Fără buletin

●▲ Subsidiaritate laică – Ce se poate afla în spatele unei ştiri banale

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/09/29

Ieri, din buletinul de ştiri NHK de la ora 18, aflai că sfatul comunal al oraşului Hatsukaichi a dat un firman prin care limitează dimensiunile clădirilor din oraş. Astfel, ţinînd seama că insula Miyajima, ce conţine un templu shinto vechi de o mie de ani, edificiu din patrimoniul UNESCO, necesită un peisaj înconjurător pe măsură, consiliul a hotărît că orice clădire mai înaltă de 13m sau mai întinsă de 1000mp, are nevoie de aprobare specială pentru a putea fi construită.

Motivaţia este raţională. Frumosul face parte din valorile transcendente şi trebuie cultivat, mai ales cînd aduce bani la bugetul local.

În acelaşi timp, decizia are şi implicaţii mai adînci. Pe teritoriul oraşului, pe o coastă montană, acum vreo 15 ani a fost ridicată o clădire imensă. Faţada ei, supradimensionată în raport cu cubajul, poate fi văzută de pe Miyajima. Cine se fotografiază cu torii în fundal, în planul îndepărtat, nu scapă de funerara faţadă a clădirii cu pricina.

Totul ar rămîne în registrul laic, dacă clădirea ce parazitează peisajul nu ar fi o casă de rugăciune a unei secte (am aflat de curînd) budiste la bază, dar uşor eretică şi rău văzută. (Broasca mică cască gura mare.)

De obicei evit să prind clădirea în compoziţie…

Clădirea parazit se întrevede în spatele crengilor din dreapta-sus.


…dar o dată am fotografiat-o ceva mai în detaliu:

Prezenţa clădirii chiar în prelungirea axei dintre scena de noh (nefigurată aici) şi torii este în mod evident un act de concurenţă neloială între religii. Însă consiliul nu s-a putut băga în gîlceava subterană, ţinînd seama de neutralitatea sa în raport cu religiile. A invocat numai raţiunea peisagistic-turistică, eventual siguranţa în construcţii.

Compar cu referendumul elveţian pe tema moscheilor. Elveţienii lovesc frontal*), identitar, legislativ, riscant, în timp ce japonezii, pieziş şi echitabil, pe baza principiului subsidiarităţii, respectînd neutralitatea autorităţilor în raport cu religia. Subsidiaritatea rezolvă mai bine şi mai puţin turbulent conflictele (altminteri reale, dar) în care legislativul central nu are ce căuta. Decizia nu poate fi atacată pe temeiul discriminării abuzive, întrucît nu se referă la clădiri de cult, ci la clădiri în general.

Presimt că clădirii sectei budiste i se va găsi curînd şi un viciu de construcţie, cu implicaţii în siguranţa: seismică/ eoliană/ de pază contra incendiilor/ de prevenire a alunecărilor de teren etc. Cel puţin faţada cred că va fi micşorată, dacă nu va fi demolată direct clădirea.

–––––––
*) Interdicţii explicite privitoare la dimensiunile clădirilor de cult au fost şi în paşalîcurile Imperiului Otoman. Astfel, în Bulgaria, bisericile nu aveau voie să fie mai înalte decît moscheile. Bulgarii, au sfidat totuşi interdicţia, adîncind cota podelei. O soluţie destul de igrasioasă, dar o tiflă antiotomană şi o formă de „rezistenţă prin cult(ură)”.

▲ Din culisele unor alegeri locale

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/04/13

Luat cu alte treburi, uitai să semnalez alegerile locale de duminică. Au fost trei feluri de alegeri, desfăşurate simultan; pentru primar, pentru consiliul orăşenesc şi pentru parlamentul prefectural. În alte părţi, un al patrulea buletin de vot a fost cel pentru alegerea guvernatorului (judelui). Nu însă în pref. Hiroşima.

În nord-estul Japoniei, alegerile locale sunt în amînare.
Cel mai mediatizat scrutin a fost cel pentru alegerea guvernatorului pref. Tokio, Ishihara Shintaro (78): un om direct, un intelectual de dreapta, puternic conservator, dar neafiliat politic. Cel puţin nu la vedere. I.Sh. a obţinut detaşat al patrulea mandat, în condiţiile grele, date de penuria de toate felurile, consecutivă cataclismului din 11 martie. Guvernatorul pref. Tokio gestionează un buget comparabil cu cel al României, la o populaţie cît 1/2-2/3 din cea a României.

Să revenim în Hiroşima. Akiba, un plimbăreţ primar socialist, degrabă făcător de credite şi vărsătoriu de buget pe acţiuni de dezarmare nucleară, de pace şi prietenie între popoare, se hotărî să nu mai candideze. Planul anunţat este să îşi reia cariera universitară, iar la primărie să lase locul unuia mai tînăr. Gurile rele spun că vrea ca restul vieţii să şi-l petreacă în tihnă, bucurîndu-se de cea de-a treia soţie, achiziţionată în timpul unuia din cele trei mandate cu care hiroşimanii l-au răsfăţat.
Akiba este un partizan al candidaturii Hiroşimei la organizarea JO din anul…(na! că uitai) 2020. Aşa se explică cocarda cu cercurile olimpice de pe reverul primarului, în clipul de mai sus.
Pe lîngă idei trăznite, cum ar fi conservarea pe vecie a tuturor şiragurilor de cocori origami depuşi de vizitatori la baza monumentului Sadako, (o fetiţă ucisă de boala de iradiere, cu credinţa că dacă face o mie de origami se vindecă) trebuie , să recunosc că de-a lungul celor 12 ani, faţa oraşului s-a schimbat pe alocuri în bine. Mă refer numai la proiectele finanţate din fonduri publice. Zona din umbra muncelului Hijiyama, rămasă teafără la bombardamentul nuclear, a suferit pînă prin 1991 de înapoiere urbanistică. Etapa întîi de „terraformare” (parţială) s-a încheiat prin 1998. A doua etapă a început în 2004 şi continuă şi azi. Dincolo de gîrlă, o serie de terenuri aparţinătoare companiei feroviare au fost transformate în bază sportivă. Acolo e şi noul stadion municipal de baseball.
Cel vechi, din vecinătatea Domului Atomic, stadion construit prin anii 50 din subscripţie publică, rămîne să fie demolat. (Poate reuşesc să pun şi cîteva poze la coadă.) Zona epicentrală rămîne cu cel mai mare preţ unitar din oraş. Terenul aferent vechiului stadion a făcut şi obiectul unui proces, dar am uitat cine şi ce drepturi are asupra lui. În orice caz, primăria a fost declarată intrus în afacere, iar primarul a rămas fără locul de depozitare a inflamabilelor şiruri de cocori.

↑(sus) Imaginea ariei epicentrale. În colţul din stînga jos se vede puţin din stadionul ce urmează a fi demolat. (am tras poza în luna mai, 2006)
↓(jos) Iată şi noul stadion

Tot în „era Akiba” au fost definitivate şi cîteva bypass-uri menite să descongestioneze traficul pe DN2 (ce trece prin oraş). Una din ramurile de ocolire o ia direct pe un pod continuu ce urmează linia ţărmului, dar prin golful Hiroşima, pod cu doar cîţiva piloni pe promontoriul Ogonzan (cîndva o insuliţă, în prezent, parte a grindului) iar restul în apă. Însă nu sunt sigur dacă investiţia majoră în infrastructura de trafic auto a fost din fonduri locale. E posibil ca ele să fie preponderent cel puţin prefecturale, dacă nu centrale. De asemeni, ruginita zonă adiacentă gării Hiroshima a intrat în etapa a II-a de modernizare beton-vitrală.↓


Doamnelor şi domnilor, candidaţii!↓

Viaţa după Akiba a început cu 6 samurai intraţi în cursă (4 samurai şi 2 samuraie) din care, Toyoda-san (poziţia 3 de pe panou) a fost viceprimar în mandatul trecut. Cu excepţia comuniştilor (poziţia 2 pe panou), partidele s-au codit să îşi desemneze membri sau să îşi aplice sigla pe afişe. Ceilalţi candidaţi au fost „independenţi”. Cel de la poziţia 6 însă, independent cu totul. Şi-a făcut campania de unul singur, într-un fel ciudat chiar. (Voi detalia mai jos.)
A cîştigat candidatul Matsui (poziţia 5 de pe panou), calul troian al PLD şi Komei, partide conservatoare, ce i-au făcut pe şest campania. Bineînţeles, în condiţii legale. Susţinerea manifestă a venit la despuierea urnelor, după oficializarea victoriei. În sediul de campanie al lui Matsui stătea de-a stînga sa Kishimoto, senatorul PLD de Hiroşima.

PLD a cîştigat însă majoritatea consilierilor municipali, ceea ce explică şi succesul lui Matsui, altminteri adeversar al organizării JO în Hiroşima. Opoziţia la ideea lui Akiba, opoziţie la care au subscris toţi cei exasperaţi de largheţea buzunară a fostului primar, i-a asigurat lui Matsui previzibilul succes electoral, pe fondul unei participări reduse la vot: puţin peste 40%. În continuare voi schiţa povestea lui M.Osamu (poziţia a 6-a de pe panou).

Sammy, cum singur se recomandă, este un tînăr ce ţine mai mereu să îşi facă damblaua participînd la alegeri. La cei 36 sau 37 de ani ai săi, lucrează la o companie fiică (fatămare) a Chuden (compania regională de electricitate). Nimeni nu ştie ce lucrează. Cred că nici măcar protagonistul. Ca în orice corporaţie, în care stabilitatea locului de muncă se pune rar în discuţie, iar cumsecădenia sindicalicoasă cu care eram obişnuiţi în comunism are valoare de virtute, Sammy învîrte hîrtii, însă cred că nimeni nu îi dă prea multe pe mînă, de teama să nu umple biroul de avioane.
Sammy trăieşte într-o lume a lui. Şi numai a lui. Scrie poezii copiate de la unul şi de la altul, strînge precum Corneliu Vadim Tudor aforisme în volum, cu deosebirea că şi le leagă singur, după ce şi le multiplică la serviciu. La alegerile locale trecute a scos caii pentru un post de consilier. Cu cele circa 800 de voturi strînse, bineînţeles, a căzut la vot, dar şi-a putut recupera integral cauţiunea legală (cca. 3 mil. yen) depusă odată cu candidatura. Am răsuflat cu toţii uşuraţi. Şi pentru că nu a ajuns consilier, şi pentru că şi-a recuperat banii.
Pe la sfîrşitul anului trecut, Sammy mărturisea că a găsit o soluţie pentru a compensa eşecul la alegeri: pur şi simplu îşi închipuie în solitudine că e primar, şi gata, se linişteşte. Însă odată cu declaraţia lui Akiba din 4 ianuarie, lui Sammy i s-a aprins din nou fitilul.

Pe la începutul campaniei (de 14 zile legale) a venit la prăvălie cu o uriaşă umbrelă de golf, vopsită curcubeu. Era recuzita sa de campanie electorală. La cererea unui grup de „admiratoare”, a schiţat în linii mari şi discursul electoral. Din motive lesne de înţeles, nu pot posta imagini cu Sammy în prăvălie. Iată-l însă la scenă deschisă: ↓

V-a plăcut? Sammy ne-a declarat karaoke că ne iubeşte.

Sammy, neavînd un sediu de campanie, a primit o vizită de curtoazie de la Akiba în apartamentul său din Ujina (în sudul oraşului) prilej cu care papălapţii unei televiziuni tabloide au găsit motive brânzoveneşti de tont-show, după ce filmaseră pe ascuns misterioasa descindere. De fapt, Akiba făcuse turul de salut pe la toate sediile de campanie ale celor înscrişi în cursa pentru primărie.
Cei mai încurcaţi au părut însă jurnaliştii serioşi. Obligaţi de lege să citeze niscai cimilituri în 5-6 rînduri pentru fiecare candidat, la Sammy nu au reuşit să scoată mai mult de o propoziţie simplă, dar buimacă. Nici NHK nu a putut da mai mult de 3 1/2 secunde pe post.

Epilog

Cu cele 11.700 voturi, reprezentînd 3-4% din totalul celor exprimate, Sammy a pierdut alegerile. Proporţie comparabilă totuşi cu scorul obţinut de candidatul comunist (din banii partidului). Însă condiţia de rambursare a cauţiunii era de 10%. Sammy a rămas fără cele trei-patru milioane de yeni, dar şi-a făcut damblaua.
Azi a venit puţin după prînz să îşi tragă sufletul, după ce făcuse turul de salutări şi dat-bineţe pe la susţinătorii săi (care or fi fost ăia?). Era uşor excitat. Pusese mîna pe o „dovadă” foto că Matsui încălcase legea şi începuse campania încă din prima decadă a lui martie. Sammy era hotărît să depună plîngere la poliţie, pentru a putea ulterior să conteste legitimitatea (de acum) actualului primar. Puţine şanse de succes. Of, şi seamănă aşa de bine la contestare cu micul Tituleţ!…Şi chiar şi din profil. Păcat! Dacă aş fi ştiut, lui Sammy i-aş fi făcut lipeala cu Realitatea TV, să-i împrumute filmuleţul cu preşedintele Băsescu pugilist. Nu avea decît să îi pună în loc capul lui Matsui, că cinematica photoshopă a directei de dreapta era gata încă din toamna lui 2009.

● Multiculturalism şi multispecism

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/11

Acest articol este unul rasist şi vădit discriminator. El se adresează oamenilor raţionali. Rog resentimentarii, confuzii mintal şi axiologic, precum şi procesomanii, să adreseze reclamaţiile direct organelor în drept. Aici nu vor fi bineveniţi. Sunt în schimb bineveniţi sofiştii sportivi. Ei ne vor ajuta pe toţi să ne dăm seama cum putem repara cetatea.

Unul din efectele secundare ale urbanismului intensiv este incompleta lui asimilare de către cetăţeni. Oamenii au acceptat ca din motive de urbanism să îşi bage closetul în casă, însă o parte dintre ei nu sunt gata să accepte că igiena publică este vital să se extindă şi asupra altor specii trăitoare în spaţiul urban.

Am afirmat cu altă ocazie că drepturile individuale au tărie direct proporţională cu distanţa dintre nucleele individuale. Privite aşa, normele de convieţuire socială şi cele de urbanism nu pot fi anomalii care să violeze drepturile constituţionale. Proporţia atît de mare de spaţii de folosinţă comună, distanţa mică între trupuri fac ca, în mod obiectiv, normele de exploatare a spaţiului urban să fie din ce în ce mai multe, mai restrictive şi mai detaliate. Dar să vedem întîi care sunt bunurile publice din spaţiul urban, şi să exemplificăm:
1) aerul. Suntem nevoiţi să respirăm aer din ce în ce mai comun. Aşa se explică restricţiile impuse emisiilor industriale şi celor provenite din automobile.
2) apa. Densitatea populaţei cere în mod raţional ca apa să fie gestionată astfel încît nici sursa, nici drenajul să nu înrăutăţească sănătatea. Aşa de pildă este interzisă aruncarea uleiului la canal. Autoepurarea apei de-a lungul rîului ar fi serios perturbată. Nici nămolurile active din staţiile de epurare (cu intrări energetice) nu se simt prea bine în prezenţa uleiurilor. Durata de vînturare şi deci costurile de epurare se măresc.
3) lumina. Dreptul de proprietate este sfînt. Dar numai dacă vecinul se află la distanţă teoretic infinită. Cum spaţiul urban impune distanţe finite, înălţimea clădirilor se limitează prin lege. Eu de pildă am toată libertatea de a mă bucura de casă. Nu am însă dreptul să construiesc pe terenul meu mai mult de două etaje.
4) liniştea. Între anumite ore este legitim să fim obligaţi a face linişte. (pentru iubitorii de soluţii nepoliţieneşti de menţinere a liniştii am şi o idee simplă).
5) memoria. Este un bun public neglijat adesea. Cimitirele, monumentele, muzeele, clădirile, arhivele etc.). Conservarea memoriei are feţe dintre cele mai surprinzătoare. De la combaterea acidităţii din hîrtie, şi pînă la combaterea rozătoarelor.
6) frumosul. Oricît de utilitarist şi neglijent cu aerul, cu liniştea şi cu lumina ar fi urbanismul din Manhattan, tot s-a găsit o oază de frumos, în care fiecare să îşi poată încărca bateriile înainte de a se da la fund (sau după) în lumina artificială, în zgomot, în noxe. Apoi, oricît ar protesta absolutiştii dreptului de proprietate, faţadele clădirilor sunt parte a servituţii întru frumos, dacă nu întru bine. Iar din acest punct de vedere, întinderea cearşafurilor cu reclame pe faţade este o acţiune antiurbană, ce violează mai multe reguli. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.

Am enumerat doar 6 bunuri publice. Ele pot fi mai multe. Întrebaţi arhitecţii. Ceea ce le reglementează regimul de exploatare sunt normele de convieţuire socială. De la cele de igienă publică, la cele de protecţie a memoriei. Normele de urbanism trebuie doar să fie justificate de necesitatea de a exploata echitabil bunurile publice. Excesul de normare intensivă duce la regimuri poliţieneşti, iar extensivă, la haos administrativ. Insuficienţa, direct la haos. Aşadar, normele de urbanism integral trebuie să fie adaptate scopului şi circumstanţelor, într-un compromis fragil, cu geometrie variabilă în timp şi spaţiu.

După cum v-aţi dat seama, oraş fără lege nu există. Într-un articol anterior am schiţat relaţiile interspecifice în biocenoza urbană. Am găsit vietăţi dorite, vietăţi tolerate şi vietăţi nocive.

Ca orice cetate, spaţiul urban este sub asediu permanent. Te poţi trezi cu un rîu revărsat pe stradă, cu o rădăcină de oţetar înfiptă în terasa clădirii (pînă atunci, hidroizolantă), cu un trib de rozătoare în conductele de telecomunicaţii, sau direct cu un Boeing 737 condus de un fanatic religios, înfipt în apartament. Am enumerat cele patru feluri de agresiune antiurbană: geografică, vegetală, animală şi umană.

De cînd cu societatea deschisă, mărinimia oamenilor face ca accesul în cetate să fie permisiv. Astfel, în loc ca spaţiul urban să fie unul al siguranţei, diversitatea formelor de teroare, precum şi frecvenţa, în loc să scadă, cresc. Viteza de asimilare sau de extincţie a agresorului este mai mică decît fluxul lui la intrare. Am depăşit limitele de stabilitate permise obiectiv de sistem. Cred că boala societăţii deschise constă în fetişizarea deschiderii. Lucru ce nu rămîne nepedepsit prin alterarea identitară. Am ajuns pînă acolo încît cîinelui să îi atribuim calitatea de subiect de drept. Voi dezvolta această discuţie.

Poate fi cîinele subiect de drept?

În opinia mea, nu. Absolut, nu. Însă nimic nu mă împiedică să desfac în factori simpli calitatea de subiect de drept atribuită animalului. Să vedem ce mai rămîne din spaţiul urban după.

Observ că un cîine cu stăpîn este numai obiect de drept. Cum ar veni, cîinele este sclavul omului, iar stăpînul este singurul în măsură să îşi pedepsească sclavul şi să răspundă, nu solidar, ci în locul lui, de eventualele violări ale normelor de convieţuire în cetate. Cîinele cu stăpîn are dreptul la viaţă prescriptibil. Dacă stăpînul va fi fost agresat de propriul cîine, devenit cu timpul egoist, şi deci agresiv, acesta are dreptul de a ucide cîinele.

Mai observ că legile ce tratează cîinele liber ca subiect de drept, din moment ce nimeni nu îşi ia răspunderea pentru actele maidanezului, sunt nedrepte. Conform lor, dreptul maidanezului la viaţă este unul aproape imprescriptibil, ceea ce îl transformă pe maidanez în specie protejată de lege, alături de balenă şi de rîs (Lynx lynx).

Acuma, dacă tot a fost maidanezul categorisit ca subiect de drept, să căutăm similitudini şi diferenţe:

Doctrinar, cîinele poate fi asimilat cu persoanele cu handicap mintal sever şi cu agresivitate ereditară. Comparăm legea. Observăm că persoanele cu handicap nu au nici pe departe acelaşi tratament. Cîinele primeşte eventual o internare sumară, după care i se dă drumul. Cîinelui vagabond i se permite să se împuieze. Cîinelui vagabond i se permite să rănească oameni. Cîinelui vagabond i se permite să împrăştie paraziţi. I se permite să pută. I se permite să latre noaptea. Tabloul urban începe să semene cu o casă de nebuni. În mod pervers, cel ce nutreşte maidanezi, şi nu îi tratează ca pe propriii cîini de casă, (luîndu-şi şi răspunderea asupra strunirii lor) se face vinovat de corespondentul relelor tratamente aplicate persoanelor cu handicap mintal.

Alt sofism la modă este că, vezi Doamne, omul este vinovat pentru existenţa maidanezilor. De acord. Şi? Pînă la a cîta generaţie trebuie să suportăm pedeapsa colectivă, fie ea şi imanentă? Cu ce a fost vinovată fetiţa sfîşiată de maidanezi, pentru că, cu 30 de ani în urmă, străbunicul şefului de haită a fost lăsat liber? Unde este Justiţia? După cum v-aţi dat seama, un spaţiu urban cu Justiţie permisivă excesiv cu maidanezii este doar o prelungire a junglei.

Sofiştii acreditează şi ideea că maidanezii merită să trăiască liberi pentru că sunt animale deştepte, sensibile şi simpatice. Dar simpatice sunt şi rozătoarele de casă. Şi chiar mai deştepte. Ca să nu mai zic că sunt capabile şi de empatie. Una din metodele de ucidere a şobolanilor este să se plaseze în cursă un imitator al vocii puiului de şobolan aflat în pericol. Ceea ce atrage adulţi gata să salveze sinteticul pui. De ce empatia canină devine armă de supravieţuire, în timp ce aceeaşi empatie, dar şobolană, devine sinucigaşă? Unde este dreptatea?

Argumentul ecologiştilor este că o sălbăticiune de pe lîngă tomberoanele urbane are tot dreptul la viaţă. Realitatea este că o sălbăticiune nărăvită are mare potenţial în transportul informaţiilor false de interes public. Descendenţii intoxicaţi cu informaţii false de interes public vor fi mai proşti gestionari ai supravieţuirii în spaţii naturale. Cea mai bună cale de salvare a speciilor sălbatice este uciderea exemplarelor cu „idei”. Milostenia ecologistă este de fapt un mare rău făcut Naturii. Iar multe din speciile apuse au avut drept călău dezordinea informaţională. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţele cu turme de balene eşuate pe plaje.

Se ştie că lupul este genotipic identic cu cîinele. Fertilizarea naturală (sau in vitro) duce la descendenţi şi viabili şi reproductivi. E drept, cînele este diferit fenotipic, dar ăsta nu ar fi un argument în discriminarea flagrantă pe care lupul este nevoit să o suporte. A trata cîinele vagabond drept sălbăticiune cu drepturi în mediul urban îl nedreptăţeşte pe lup. E clar o dovadă de rasism. După ce că îl ţii la uşă, îl supui la rele tratamente maidanezul-persoană-cu-handicap-mintal, îl mai şi discriminezi după „originea socială” pe vărul său pădurean, lupul. 🙂

Se poate argumenta că maidanezul ar putea fi considerată specie tolerată. În parte este admisibil. Să vedem care e partea admisibilă.
Speciile tolerate au în anumite împrejurări un rol benefic. De pildă, în Japonia, există pisici vagaboante. Rolul lor este dintre cele mai importane. Reduc numeric populaţiile de dăunători sau de potenţiali dăunători. Se pot deosebi două rase chiar. Una preexistentă secolului al IV-lea, şi alta adusă din Coreea, odată cu budusmul. Era nevoie de un paznic al scrierilor sacre, priceput în prinderea infractorilor rozători. Aşadar, vedem că unele vietăţi tolerate au rol benefic, înclusiv în conservarea memoriei. Altele, dimpotrvă. Turtureaua, şi ea o specie tolerată, devine dăunătoare memoriei. O căcăcioasă mică ce dizolvă monumentele de bronz, marmură, travertin. Întrebarea este: maidanezul produce rău sau bine? Dacă îi întrebaţi pe cei 4000 de sfîşiaţi de maidanezi anual, hotărît, nu.

Concluzia mea este că, în condiţii urbane, a considera maidanezul subiect de drept reprezintă o viziune schizoidă, dătătoare de alte bătăi de cap şi inechităţi, o ghiulea în plus în zidul cetăţii. Madanezului îi pot fi de folos intramuros numai „sclavia” sau moartea. Orice cale ce se doreşte de mijloc, buimacă doctrinar, axiologic, financiar şi estetic, este exclusă.

● Biocenoza urbană

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/07

Informaţii despre cutremurul din largul pref. Miyagi, de la ora 23:35, pe coloana de comentarii.
––––––––––
(Articolul propriu-zis)

Nu e nevoie să vă descriu în detaliu vietăţile ce la un moment dat circulă prin spaţiul urban. Voi încerca doar o clasificare după utilitate şi inocuitate. Mă voi referi la fauna urbană liberă.

Am denumit utile animalele ce satisfac parţial sau integral conceptele de Bine şi/sau de Frumos. După utilitate, animalele urbane pot fi: utile (aproape) necondiţionat (ex: cîrtiţa, broasca, păsările insectivore, şopîrlele şi năpîrcile, precum şi cîteva specii de şerpi) utile condiţionat (ex: pisica, cioara, turtureaua) decorative condiţionat (ex: lebăda, veveriţa, căprioara, barza, turtureaua, vrabia, liliacul) decorative necondiţionat (ex: păsările cîntătoare, crapul ornamental, peştii de apă dulce) dăunătoare (ex: gîndacul de bucătărie, musca, ploşniţa de casă, termitele şi cariii, rozătoarele de casă, nurca şi nevăstuica, unele specii de fluturi) respingătoare (limaxul, mustelidele, ploşniţa de cîmp) feroce (ex: cîinele, mistreţul, ursul) sîcîitoare (ex: ţînţarul, unele coleoptere băgăcioase). Mă opresc aici.

Desigur, o clasificare unitară este greu de făcut. Unele specii pot fi decorative dar feroce. Altele pot fi decorative în număr mic, dar periculoase în număr mare (turtureaua, vrabia) Unele pot fi respingătoare (cioara, guşterul), dar controlează efectivul altor vietăţi potenţial periculoase (turtureaua, şoarecele, musca). Altele pot fi frumoase dar urît mirositoare (ex: dihorul, sconcsul) Unele specii pot fi neutre, dar pot la un moment dat să îşi facă cuib pe stîlpii de cale ferată, provocînd scurtcircuite ce perturbă transportul. Altele imită sunete umane şi pot încurca circulaţia în triaje (ex: mierla, cioara). O populaţie numeroasă de păsări simpatice, dar în preajma unui aeroport poate provoca şi catastrofe aeriene. De asemeni, o suprapopulare aviară poate mări pericolul de transmitere a unor molime la om. Păsări simptice altminteri (turtureaua, rîndunica) cu excrementele lor pot murdări sistematic monumente sau coroda structuri metalice. Animale libere blînde dar masive (ciuta, calul, vaca) pot provoca accidente rutiere mortale. Unele animale pot fi chiar utile sau decorative, dar cu comportament imprevizibil, de multe ori agresiv cu femeile şi cu copiii (cioara, şoimul, cîinele, maimuţa). Unele animale domestice (turtureaua, cîinele) nu sunt periculoase, dar, odată lăsate libere pot provoca daune. Fie prin prolificitate, fie prin ferocitate.

După cum v-aţi dat seama, o biocenoză urbană are echilibre naturale, dar are şi dezechilibre naturale. Cu cît o specie este mai lipsită de duşmani naturali, cu atît mai periculoasă devine pentru om. Iar campioanele mai degrabă prin frecvenţă decît prin intensitate, sunt termitele şi cîinii.

Dezechilibrele naturale costă bani. Costă bani şi dacă le lăsăm aşa cum sunt, costă bani şi corectarea lor. Dacă de pildă avem o casă de lemn pe care tocmai au invadat-o termitele, fie o lăsăm aşa, şi îi scurtăm durata de utilizare la 70% din cea nominală, fie cheltuim ceva bani pentru dezinsecţia ei. Aşadar, mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să scoatem bani în oricare din opţiuni. Doar cuantumul şi buzunarele receptoare sunt altele.

În cazul cîinilor vagabonzi, cheltuiala pentru combaterea lor este preponderent din bani publici. Dar nici paguba din buzunarele private nu este de neglijat.

Dacă pe mine mă muşcă un cîine vagabond hrănit de coana Frusina de la parter, banii de tratament îi plătesc şi eu şi ea. Eu direct, ea indirect. Proporţia este totuşi diferită. E posibil să fiu nevoit să stau cîteva zile acasă, ceea ce îmi reduce productivitatea, iar banii vărsaţi de mine la buget vor fi mai puţini. Ceea ce îi va deteriora coanei Frusina şi mai mult calitea vieţii. Dacă maidanezul hrănit de coana Frusina se mai şi împuiază, asta cere alţi bani. Dacă (de acum) maidanezii ocrotiţi de coana Frusina, dar deloc deparazitaţi, se mai şi cacă în parc chiar acolo unde copiii mei se joacă în nisip, iar copiii mei se umplu de viermi intestinali şi de protozoare (neuro)toxice, familia mea devine şi mai săracă şi mai nefericită. Dacă unul din copii îmi mai rămîne şi cu infirmităţi în urma intoxicaţiei protozoare, asta măreşte şi mai mult cheltuielile publice. Iar coana Frusina şi eu rămînem şi mai săraci. Lătratul nocturn al maidanezilor hrăniţi de coana Frusina o aduce pe nevastă-mea la exasperare şi o îmbolnăveşte de nervi. Alţi bani, alte concedii medicale, alte pagube la buget.

Ce cîştiguri ies din toată povestea asta? Păi, doar surogatul de (auto)mîntuire pe care şi-l prepară coana Frusina zilnic.

Aşadar, cu cît oamenii favorizează mai mult sporirea efectivului de cîini vagabonzi, cu atît mai săraci şi mai nefericiţi vor fi.

Într-un articol viitor voi scrie un mic tratat de ontologie maidaneză.

Alarmă! Cutremur puternic în largul pref. Miyagi. Intensitate 6+ pe scara efectelor. S-a stins lumina în Sendai. Lumina a revenit pe alocuri. Durata cutremurului de peste 30 secunde. Se aşteaptă tsunami de 1m şi peste, precum şi pagube.

Bonus: Primăvara în cartier. Fotografie trasă azi pe film Kodak 400 cu un aparat Minolta X700 (1981). Zoom-in „pedestru” (obiectiv cu focală fixă). Nu am apucat să scanez negativul, ci numai pozele.

Medicul primar Oprescu e penal. Soluţia? Cacotanasia

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/05/07

Anul acesta este prima sesizare trimisă Avocatului Poporului. Pun problema maidanezilor în termeni penali. Profit de noile reduceri la fondul de salarii în sectorul bugetar, anunţate de Preşedinte, pentru a arăta că acesta e momentul potrivit stîrpirii maidanezilor. Economiceşte, cu banii cheltuiţi pe suflarea în (pardon!) popoul cînilor vagabonzi şi cu cei cheltuiţi pe tratamentul oamenilor după muşcături canine, s-ar putea face 500 de transplanturi de rinichi. De aceea, îi îndemn pe pacienţii supuşi actualmente dializei (chiar mai costisitoare decît transplantul) să pună problema în termeni de raţionalizare a fondurilor pentru Sănătate. Cine doreşte, poate depune o sesizare la AvP în nume personal. Iată şi modelul:

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Friday, May 07, 2010 3:25 AM
Subject: Despre igiena publica in spatiul urban (UTF-8)

Vă rog, redirecţionaţi sesizarea către doamna Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului

Stimată doamnă,

Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate. De această dată, doresc să vă supun atenţiei o problemă de sănătate publică, ce nu mai suportă amînare. Problema cîinilor vagabonzi.

Împreună cu fiul meu în vîrstă de 9 ani, intenţionez să îmi vizitez ţara după mai mulţi ani. Nu vă ascund faptul că una din cauzele pentru care am părăsit-o este că oraşele sunt bîntuite de cîini vagabonzi, animale de care îmi este frică, date fiind: imprevizibilitatea generală a afectelor cîinilor, precum şi faptul că în copilărie am fost muşcat de un cîine. Experienţă traumatizantă, ce mi-a indus o fobie ireversibilă. Am o vîrstă la care tresăririle cauzate de un lătrat de cîine lăsat liber ar putea să-mi provoace chiar moarea.

În ţara de imigraţie am marele noroc să nu existe cîini vagabonzi (exterminaţi la timpul lor) iar cei cu stăpîn să fie în lesă. Desigur, cîini sălbăticiţi există în junglă. Ei umplu nişa ecologică rămasă după exterminarea lupului (în secolul al XV-lea) dar niciunul nu se apropie de om. Aşadar, delimitarea spaţiului civilizat de sălbăticie este netă. Lucru pe care îl doresc înfăptuit şi în România. Mă sprijin pe textul constituţional, care, la articolele: 22 (1), 34( 2) şi 35 (1) spune:

22 (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
34 (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

Aşadar, statul garantează şi totodată este obligat să ia măsuri. Nu numai în baza art 34 (2), dar şi în virtutea dreptului natural. Responsabilitatea pentru vătămarea unui om aflat pe o proprietate funciară în care omul are acces de drept, îi revine proprietarului. Cum cîinii vagabonzi se află preponderent pe domeniul public, statul, prin Primărie, devine responsabil de calitatea mediului urban. Chiar dacă nu aş avea fobia pomenită mai sus, tot s-ar ridica o problemă gravă de igienă publică. 30% din terenurile publice de joacă sunt infestate de paraziţi cu vector canin. Cîinii risipesc gunoiul mai rău decît ciorile. După cîinele vagabond nu trece niciun funcţionar public să-i colecteze fecalele, aşa cum proprietarii de cîini sunt obligaţi prin lege, ceea ce reprezintă o discriminare flagrantă. Responsabilitatea controlului şi lichidării focarelor de zoonoze revine statului, în spiritul aceluiaşi articol.

Vă reamintesc, intenţionez să merg în România împreună cu copilul. O asigurare de viaţă pe durata şederii în România m-ar costa enorm, ţinînd seama de frecvenţa incidentelor cu deznodămînt fatal pe teritoriul românesc. Lucru de care, sincer, îmi este ruşine ca cetăţean român.

În consecinţă, vă rog să le cereţi autorităţilor de sănătate publică responsabile, precum şi primarilor, în special primarului Bucureştilor, să aplice norme de igienă publică identice celor ce duc la stîrpirea altor mamifere parazite din spaţiul urban. Dată fiind dubla sa calitate, (de medic primar) Primarul General al Bucureştilor, sunt convins, va înţelege la ce se expune dacă ignoră revendicarea mea, şi eventual a altor cetăţeni aflaţi în situaţii similare.

Ca urmare a unei sesizări oficiale, a nu asigura igiena publică devine faptă penală. De aceea îmi îngădui să pun şi un termen: 15 septembrie 2010. În cazul în care sesizarea prezentă nu va produce efecte nete, nu vă ascund, următoarea mea sesizare o voi trimite direct Parchetului General, căruia îi voi cere să acţioneze întru instaurarea ordinii de drept.

Vă doresc putere de muncă în folosul cetăţenilor României.

Cu cele mai bune gînduri,

Marius Mistreţu

Hiroşima

–––––––-
Răspunsul a venit în termenul legal.

EDIT (25 iulie 2011)

%d blogeri au apreciat asta: