc. Ultimul, ducîndu-mă cu gîndul la un stat eşuat, precum Somalia. Ştiind că România NU este un stat eşuat, am dedus că Presa reprezintă un alt stat. Un stat în stat, (nu mă îndoiesc, democratic, sprijinit pe cei trei stîlpi instituţionali, altminteri, onorabili, sau în curs de onorabilizare la tribunal: Voiculescu, Vîntu şi Patriciu) stat numit, se pare, tot România. De unde şi confuzia.

Prezentare generală

Domnule Preşedinte, permiteţi-mi, vă rog, să vă aduc la cunoştinţă faptele.
Duminică, 07 iunie 2009, am purces la exercitarea dreptului de vot pentru alegerile europene, ca cetăţean european ce mă consider. În lipsa tehnicii de vot la distanţă (pe care o aştept de 16 ani) am înghiţit eu distanţa (de 900 Km) ce mă despărţea de proxima urnă de vot. Vă mărturisesc, ştiam dinainte ce mă va aştepta, sprijinindu-mă pe cîteva fapte. O lege electorală restrictivă, un Parlament ce a restrîns şi mai mult opţiunile în procedura de identificare a persoanei, precum şi apeluri insistente la vigilenţă, rostite de preşedintele Senatului, atît în campania electorală, cît şi în ziua de vot, în apariţiile publice ale domniei sale. Apelurile domniei sale la vigilenţă mi-au rămas pînă azi, imprimate în memorie. De aceea, consider că preşedintele Senatului a agravat situaţia, ceea ce se reflectă în participarea slabă la scrutin, iar ca factor, atît politic, cît şi legislativ, precum şi uman, îl consider pe domnul Geoană responsabil, cel puţin moral, pentru cele petrecute ulterior. Este drept, nu unicul responsabil.
Aşadar, a rămas doar să dovedesc strîmbătatea. În consecinţă, am plecat înarmat cu o bocceluţă de acte eliberate de statul român, (cu excepţia certificatului de naştere, toate expirate) şi cu un MP3 player. Cel mai ieftin.
În secţia de vot de la Ambasadă, am fost împiedicat să îmi exercit dreptul de vot, refuz motivat de expirarea actelor mele de identitate. Dacă în trecut se mai închideau ochii pe la consulate, de data aceasta, apelul domnului Geoană la vigilenţă şi-a dovedit influenţa pernicioasă în (ne)exercitarea drepturilor cetăţeneşti.

M-am întrebat: care este semnificaţia refuzului? Răspunsul raţional pe care l-am găsit, este că buletinul de identitate (BI) reprezintă doar un contract de vasalitate, între cetăţean şi statul român, contract cu durată limitată. Odată cu expirarea buletinului/paşaportului, statul se pune în situaţia jenantă de a nu-i mai putea garanta cetăţeanului, nimic. BI, odată expirat, cetăţeanul este în aer. La rîndul meu, aruncat în aer de un paşaport expirat, vă mărturisesc, nu m-am simţit deloc confortabil, dar mi-am revenit repede, întrucît am început să gîndesc. Am luat-o încet, cu întrebări simple, precum: Cine sunt eu?, Ce reprezint eu?

Am realizat că, dacă un suzeran s-a debarasat de mine printr-o hîrţoagă, am devenit un om liber, tot atît de liber precum un ronin.
Pentru reconstituirea stării iniţiale, cea de cetăţean cu drepturi recunoscute, garantate de Constituţie, am sesizat absurditatea procedurală la Avocatul Poporului, fără să aduc acuzaţii. Însă corectarea anomaliei semnalată de mine pe cale legală este cronofagă, iar pînă la rezolvarea aspectului legal, eu rămîn fără garanţii de securitate din partea suzeranului, recte statul român.

Stare de provizorat

Ţinînd seama de cele expuse, am convocat toţi experţii în drept internaţional privat, pe o rază de 15cm (hm! poate mai puţin) i-am introdus repede în chestiune, apoi, amîndoi am decis că trebuie să-mi declar autonomia statală şi să promulg o Constituţie după modelul celei româneşti. (Să mai zică cineva că experţii nu ştie carte!) Cu alte cuvinte, eu sunt statul, iar statul sunt eu.
Am fondat o nouă formaţiune statală, numită: Republica Marius Mistreţu-Balc. (Balc, de la… Balcani.) Stat democratic, cu suprafaţa de 120mp, cu statut provizoriu de protectorat japonez. Populaţia: 3 locuitori, din care 2, minorităţi naţionale. Limba oficială: japoneza (minorităţile naţionale fiind majoritare). Parlament bicameral: Camera soţiei şi Senatul. Deciziile majore se iau unicameral, în şedinţă comună. Întocmai ca în Parlamentul României, nu există vot majoritar, ci numai unanimitate (cînd e vorba de împărţirea banilor) sau balotaj, balotajul fiind tranşat democratic şi gerontocratic. (Dacă soţia vrea să încline majoritatea în favoarea sa, nu are decît să îmbătrînească mai repede ca mine.) Spre deosebire de Parlamentul României, cvorumul se realizează uşor. Lipsa unui parlamentar se consideră şedinţă separată, iar cînd lipsesc ambii, se intră în vacanţă parlamentară şi se stinge lumina. Conflictele de natură constituţională se tranşează în curte, gravimetric, ca şi în România, în sensul că cel mai dolofan are dreptate. Fiind în acelaşi timp şi preşedintele Senatului, şi preşedintele Republicii, am rezolvat problema reprezentării în exterior, ceea ce îmi dă dreptul să mă adresez atît domnului Geoană, cît şi dumneavoastră personal, în calitatea de Preşedinte al României. Aşa, ca de la dictator la dictator. Prin acest artificiu procedural, am răspuns la întrebarea: ce sunt eu?.
Republica mea, neavînd un PIB asigurător, nu pot iniţia nicio acţiune la tribunalul internaţional de la Şpaga, pentru tranşarea platoului la Continental.
De aceea, am cerut garanţii morale de la domnul Geoană, sub forma scuzelor publice, pentru consecinţele incidentului Tokio, cănsiderînd un atare gest ca normal, şi asigurător pentru respectarea în viitor a drepturilor mele fundamentale.
I-am acordat domnului Geoană un termen de 15 zile pentru a lua legătura cu mine în această chestiune, urmînd ca, în caz contrar, să mă adresez Preşedintelui României. Condiţiile puse pot fi găsite în secţiunea Anexa. Întrucît termenul a expirat, şi, chiar în eventualitatea în care domnul Geoană ar fi luat legătura cu mine, sunt sigur că nu ar fi trecut de etapa procedurală simplă, de identificare a persoanei, i-am luat în mod unilateral şansa priorităţii. Doar pentru a-i dovedi absurditatea unor proceduri. Consider că domnul Geoană a pierdut ocazia de a-şi valorifica handicapul. (Ferească Sfîntul! Nu vă gîndiţi la altceva!) Dacă, pînă la data amorsării, cîmpul de bătaie se va modifica, vă rog să acceptaţi actualizarea.
Aşadar, rămîne în suspensie întrebarea: cine sunt eu? Răspunsul nu este atît de simplu pe cît pare. Sinteza etapelor în stabilirea integrală a identităţii mele este cuprinsă în următorul:

Opis

0) data: 11 iunie a.c.
Publicat Stenograma incidentului Tokio.
Calea: internet.
Caracterul: public, fără restricţii de afişare şi de acces la fişierele audio.
Termen: nelimitat.
1) data: 11 iunie a.c.
Cerere către Ministrul Turismului, în care îmi exprim unilateral voinţa, spre deconectarea paginii mele de internet de la saitul Biroului de Turism din Tokio, ca represaliu la nerecunoaşterea identităţii mele de către Statul Român.
Calea: internet.
Caracterul: public, cu revendicări, fără restricţii de afişare.
Termen: 31 iulie a.c.
2) data: 15 iunie a.c.
Sesizare la Avocatul Poporului, în care am arătat anomalia, precum şi sugestii de îndreptare.
Calea: e-mail.
Caracterul: public, cu restricţii de utilizare, fără revendicări.
Termen: cînd i-o înţelepţi Dumnezeu pe parlamentari.
3) data: 18 iunie a.c.
Memoriu trimis la MAE şi indirect, Preşedintelui Senatului.
Calea: e-mail.
Caracterul: public, cu revendicări, fără restricţii de utilizare.
Termen: 02 iulie a.c.
4) data: 18 iunie a.c.
Înştiinţare către MAE, în care anunţ că mă aflu sub protecţie.
Calea: e-mail.
Termen: nedivulgabil.
5) data: 02 iulie a.c.
Amorsarea prezentului memoriu către Preşedintele României.
Calea: e-mail.
Caracterul: confidenţial.
Termen: la latitudinea Preşedintelui României.

Motivaţie de interes general

Nu m-aş fi agitat atît, dacă nu aş fi convins că, prin demersurile mele, întăresc statul de drept. În această privinţă, domnul Geoană, cred că e de acord cu mine, întrucît sunt un român ce recunoaşte întîietatea convingerii, în dauna constrîngerii. Iată!, am reacţionat din convingere.

Nu mă îndoiesc, domnule Preşedinte, din cele scrise de mine, veţi desprinde o concluzie amară, dar în acelaşi timp, dătătoare de speranţă. Anume, pentru a dezvolta sentimentul de responsabilitate, de onoare, în conştiinţele cetăţenilor, trebuie început chiar cu cetăţenii. Cu alte cuvinte, în orice relaţie dintre cetăţean şi stat, sau între cetăţean şi cetăţean, acolo unde, raţional este posibil, să nu mai fie niciodată necesară autentificarea la notariat a oricărui rahat. Rahatul pute. Cea mai bună dovadă că e rahat, e că pute. La ce să-l mai şi guşti? La ce să-l mai şi ştapilezi? De ce să obligi cetăţeanul să mănînce ştapile? De ce procedurile îi bagă pe unii în mormînt iar pe alţii-n Parlament?

Dragă domnule Preşedinte, o afirm răspicat, de nu ne vom opri din nebunia (supra)legalismului, vom da direct în anarhie.

Ca să arăt efectele perverse ale supralegalismului paroxistic de azi, iau chiar acum, în timp ce scriu, la întîmplare, un ziar central. Răsfoiesc: „Poliţist de România: înjurat, bătut şi batjocorit”.
Iată! Ne-am fi aşteptat ca, cu atîţia notari şi notăriţe, cu atîţia oameni ai legii, lucrurile să fie în ordine. Ce descoperim? Oameni îndobitociţi de ştampile, fără minimul simţ al onoarei, ce bat poliţişti, la rîndul lor, cu un vag sentiment al onoarei. Sper ca, numai exemplul de faţă să arate clar că: supralegalism – egal – anomie. Iar acesta este numai începutul.
Demersul meu este unul paşnic, legitimat complex, şi sper ca el să fie şi bine înţeles.

Revendicare

Domnule Preşedinte, pe de o parte, în beneficiul meu personal, vă rog respectuos, iar de cealaltă, în beneficiul tuturor cetăţenilor, vă implor ca, în numele Statului Român, să îmi satisfaceţi revendicarea expusă în Anexa, şi sintetizată la poziţia 3) din opis.

Motivaţie de interes personal

Dragă domnule Preşedinte Traian Băsescu, mă simt dator să vă fac o ultimă confesiune. Acolo unde spuneam că demersul meu este unul legitimat complex, mă gîndeam şi la motivaţia intimă. Am fost recrutat de Securitate, ca turnător neplătit, în 1978, la vîrsta de 19 ani, pe cînd eram elev TR în UM 01634 Cîmpulung-Argeş. După satisfacerea stagiului militar, nu am mai fost contactat niciodată de „organe şi ţesuturi”. Pe semne, felul meu de a fi le-a legat mîna lungă. Prea eram gură-spartă. Pentru că nu am ascuns nici măcar acest lucru în cercul de prieteni. Cu ruşine, fac mărturisirea, atît întru mîntuirea mea, cît şi pentru a preveni orice atac din partea soţilor notăriţelor (se ştiu ei). Îi recomand domnului Geoană să nu mai scotocească prin hîrţoage, că nu se va alege decît cu strănutul. Mare lucru nu se află acolo. Doar un tînăr buimac, speriat, strivit moral de un sistem ticălos. Oricum, în populaţia româno-internetă, istoricul meu are oarecare notorietate, de mai bine de patru ani, de cînd susţin din toată inima, publicarea pe internet a arhivei.
Cînd spun ruşine nu mă refer numai la partea biografică, ci şi la cea genealogică. Am doi unchi pe linie paternă, foşti ofiţeri de Securitate. Ambii trăiesc. Nu ştiu ce au făcut. Tot ce ştiu, ştiu de la ofiţerul CI care m-a recrutat, anume, că unul dintre ei a fost şeful catedrei de tactică la unitatea de la Grădiştea-Giurgiu.
Domnule Preşedinte, aveţi căderea de a dispune căutarea dosarului meu la CNSAS. De veţi fi curios să-i aflaţi conţinutul, v-aş fi adînc recunoscător pentru favoarea de a-mi remite o copie după dosar, pentru a mă convinge, o dată în plus, de ce sunt liber. Aş putea cere eu dosarul, dar am jurat să nu mai bag niciun yen în buzunarul notarilor.

Mi-am mai jurat, ca, odată-şi-odată, să spăl onoarea numelui Mistreţu. Am încercat, pe 21 decembrie 1989, la Dales, cînd, cu mîinile mele am tras pe trotuar cadavrul unei femei scunde, sau scurtată de impactul cu camionul militar (ce trecu la nici un metru de mine). După primele rafale am fugit. Tentativă de spălare a numelui, eşuată. Nu eram pregătit să mor, deci, nu eram liber. A doua zi, am pus în geantă trei chifle Graham, cîteva nuci, prune uscate, cîteva lumînări, şi am purces gata să mor. Din fericire, a fost tîrziu. Am aprins lumînarile pe locul în care murise femeia aceea, şi am dat de pomană merindele, întru mîntuirea celor răpuşi, cărora le port adîncă recunoştinţă.
Nu mă consider revoluţionar, şi, de aceea, nici nu am un certificat (autentificat sau nu, la notariat) în acest sens. Dumnezeu m-a trecut în linia a II-a. Am luat calea bejeniei. Am ajuns în Japonia, la studii de Bucătărie şi Onoare. De mai bine de 12 ani locuiesc în Hiroşima, loc marcat pe vecie de planificatori militari înţelepţi, (din ambele tabere) planificatori ce, nu mă îndoiesc, au respectat toate procedurile.
Azi, sunt fericit că am apucat ziua în care Dumnezeu m-a trecut în linia I, după o zvîrcolire de cîteva săptămîni, zbucium ce precede orice metanoia autentică.

Domnule Preşedinte, nu vă ascund, au fost şi victime. Sunt cel puţin trei membri ai familiei mele din ţară, cărora le-am mutilat sufletul odată cu plecarea mea. Doresc din străfundul inimii ca, chiar de nu mă vor putea ierta niciodată, cel puţin să nu le fie ruşine că poartă, sau că au purtat cîndva, numele Mistreţu. Nu mă consider mucenicul Cauzei. Ei sunt mucenicii. Ceea ce v-am mărturisit, nu am îndrăznit să împărtăşesc nici măcar unui duhovnic, şi, aş îndrăzni să spun, nici măcar mie, pînă nu voi fi venit cu ceva onorabil, în folosul tuturor, şi cu un nume curat, e drept, ceva fără masă, fără volum, dar fără de care, viaţa oricui ar fi goală.
Vă rog să mă iertaţi pentru îndrăzneala de a vă pune în spinare o povară în plus.

Motivaţii suplimentare

Dragă domnule Preşedinte, vă rog să îmi permiteţi a vă anunţa că, indiferent de rezoluţia dumneavoastră, consider că, în sens larg, datoria mea de cetăţean nu a fost îndeplinită, atît timp cît sunt încă viu. În schimb, datoria faţă de membrii familiei mele lărgite, da. Mă maturizez greu. Deocamdată, abia înţeleg de unde îmi vine numele. Cine sunt.

Vă rog, domnule Preşedinte, arătaţi că un sistem ticăloşit poate fi umilit, (chiar dacă nu învins) doar cu un reportofon de 20 de dolari şi cu un paşaport expirat! Ceea ce ar urma întru Bine, nu va fi decît o chestiune de timp.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Efecte

Pînă la data expedierii, scrisorii de faţă, s-au petrecut următoarele lucruri ce se leagă în mod probabil, sau logic, de demersurile listate în opis.
a) Duminică 21 iunie a.c., conform unei depeşe Agerpres, într-o coferinţă de presă, MAE declară public că, începînd cu 01 iulie, se simplifică procedurile după care consulatele vor lucra cu cetăţenii români din străinătate. MAE nu motivează decizia prin contribuţia presiunii aplicate de îngerii mei păzitori şi de mine, dar este bine şi aşa.
b) 22 iulie a.c., preşedintele Senatului pleacă în China pentru 3 zile. Scopul vizitei, obscur. Suspect! În consecinţă, dispozitivul meu de protecţie a fost reconfigurat.

c) (adăugat azi, 16 iunie 2011) Joi 19 noiembrie 2011 am fost sunat de la consulat să trimit două poze de paşaport, pentru întocmirea unui titlu de călătorie, ce, la data alegerilor prezidenţiale (22 noiembrie) mă aştepta pe masa comisiei de votare. A fost o soluţie în paradigma birocrat-conţopească despre lume şi viaţă, dar o soluţie. Deci, se poate.

Încheiere

Domnule comandant; gabier Marius Mistreţu, de pe nava România, raportez: Nava se află staţionată în Lacul Rusesc, la intrarea în Bosfor. De 20 de ani are probleme de pescaj şi de gabarit, ceea ce nu o face aptă să treacă dincolo, în Europa. Coca este năpădită de moluşte. Vă rog, faceţi ceva, chiar de ar fi ca, odată cu retezarea catargelor, să cad şi eu. Voi cădea… liber.

Cu adînc respect, şi aş îndrăzni să spun, cu iubire,

Marius Mistreţu
cîrciumar, Hiroşima

–––––––––––––––––––––––––
Bibliografie şi mulţumiri

Montesquieu – Spiritul legilor.
*** – Constituţia României

Le mulţumesc, pe această cale, domnilor Asterix şi Obelix pentru pilda celor 12 munci, pildă ce m-a ajutat mai mult decît 12 tratate de tinichigerie politică – pardon! – de filozofie politică, Vărului meu, Vinny, pentru isteţimea în lupta cu procedurile din Alabama, precum şi mătuşii Tamara (pură coincidenţă).
Îmi place să cred că persoanele ce au aflat de demersurile mele, cu cît mi-au răspuns mai laconic (sau de loc), cu atît cred că m-au sprijinit mai mult. Le mulţumesc din inimă.

%d blogeri au apreciat asta: