Fără buletin

● Cu mîinile curate

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2011/12/28

Am ascultat adineaori interviul luat de Mircea Micu Marian şi Dana Ioana Lupea, lui Mihail Neamţu, la TVR-Info, prilej cu care am ascultat cu atenţie spusele Preşedintelui despre DNA.

Majoritatea analiştilor politici s-au grăbit să interpreteze intervenţia Preşedintelui pe tema DNA, în cheie politicianistă. În urma arestărilor făcute de DNA în ultimul timp, PDL a scăzut în sondaje, iar Preşedintele ar încerca chipurile să frîneze căderea. Teza nu se susţine. Ea îi descrie doar pe brânzoveneştii săi emitenţi.

Preşedintele s-a referit la ceea ce îmi dă şi mie frustrări, anume lipsa de ACURATEŢE a DNA. Acurateţe îneamnă precizie în evaluarea faptelor penale. Or, s-a dovedit practic că DNA arestează prea mult pentru cît condamnă judecătorii, sau invers, obţine prea puţine condamnări pentru cît arestează. Lipsa de acurateţe este 1) fie semn de amatorism, fie 2) semnul unei perturbaţii induse subteran şi politic. Iar în acest context, Preşedintele a pomenit stenograma unui şantaj ordinar făcut de doi procurori DNA asupra altui procuror DNA. Textul stenogramei pare a ilustra punctul 2), perturbaţia cu mobil politic.

Şi atunci, Preşedintele, căutînd un echilibru, a venit cu teza răspunderii materiale a magistraţilor, o teză la fel de raţională. Tot el a arătat şi riscurile exceselor în libertatea de a penaliza procurorii. Şi atunci a sugerat o soluţie de temperare a exceselor, tot prin mijloace politice şi democratice. Şi a folosit cuvîntul FILTRU, pentru a arăta că e nevoie şi de o frînă care să instaleze şi să menţină ACURATEŢEA. Asta e tot. Răspunsul la întrebarea: CUM?, trebuie să îl dea alţii. Nu Preşedintele. E cineva în stare să imagineze un mecanism de prevenire a coroziunii într-o instituţie?

Faptul că DNA este lăudată la fiecare raport din MCV, nu înseamnă că trebuie să o şi fetişizăm. Rugina (lenea şi ticăloşia) corodează structuri, şi cînd suntem treji, şi cînd dormim. Dar cînd suntem treji, bine e să inspectăm structurile cît mai des, şi să îndepărtăm rugina. Fără a slăbi însă structura. Iar Preşedintele tocmai despre întreţinerea structurii a vorbit. Altfel, ne trezim cu vaporul rupt în două la prima furtună.

Aşadar, atenţie la detalii! Orice vorbă ruptă din context poate deveni „dovada trădării”. Iar de voluntari, chitiţi pe ruperea din context şi pe interpretarea cu rea voinţă a vorbelor Preşedintelui, sunt, slavă Domnului, destui.

▲ Tectonică şi drepturi fundamentale

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/12/25

Mi-am făcut din inadecvare un brand personal. Cadoul de Crăciun pentru eventualii cititori, este ca, în loc de imagini cu brazi înglobulaţi, moş-Crăciuni şi animăluţe simpatice, să povestesc despre cum influenţează spasmele tectonice drepturile individuale şi libertăţile.

Am spus cu mai multe ocazii că gradul de satisfacere a unor drepturi şi libertăţi este invers proporţional cu densitatea populaţiei. Cu alte cuvinte, sărăcia unei resurse, recte, spaţiul, atrage în mod necesar şi raţional, restrîngerea unor libertăţi.

Dacă la 11 martie, pe coasta pacifică dezastrul a fost de dimensiuni aproape cosmice, în conurbaţia din regiunea Kanto, cu numai 19 morţi, din care unul prin cădere de la înălţime, se poate aproxima uşor cinic, că am asistat la cel mai mare exerciţiu tactic de răspuns la seisme puternice. Din fericire, toate structurile au rezistat. Însă felul în care s-a mişcat populaţia nu a fost mulţumitor (pentru Japonia). Iată de ce:

În primul rînd, oamenii şi-au păstrat reflexele locomotorii, ceea ce a dus, în mai puţin de o oră, la supraaglomerarea staţiilor de tren. Cu atît mai rapidă, cu cît, peste 30% din salariaţi au plecat de la muncă înainte de ora 17. Prea mulţi şi-au închipuit că trenurile ar putea circula, în condiţiile în care erau sute de kilometri de linie ferată de verificat metru cu metru. De altfel, a fost prima paralizie totală a reţelei feroviare, de după seismul din 1 septembrie 1923. Supraaglomerarea este întotdeauna periculoasă, deoarece oamenii pot cădea pe linia ferată. Noroc că niciun tren nu mai mişca. Mai mult, replici puternice puteau provoca, nu numai panică cu strivirea trupurilor, dar şi căderi de geamuri şubrezite deja de seismul principal. Majoritatea gărilor mari au deasupra zeci de etaje, şi faţade acoperite cu sticlă. Iar la intrări, numai bine, erau cozile. Fuga ar fi fost imposibilă.

Şoselele şi străzile erau arhipline. Oamenii au plecat pe jos acasă. Mulţi, pe întuneric. Automobilele, şi ele prea multe, au înfundat practic întreaga reţea urbană. Lungimea totală a arterelor blocate a depăşit numai în Tokio 1000Km. Spuneau monitorii de trafic ai poliţiei că întregul ecran era roşu. La vehicole s-au adăugat circa 5 milioane de pietoni. A fost o situaţie nemaiîntîlnită. În comparaţie cu evenimentul de pe 11 martie, un exerciţiu la care rar numărul participanţilor depăşeşte 800.000, seamănă mai degrabă cu o şuetă.

Aglomeraţia a făcut imposibilă intervenţia în timp util a pompierilor. Pe 11 martie au fost puţine incendii în Tokio şi Yokohama, dar la un cutremur catastrofal în Kanto, peisajul nu ar fi mult diferit de cel de acum aproape 17 ani din Kobe, unde structurile au cedat, iar incendiile au fost omniprezente. Atunci, peste 70% din morţi au fost din cauza incendiilor.
Cu aglomeraţia de pe 11 martie, şi cu tăria seismului din Kobe, numărul morţilor cu zile ar fi fost de zeci de mii. Pe 11 martie, recordul de durată la transportul cu ambulanţa a fost de 2 1/2 ore. Pentru o urgenţă e cam mult. Viteza medie de deplasare cu automobilul scăzuse la puţin peste 2Km/oră*. Îmi povestea un violonist român că a făcut atunci, din Tokio în Kawasaki (oraşul vecin) 7 ore.

Un alt mare pericol este cel de ţunami. Golful Tokio (semiînchis) este relativ bine protejat de ţunami. Mai expuse sunt coastele externe ale prefecturilor Kanagawa şi Chiba. Cel puţin la Kamakura (Kanagawa) de-a lungul istoriei, a fost consemnat un ţunami care a ajuns pînă la statuia lui Buddha, altminteri situată pe o colină. Nici altitudinea de 14 metri nu este un loc sigur.
Însă, în cazul unui cutremur de M9.0 în Tokai, ţunami ar atinge 4m chiar şi în golful Tokio. Zone întinse din Yokohama şi Tokio ar cădea sub ape. Pe alocuri, cota scăzută a terenului ar ridica înălţimea relativă a valului, la peste 5m.

Aşadar, situaţia se profilează albastră. În condiţiile acestea, salvarea oamenilor depinde de felul în care se vor (ne)mişca.

Autorităţile lucrează la normele de prevenire a aglomeraţiei.

Prima şi cea mai importantă este ca oamenii să renunţe la a mai ieşi pe stradă, dacă nu e nicio problemă de integritate a structurii clădirii în care se află. Se va interzice circulaţia cu automobilul personal.
Companiile vor avea obligaţia de a ţine oamenii la locul de muncă atît cît e necesar, ba, să primească şi eventuali refugiaţi din vecinătate, în aşa fel, încît, intervenţia salvatorilor să nu fie stînjenită. Companiile vor fi obligate să aibă un stoc de alimente, apă şi pături, dimensionat pe măsură.
Personalul gărilor va fi instruit să coboare obloanele, să lase un număr suportabil de călători şi să îi redirecţioneze pe cei ce ar vrea să intre.

Aşadar, la strîmtoare, oamenii vor trebui să îndure izolarea de familie, dacă nu vor să aibă pe conştiinţă morţi cu zile. Libertatea de mişcare, contra dreptul la viaţă şi cel la protecţia proprietăţii.

––––––-
* în 1968, înainte de sistematizarea transportului din Tokio, la orele de vîrf, viteza medie era de 4Km/oră.

▲ Comuniune de cartier

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/12/15

Duminică furăm convocaţi de chonaikai la mochitsuki.

Trebuie spus că fiecare cvartal are cîte un parc de joacă şi cîte un sediu al Adunării de Cartier* (AC), situat de regulă în vecinătatea parcului. Sediul este polivalent. Locuitorii au posibilitatea să discute acolo problemele comunităţii, să se organizeze în cluburi tematice, să pună la cale diverse acţiuni.
În unele parcuri din apropierea şcolilor pot fi găsite şi sediile şcolilor de după şcoală, pentru copiii din clasele I-VI. Cîte o clădire modestă, construită din materiale uşoare, cu două, trei, încăperi. Acolo copiii îşi fac temele, şi tot acolo li se serveşte şi o gustare. Iar cînd e vremea bună, se pot juca supravegheaţi în parc.

Cum ziceam, mochitsuki. Constă în aburirea orezului şi pisarea lui cu un mai, într-o piuă de piatră. Rezultă o masă cauciucoasă, ce se modelează în mici turtiţe, numite mochi (bisilabic: moci). Cînd sunt proaspete, se adaugă în diverse fierturi. Mochitsuki este un obicei de iarnă, ce pare să aibă legătură cu religia shinto. Ar fi echivalentul tăierii porcului.

Mă sculai ca de obicei pe la ora 10, îmi luai aparatul foto şi mersei la locul faptei. Soţia şi fiul meu erau acolo încă de la ora 8. Sărbătoarea era în toi.

Femeile trebăluiau prin sediu, pregăteau ingredientele pentru tonjiru** şi pentru zenzai***.
Le-am surprins cînd terminaseră treaba şi savurau tonjiru.

Altele erau la post în spatele mesei de distribuţie:


Cînd am ajus eu, zenzai se isprăvise. Kiri-kun, un plod din vecinătate mîncase trei străchini de zenzai, se mozolise tot, şi dormea în spinarea bunicii, în bătaia soarelul ca de toamnă.

Bărbaţii făceau muncile „periculoase”. Unii întreţineau instalaţiile de aburire.

După cum puteţi vedea, seamănă cu nişte coloane de distilare de la Brazi. Să ne apropiem:

Un cazan gulerat, focărit direct, cazan pe care se aşează două module cilindrice, cu talere perforate (cele de aluminiu) sau cu grătar de stinghii (cele de lemn). Pe talere se întinde o pînză rară, peste care se aşterne un pat de boabe de orez (muiat în prealabil) iar în cap, un capac. Aburul din cazan trece prin paturile de orez. Cînd orezul devine sticlos, cu consistenţa gumei de şters, se demontează un modul, se apucă pînza de colţuri şi se răstoarnă conţinutul în piuă.

Şi se bate, şi se bate… Asistentul are misiunea să întoarcă masa de mochi între două izbituri. Ca demulant se foloseşte mîna udă.

Cînd e gata, aluatul se trece pe planşeta de modelat, făinată cu amidon de cartof. Şi intră în jurisdicţia copiilor.

Ceilalţi participanţi se simt ca acasă:

Copiii nu au voie la leagăne. Toate aparatele de joacă sunt „sigilate”. În lipsa lor, copiii îşi fac de lucru:

…sau practică street art:

cam ca gaşca asta de „artişti”:

Dar, să revenim la ale noastre. La rîndul meu, imi suflacai mînecile şi pusei mîna pe mai. Pisai ultimele 5 şarje. (mie nu-mi făcu nimeni vreo poză…)

Mă rog, pe la ora 13, adunarea s-a spart. Cocoţat pe tobogan, am surprins ultimele lopeţi de cenuşă.

Aşa arăta parcul după ce s-a terminat sărbătoarea.

Au mai rămas în sediul asociaţiei doar organizatorii, la o bere, la un schimb de impresii şi la retuş.

Pe la ora 15, cu toţii au plecat la casele lor, împărţind frăţeşte gunoiul, pentru a-l depune a doua zi regulamentar.
(sfîrşit)
––––––––––––-
Hopa! nu sunt sigur că v-aţi prins de funcţia subsidiară a reuniunii de duminică. Dacă priviţi din nou imaginile, veţi găsi o mare asemănare cu o tabără de sinistraţi. Trebuie să recunoaştem, o tabără bine articulată.

Acum aţi înţeles în ce a constat marea prostie a televiziunilor mogulare, (Realitatea TV, şi Antenele) de prin martie, cînd ţămbăluiau pe tema importului de japonezi sinistraţi? 😀

––––––––
* Adunările de Cartier sunt un fel de asociaţii de locatari, organizaţii fără personalitate juridică, menite a închega comunităţi de mici dimensiuni. AC organizează de regulă sărbători şi întreceri sportive de interes ultralocal. Aş zice, punctual. Tot în AC se hotărăsc şi regulile de depunere a gunoiului, precum şi eventualele patrule cetăţeneşti în cazul în care se semnalează fapte antisociale în spaţiul public.
În vacanţa de vară, copiii sunt atraşi la gimnastica de dimineaţă. Cei cu „fişa de pontaj” completă primesc şi un te-miri-ce (dulciuri), ca premiu.
Cotizaţia este modică. Oricine îşi permite să o achite.
** Tonjiru ar fi literal zeamă de porc: o fiertură de carne de porc tăiată foarte subţire, cu legume (ridiche lungă, morcov, rădăcină de brusture, hakusai etc.) cu miso (soia fermentată) la care se adaugă ghimbir ras mărunt. În tonjiru se pot adăuga paste făinoase. De data asta, a fost mochi.
*** Zenzai este o fiertură de fasole mică roşie (azuki) bine îndulcită. Se serveşte caldă, fie cu mochi, fie cu găluşcuţe de amidon, fierte. Originea se spune că ar fi la Izumo, un oraş de pe coasta Mării Japoniei, din judeţul Shimane, unde se află patriarhia religiei shinto, şi unde ar fi fost pronunţat iniţial shinsai (sărbătoarea zeului/zeilor). Cuvîntul a suferit o distorsiune în drum spre capitala veche (Kyoto).

▲ Reciclare

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/12/13

Aflu de la radio despre o tehnologie nouă de reciclare a fosforului. Ideea e cît se poate de simplă: reacţia de precipitare dintre sulfatul de calciu şi fosfaţii din apele reziduale.

Fosforul prezent în concentraţii prea mari în apele uzate este indirect sufocant pentru fauna marină, întrucît favorizează proliferarea planctonului, mare consumator de oxigen dizolvat. De aceea, legislaţia japoneză limitează sever prezenţa fosfaţilor şi polifosfaţilor în detergenţi. Pentru Golful Hiroşima, de plidă, este vital ca fosforul să nu ajungă în mare, ţinînd seama că fenomenul mareelor roşii poate compromite culturile de stridii.
Pe de altă parte însă, fosforul este necesar, în special în agricultură. Actualmente, cea mai mare parte a compuşilor cu fosfor, folosiţi în Japonia, sunt importaţi din China. Reciclarea fosforului ar fi sprijinită de cuplul de forţe: reducerea importului şi conservarea mediului marin.

Azi a fost dată în folosinţă instalaţia de defosforare a apelor uzate drenate din Hiroşima. Ca material absorbant se foloseşte gipsul din panourile de placare şi partiţionare rezultate în urma demolărilor. Cu alte cuvinte, apele sunt trecute pe un pat de moloz de gips. Se speră ca, la încheierea experimentului (ce va dura 3 ani) tehnologia să fie accesibilă şi altor staţii de prelucrare a apelor uzate.

Persoanele juridice nu cunosc patriotismul

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/12/12

Aversiunea mea funciară faţă de imixtiunea persoanelor juridice în conducerea statului, are noi motive de validare.

În sectorul Katsushika al oraşului Tokio, cu numai trei ani în urmă, se aflau circa 8000 de ateliere şi fabrici de accesorii metalice şi de plastic. De la tradiţionalele picioruşe de contact pentru industria electronică, pînă la scumpele catarame şi nasturi pentru brandurile de prestigiu.

La recesiunea mondială, se adaugă acum scumpetea yenului. Actualmente, mai puţin de 40% din fabricile sectorului Katsushika mai funcţionează. Restul, fie au falimentat, fie s-au mutat peste mări şi ţări. Chiar în aceste clipe, 19 firme plănuiesc, în grup, să îşi mute producţia în Vietnam. Odată cu ele, şi tehnologiile pleacă. Firmele rămase caută noi tehnologii prin care, fie speră să se menţină pe piaţă, fie să deschidă domenii noi, cum ar fi tehnologia sudării cap la cap a fibrelor optice.

Recent, Elpida şi-a mutat din Hiroşima fabrica de memorii electronice, cam cum şi-a luat Nokia „jucuriile” din Cluj.

Persoanele juridice continuă să se ucidă între ele. Nu ar fi nimic dacă persoanele juridice nu ar avea tupeul să finanţeze partide politice.

Suntem colonizaţi de persoane juridice, ce vînd, cumpără, schimbă moravuri şi reflexe sociale, seduc, pustiesc comunităţi, pornesc războaie, mituiesc şi ucid. Nicio Constituţie nu mai e a oamenilor. Iar judecătorii se bălăcesc în sofismele despre drepturile persoanelor juridice.

▲ Noi măsuri antimafie – azi, hăituirea financiară

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/12/05

Citesc pe pagina Agenţiei de Servicii Financiare a Ministerului Finanţelor.

Începînd cu 1 septembrie, anul curent, următoarele măsuri se referă explicit la mafioţi, atît în ipostaza de clienţi ai instituţiilor financiare, cît şi în cea de cămătari.

În ipostaza de client, e simplu. Mafiotul nu are dreptul de a primi credit de la vreo bancă.

Pentru a deosebi mafiotul ce cetăţeanul cinstit, persoanele juridice financiare au obligaţia să întărească identificarea persoanei, cu investigaţii suplimentare privind domiciliul, ocupaţia şi averea. Desigur, în măsura posibilului, investigaţiile vor fi făcute în back office, via primărie, registrul comerţului etc.

În ipostaza de „instituţie financiară”, eventualul mafiot are de surmontat cîteva piedici referitoare la: acreditare, reclamă, dobînda relativă maximă admisibilă şi dobînda absolută maximă admisibilă. Ultima, agravează fapta.

Dobînda relativă maximă admisibilă este de regulă fixată prin autorizaţia de funcţionare. Astfel, dacă o entitate financiară are prin acreditare limita dobînzii fixată la 29,5%/an, iar aceasta e depăşită, atunci, pedeapsa este de pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen (cca. 13.300 ore de muncă socotite la salariul orar minim mediu pe ţară). În cazul persoanelor juridice, amenda maximă este de 30 milioane yen.
Serviciile de creditare acordate fără autorizaţie de funcţionare reprezintă o faptă penală, pedepsită cu pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen – pentru persoanele fizice – şi pînă la 100 milioane în cazul persoanelor juridice.

Reclama ilegală se referă la reclama pentru persoane fizice sau juridice neautorizate să presteze servicii financiare, iar pedeapsa este de pînă la 1 milion yen.

Orele între care acţiunile de promovare şi efectuare a serviciilor financiare sunt definite. Astfel, după apusul soarelui, apelul telefonic, vizita la domiciliu cu scopul de a promova un serviciu financiar se pedepseşte cu pînă la 2 ani de puşcărie, şi pînă la 3 milioane yen amendă. Penalitatea este valabilă şi pentru agenţii financiari ilegali (fără autorizaţie de funcţionare).

Legea prevede şi o nulitate absolută, atunci cînd contractul prevede o dobîndă – efectivă sau anualizată – de peste 109,5%/an. Contractele ce îndeplinesc condiţia de nulitate sunt declarate necondiţionat nule.

O altă măsură de excluziune socială, descrisă aici, a produs deja două evenimente. Unul la Osaka şi unul în Sapporo. Doi mafioţi au fost alungaţi din vecinătatea şcolilor şi a instituţiilor publice şi condamnaţi la cîte un an şi jumătate de puşcărie.

▲ Olympus

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/12/03

La cererea unui grup de oameni ai muncii, permiteţi-mi să prezint ceea ce ştiu despre scandalul Olympus.

În linii mari, e vorba despre un şir de achiziţii făcute în fericita şi iresponsabila epocă a economiei-băşică. Achiziţii ce ulterior s-au dovedit neperformante. Totul ar fi fost OK, dacă Olympus nu ar fi ascuns pagubele în bilanţurile contabile, înşelînd astfel încrederea investitorilor. Cifrele exacte le puteţi afla din alte surse.

Valul s-a ridicat ameninţător acum aproape o lună, cînd o instanţă londoneză s-a pronunţat asupra achiziţiei unui producător britanic de echipament medical, achiziţie făcută de Olympus cu ani în urmă, şi pentru care a plătit la timpul său, echivalentul a cca 600ml.USD. E drept, semnele se vedeau mai demult. Cîteva mişcări tectonice fură şi prin primăvară, cînd s-au înregistrat primele căderi semnificative ale preţului acţiunilor Olympus. Dar, să revenim.
În toţi aceşti ani, Olympus a căutat să astupe găurile prin intermediul unor companii-fiice. Însă, de cînd preşedinte a devenit un nejaponez, complicata schemă contabilă de acoperire a celor peste un miliard de paraille a fost dată în vileag. Ca de obicei, cînd vine vorba de corporaţii, responsabilitatea se duce undeva în nisipuri. Preşedintele adjunct (japonez) zice că ar fi ştiut ceva vag, dar nu mare lucru. Cel actual îl ia pe „nu-ştiu” în braţe.

To big to fall

Pe plan mondial, Olympus deţine o cotă importantă din piaţa echipamentului medical, în special pe endoscopie şi microscopie. De altfel, primele fotografii ale mucoasei gastrice au fost luate la sfîrşitul deceniului 5 al secolului trecut, de către un grup de entuziaşti de la Olympus, cu tehnologie revoluţionară* la acea vreme.
Laurii trecutului nu sunt însă suficienţi pentru a atenua tensiunile apărute în interiorul corporaţiei. Cercetătorii institutelor patronate de Olympus sunt negrii de supărare: -„Ia, uite băi! Noi dăm aici tot ce avem mai bun, ne stoarcem creierii să menţinem competitivitatea, iar grangurii îşi bat joc.”
Ancheta (penală) este în curs, iar toată lumea se roagă să se încheie mai repede, pentru a se stabiliza şi preţul acţiunilor.

Observaţie personală: Aproape că nu e zi în care NHK să nu informeze cel puţin în două fraze, despre situaţia corporaţiei. Semn că pocinogul este mare, iar protagonistul, rău văzut. Curios, nimeni de la Olymupus nu a conferenţiat, precum Adrian Severin despre realitate şi mit în corupţia la japoni.

Un pic de mitologie 


Marca Olympus are o istorie uşor superstiţioasă. Numele iniţial era Takachiho Seisakusho (1919). Takachiho este numele unui vîrf montan din Kyushu** unde se spune că nuş’ce kami descălecă (de pe Amaterasu) şi înfipse spada. (Nu mi-e clar cu ce „scoop”).
În 1942 compania şi-a schimbat numele în Takachiho Kogaku Kogyo (Industria Optică Takachiho). În 1949, s-a simţit nevoia internaţionalizării, odată cu deschiderea unui cîmp nou în domeniul endoscopiei. Botezătorul a găsit că omologul muntelui Takachiho (Înălţimea-celor-o-mie-de-daruri-divine) ar fi Olimpul. Întotdeauna, preşedinţii anteriori , spuneau că (de acum) corporaţia este protejată de zeii Olimpului. Anul acesta, Grecia însăşi hurducăie. Şi nici zeii din Olympus nu se simt prea bine.

––––––––
* O sondă uşor de înghiţit, formată dintr-un micro-aparat foto (cu film) şi un micro-bec, totul legat la un cablu flexibil. Pînă atunci, endoscopia se făcea cu o ştangă înfricoşătoare, de circa 1 m lungime, ce se îndesa pe gîtul pacientului. Manevră ce uneori provoca moartea pacientului.

În cartierul Shibuya din Tokio, cîteva zeci de companii de becuri electrice, produceau în draci pentru piaţa americană, milioane de seturi de iluminat bradul de Crăciun. Unul din sticlari a cooperat cu cercetătorii şi a obţinut cel mai mic bec cu incandescenţă de la acea vreme. Cine şi-ar fi închipuit că expertiza sticlarilor din Shibuya va duce la salvarea a milioane de vieţi omeneşti? (poate voi mai avea ocazia să povestesc despre invenţia cu pricina)

** În Japonia sunt mai multe vîrfuri intitulate aşa.

Tagged with:
%d blogeri au apreciat asta: