●▲ Subsidiaritate laică – Ce se poate afla în spatele unei ştiri banale
Ieri, din buletinul de ştiri NHK de la ora 18, aflai că sfatul comunal al oraşului Hatsukaichi a dat un firman prin care limitează dimensiunile clădirilor din oraş. Astfel, ţinînd seama că insula Miyajima, ce conţine un templu shinto vechi de o mie de ani, edificiu din patrimoniul UNESCO, necesită un peisaj înconjurător pe măsură, consiliul a hotărît că orice clădire mai înaltă de 13m sau mai întinsă de 1000mp, are nevoie de aprobare specială pentru a putea fi construită.
Motivaţia este raţională. Frumosul face parte din valorile transcendente şi trebuie cultivat, mai ales cînd aduce bani la bugetul local.
În acelaşi timp, decizia are şi implicaţii mai adînci. Pe teritoriul oraşului, pe o coastă montană, acum vreo 15 ani a fost ridicată o clădire imensă. Faţada ei, supradimensionată în raport cu cubajul, poate fi văzută de pe Miyajima. Cine se fotografiază cu torii în fundal, în planul îndepărtat, nu scapă de funerara faţadă a clădirii cu pricina.
Totul ar rămîne în registrul laic, dacă clădirea ce parazitează peisajul nu ar fi o casă de rugăciune a unei secte (am aflat de curînd) budiste la bază, dar uşor eretică şi rău văzută. (Broasca mică cască gura mare.)
De obicei evit să prind clădirea în compoziţie…
Clădirea parazit se întrevede în spatele crengilor din dreapta-sus.
…dar o dată am fotografiat-o ceva mai în detaliu:
Prezenţa clădirii chiar în prelungirea axei dintre scena de noh (nefigurată aici) şi torii este în mod evident un act de concurenţă neloială între religii. Însă consiliul nu s-a putut băga în gîlceava subterană, ţinînd seama de neutralitatea sa în raport cu religiile. A invocat numai raţiunea peisagistic-turistică, eventual siguranţa în construcţii.
Compar cu referendumul elveţian pe tema moscheilor. Elveţienii lovesc frontal*), identitar, legislativ, riscant, în timp ce japonezii, pieziş şi echitabil, pe baza principiului subsidiarităţii, respectînd neutralitatea autorităţilor în raport cu religia. Subsidiaritatea rezolvă mai bine şi mai puţin turbulent conflictele (altminteri reale, dar) în care legislativul central nu are ce căuta. Decizia nu poate fi atacată pe temeiul discriminării abuzive, întrucît nu se referă la clădiri de cult, ci la clădiri în general.
Presimt că clădirii sectei budiste i se va găsi curînd şi un viciu de construcţie, cu implicaţii în siguranţa: seismică/ eoliană/ de pază contra incendiilor/ de prevenire a alunecărilor de teren etc. Cel puţin faţada cred că va fi micşorată, dacă nu va fi demolată direct clădirea.
–––––––
*) Interdicţii explicite privitoare la dimensiunile clădirilor de cult au fost şi în paşalîcurile Imperiului Otoman. Astfel, în Bulgaria, bisericile nu aveau voie să fie mai înalte decît moscheile. Bulgarii, au sfidat totuşi interdicţia, adîncind cota podelei. O soluţie destul de igrasioasă, dar o tiflă antiotomană şi o formă de „rezistenţă prin cult(ură)”.
★ Sănătate şi responsabilitate (I) – Un dop înţepenit
Salut aderarea grupului Theophyle (din care fac parte) la proiectul de reformă constituţională, intitulat Noua republică (.PDF).
Pentru noua republică consider că drepturile cetăţeneşti listate în prezent în Constituţie sunt suficiente. Însă pentru înoirea autentică am propus ridicarea gradului de responsabilitate a cetăţeanului. Nu prin şedinţe de îndoctrinare, ci prin mijloace legislative. Bine, veţi zice, dar la baza legilor, fie ea şi Constituţia, stau principiile, viziunile. Iar principiile şi viziunile sunt rezultatul reflecţiei. Ei, bine, tocmai despre felul în care viziunea se traduce în normă, în instrument, în practică curentă şi, de ce nu, în bani, în (ne)fericire, vreau să vorbesc. Şi o fac prin împărtăşirea şi interpretarea experienţelor personale simple. Din ele sper să se ridice spiritul viitoarelor norme juridice, iar în subsidiar, să se înţeleagă şi că – pentru o viaţă bună – nu e necesar un popor bun, ci un popor liber. Liber, adică responsabil.
Un dop înţepenit
– „Nu pot deschide sticla asta”, îmi zice nevastă-mea.
– „Dă-o-ncoa’!”
Mă opintesc, şi mă opintesc… şi mă opintesc… Nimic. Strîng de tirbuşon şi trag cu toată puterea, afişînd un zîmbet culturist de scenă (deh! eram în faţa muierii). Deodată, la limita luxaţiei de umăr, reuşesc să scot dopul. Cu tot cu o parte din gîtul sticlei. În mîna stîngă strîng din reflex restul de gît încă solidar cu sticla. Mă trezesc cu o tăietură adîncă chiar în podul palmei. „Am învaginat-o!”, îmi zic. N-o să mai pot modela pîinea, spăla vase, ţine tigaia. Tetsu se uită speriat, ca la katsuo no tataki*. Nevastă-mea intră în panică. Sare la pupitru şi încearcă să caute pe net un spital cu serviciu de urgenţă. Apăs imediat rana cu degetul mare şi mă întind pe o bancă din restaurant, aşteptînd să se coaguleze sîngele. Cele două cliente din acel moment se lămuresc repede despre ce e vorba. Pînă să afle nevastă-mea spitalul proxim, una dintre ele sună pompierii. Zice apoi: -„Chiar dacă mergeţi la urgenţă, spitalul are urgenţe şi urgenţe. Cu salvarea aveţi prioritate.”
În 7 minute se aude sirena. Cobor. Soţia mă însoţeşte. Îl lăsăm pe Tetsu gazdă. Îi spun brancardierului să bage targa înapoi (tocmai o descărca) şi urc în habitaclu. Paramedicul află din două vorbe în ce constă accidentul şi ne întreabă dacă vrem chirurgie simplă sau reparatorie. (în cazul meu, diferenţa ar fi fost cam de o radiografie). „Simplă, că nu prea am timp”, zic. Caută el pe listă şi ne duce la vreo 800 de metri mai încolo, la spitalul Onabe. Între timp, aparatele îmi înregistrau tensiunea şi pulsul. Pe drum mă simt obligat să mă scuz pentru deranj. Totuşi, pentru a nu se simţi chiar inutili, le spun paramedicilor că, cu 25 de ani în urmă, mă tăiasem în acelaşi loc, şi îmi amintesc că atunci mi-am pierdut cunoştinţa**. Cînd ajungem la spital, omul scoate din aparat fişa cu parametrii (mei) circulatori înregistraţi în cei 800m. Celălalt paramedic deschide protector drumul indicînd treptele cu degetul, nu cumva să mă împiedic. Intrăm în camera de gardă. Apăru repede şi medicul de gardă. Semnă foaia de drum apoi se ocupă de mine. După o anamneză sumară, îmi anestezie locul, îl igieniză şi apoi îmi cusu rana. La fiecare împunsătură mă punea să mişc degetele, ca să îşi dea seama dacă îmi coase, sau nu, vreun ligament, de tegument.
Rana după tratamentul chirurgical şi gîtul sticlei. Se întrevede şi cicatricea veche.
În Japonia, serviciul de salvare-pompieri este gratuit. Urgenţa medicală, însă, nu. Este cu coplată. Scot cardul de sănătate. Asistenta îmi ia datele şi mi-l înapoiază. Medicul îmi spune să las o hîrtie de 5000 sau de 10.000 de yeni în gaj. Primesc în schimb o poliţă. Urma regularizarea, a doua zi, la schimbarea pansamentului. (Spitalele nu au serviciu de contabilitate noaptea. Ar fi lipsit de eficienţă.)
După această trebuşoară „ne externăm” şi o luăm agale către restaurant.
– „Cred că sunt 14 ani de cînd n-am mai umblat pe Jizo-dori la ora asta.”
Soţia mă luă de braţ.
– „Ce porcărie! De unde ai cumpărat sticla aia? Ar trebui să faci reclamaţie.”
– „Hm! De la Yamaya. Dar crezi că voi primi compasiune dacă sun la companie? Sediul este în Sendai***…”
-(amar) … Ha, ha, ha!
Ajunşi la restaurant, găsim clientele vesele, consumînd vinul din sticla cu bucluc:
– „Ar fi fost păcat să fie aruncat.”
Cercetez fundul paharelor. OK. Iau apoi sticla şi o răstorn rapid cu 180 de grade într-un al treilea pahar (conic). Las să cadă ciobuleţele, apoi le-o restitui:
– „Din partea casei.”
(va urma)
Cu permisiunea dv., în episodul următor, după o mică prezentare a statutului spitalului Onabe, vom analiza împreună felul în care se întocmesc actele contabile.
–––––––
* katsuo no tataki este un (semi)preparat de fileu crud de ton (dintr-o specie de talie mijlocie) sumar perpelit pe jăratec. Tăietura transversală are cam aceleaşi culori ca una din podul palmei. Cafeniu deschis la periferie şi roşu intens la interior.
** Nu era o minciună. Cu 25 de ani în urmă încercînd să cuplez un furtun la o ţeavă de sticlă, m-am trezit cu ţeava plesnindu-mi în palmă. Atunci mi-am secţionat şi un nerv. Din fericire, doar senzitiv. Dar de asta mi-am dat seama mult după ce m-am trezit din leşin. Evenimentul a fost muşamalizat, iar încadrarea a fost schimbată în accident simplu, deşi se petrecuse în timpul lucrului şi fusesem internat două zile la chirurgie reparatorie. Aşa e cînd relaţiile de muncă sunt socialiste. 🙂
*** Pentru cei a căror viaţă conştientă a început după 11 martie 2011, este vorba despre oraşul Sendai din prefectura Miyagi, unul din oraşele afectate de un ţunami ucigaş.
◎ Higanbana
Higanbana este o plantă din flora spontană de hat. Irumpe într-o singură noapte, răstimp în care planta îşi dezvoltă tulpina, iar dimineaţă poate fi găsită gata înflorită. Pînă la înflorire, doar un ochi experimentat o poate identifica în iarba ce bordează orezăriile.
Inflorescenţele de higanbana jalonează vegetal, cu o precizie surprinzătoare, echinocţiul de toamnă*. Higanbana este poate cea mai punctuală plantă la întîlnirea cu astronomia.
–––––––
* Cel mai devreme am descoperit floarea cu pricina pe 18 septembrie. De unde se vede că matematica astrelor este aproximată vegetal cu eroarea de maximum plus-minus o săptămînă.
Am nutrit mai demult o plantă de ghiveci şi mai punctuală. Dar nu calendaristic, ci orar. Timp de cinci zile la rînd, fix la ora 17 (18, ora de vară) înflorea cîte o floare. Încerc să caut fotografia (alb-negru) pentru ilustrare.
EDIT: Am găsit-o:
◎ Am instalat Photoshop
De cînd cu Web 2.0 îmi cam creşte barba pînă se încarcă o pagină de net. Exasperat, am hotărît să îmi upgradez atît hardware cît şi sistemul de operare. Am trecut, în sfîrşt, la Windows XP, ocazie cu care am aflat că, de mai bine de un an, Windows 2000 nu mai are suport de la microsoftul său producător. Cum ar veni, eram de un an de zile în aerul rarefiat al licenţelor expirate, şi încă mai respiram. Fie vorba-ntre noi, trăiesc bine-mersi şi fără antiviruşi şi fără update la antiviruşi. Mă rog, zis şi făcut.
Doborîi la licitaţie un Dell Precision 650, fabricat probabil prin 2004, cu două Xeoane la cîte 3 GHz (totul la 5000yen). Mai doborîi cu 2500, un CD de instalare a sistemului de operare, din acela care însoţeşte de obicei un calculator nou (bineînţeles Dell, ca să nu mai stau să bag la instalare codul de activare) şi gata. Pot spune că am ajuns în rîndul lumii retardate, iubitoare a obiectelor de antepenultimul răcnet. Cel puţin pînă în iulie 2014 pot conta pe WXP:
Dacă tot am maşinărie nouă, ce mi-am zis?: „ia!, să încerc digitizarea negativelor foto, cu două scanere simultan.” Am ales un Minolta Dimage Scan Multi II (probabil din 2001) şi un Nikon LS-20 (Coolscan II) fabricat în 1996. Ambele conectate prin interfaţă SCSI. Le-am pus pe acelaşi banc de probe.
Iată-le configurate:
Nu vă luaţi după semnul întrebării din dreptul scanerului Nikon. Driverul este pentru Windows 95 (versiunea pe 16 biţi) (!) iar WXP se izmeneşte la el, însă cu ajutorul driverului ASPI, de unificare a comenzilor pe SCSI, totul se mişcă normal.
Le-am dat scanerelor ID-uri diferite şi le-am pus la treabă, dar nu într-un program-cadru, ci doar pe interfaţa grafică a Twain-ului* fiecăruia.
Iniţial le-am pus pe aceeaşi magistrală SCSI, însă se cam invitau unul pe celălalt, iar timpul de scanare a două cadre simultan, practic se dubla. Nu făceam nicio scofală. (Deh!, magistralele SCSI înguste, de 8 biţi.) Aşa că am mai instalat un controler SCSI. În device manager sunt figurate trei. Cel de 160Mbps este pentru HDD.
Instalaţia este gata. Acum, să vedem ce programe-cadru folosm. Cu Paint Shop Pro (PSP) mă descurc binişor, dar îmi mai trebuia unul. Mi-am amintit că am un Photoshop 4.0 (PSD), căpătat de la un client acum vreo 12 ani. L-am instalat, apoi i-am dat să importe Twain-ul scanerului Nikon. Cînd i-am zis să îl scoale, surpriză!, mi-a sculat Twain-ul scanerului Minolta. Însă PSP, deja sculat, mapase tot Twain-ul scanerului Minolta. Conflict major! M-am trezit cu un BSOD** de toată frumuseţea. Na, belea!
Preventiv alocasem fiecărui program-cadru cîte un procesor, pentru a le izola total. Degeaba. Sau poate tocmai disjucţia a fost cauza. Necunoscute sunt căile sistemelor de operare!
Am reluat operaţia în sens invers. Am zis că dacă PSD vrea Minolta, îi dau Minolta. Pe semne, PSD (datat 1997) nu ştie decît Twain pe 32 biţi (driverul LS-20 e pe 16 biţi, de pe vremea lui 486). În schimb, PSP, deşi e mai nou (2001) ştie să citească şi periferice conduse pe 16 biţi. şi nu are nicio greaţă în a le manevra.
Acum, la lucru!
Dau comenzile „acquire” ambelor aparate. Totul merge la viteza prescrisă de producător. Asta e!
––––––-
* Twain este denumirea generică a unui standard de unificare a driverelor pentru aparatele de captare a imaginilor. Fără el, programele de prelucrare a imaginilor nu pot înţelege ce gînguresc dispozitivele (fizice) cu pricina.
** BSOD – blue screen of death. Ecran ce apare atunci cînd există o incompatibilitate severă de hardware.
● Model sigur de autentificare la distanţă
Zilele trecute, după mai multe luni de absenţă, am licitat pe e-Bay. Am primit, ca de obicei mailul de validare a licitaţiei, apoi, după cîteva ore, ajuns acasă, deschisei din nou pagina cu pricina. Încurajat de cota scăzută a dolarului, am licitat într-o doară şi pentru un al doilea obiect, scos de acelaşi vînzător la licitaţie. După două ore m-am trezit cu un al treilea mail cum că mi-a fost blocat contul, întrucît a fost descoperită o „activitate suspectă”. Mi s-a recomandat în prealabil schimbarea parolei de mail.
Pentru reactivarea contului de e-Bay am procedat aşa:
1) pe ecranul de login, sub căsuţa pentru parolă, am apăsat pe forgot password, după care
2) mi s-a cerut numărul de telefon, iar ca hint, primele şi ultimele două cifre. Mi-am dat seama că era numărul de telefon cu care mă înregistrasem cu ani în urmă la e-Bay. L-am introdus, am apăsat next şi imediat
3) am fost sunat de o voce sintetică. Mi s-a cerut să confirm, prin apăsarea tastei 8, că eu sunt cel în cauză. În secunda următoare, vocea sintetică mi-a dictat de cîteva ori la rînd
4) un PIN de 4 cifre, pe care le-am tastat online în căsuţa de confirmare a resetării parolei. Am apăsat din nou next, şi mi s-a afişat scriptul de înregistrare a unei noi parole, prin care mi-am reactivat contul.
Simplu şi sigur.
Discuţie
În Outlook Express, am în permanenţă activată opţiunea de a păstra mesajele, pentru 5 zile, pe serverul de mail (după ce le-am descărcat o dată). În acest fel, pot descărca aceleaşi mesaje în două (sau mai multe) locuri. Duplicarea este o cale simplă de backup. Numai că setarea mea a fost interpretată ca „activitate suspectă” de cerberii electronici ai e-Bay. O măsură simplă de protecţie a clientului. Însă e-Bay mi-a pus la dispoziţie şi o cale la fel de simplă şi de sigură de restaurare a identităţii.
Dacă eu n-aş fi fost eu, nu aş fi ştiut care e numărul de telefon. Şi, oricum, răspunzînd la un număr pentru care erau ataşate şi alte date de identificare (nume, adresă etc.) şi deja înregistrat în scriptele e-Bay, era imposibil ca o terţă persoană să îmi uzurpe identitatea. (Poate numai dacă ar fi intrat prin efracţie în lipsa mea.) Este de notat că nu au fost vehiculate date sensibile prin mail, nici măcar prin poştă, ci numai prin interfaţa asigurată.
Acum ne putem uşor da seama că opozanţii votului online au cel puţin un argument în minus, din moment ce eu, de la 12.000 Km distanţă de serverul e-Bay, am reuşit să dovedesc că eu sunt eu.
Concluzie
Prin succesiunea de operaţii de validare a identităţii, prezentată mai sus, grefată într-o platformă de vot online se pot evita atît votul fictiv cît şi votul multiplu. Şi, mai ales, este o metodă care ÎNTOTDEAUNA lasă urme uşor de prelevat ca probe într-un eventual proces penal. Ceea ce descurajează tentativa de fraudă.
Ce ar fi dacă o procedură asemănătoare, folosind cupluri de două-trei date personale (CNP, nr de telefon, data naşterii, adresa din ţara de rezidenţă, ultima adresă din ţară, numele părinţilor etc.) să se prevină frauda electorală?
◎ Westpoint
Încep cu dezlegarea problemei din numărul trecut.
Se dădea punctul de insurgenţă a traiectoriei Lunii: 273°, acreditat ca fiind în colţul din dreapta-jos al pozei. Se ştiu unghiurile de cîmp: 15°orizontal şi 22° 30’vertical. Se cere precizarea Vestului, ştiind că latura orizontală a pozei are 871 pixeli.
Deşi problema pare una de trigonometrie*, este de fapt una de aritmetică. Unghiurile de cîmp pe verticală şi pe diagonală nu sunt relevante în calcul. Numai unghiul din planul orizontal.
Acuma, tot ce trebuia să aducă „de acasă” cei 151 de vizitatori unici de pînă acum, era că Vestul se află la 270°. Printr-o relaţie de trei-simplă, rezultă numărul de ordine al pixelului indicator al Vestului. 871[15-(273-270)/15]=871(4/5)=696.8. Aşadar, Vestul se află în dreptul pixelului #697 şi corespunde unui punct de pe tulpina copăcelului stîlpul vertical din jumătatea dreaptă a pozei.
Îtrucît prezentarea pozei a iscat un „conflict religios” :D, îi invit pe enoriaşii Photoshop-ului să execute ceea ce au susţinut că e floare la ureche, anume: prin suprapunerea în Photoshop a cadrelor, rezultă o fotografie similară. Le-am pregătit o serie de 10 fotografii luate cu aparatul digital, în paralel cu poza (pe care eu o consider ratată). Cadrele au tot 871pixeli pe latura mică şi 1301 pe cea mare (cu 1 în plus).
Îi invit să le suprapună şi le-aş fi recunoscător dacă mi-ar trimite rezultatul la: bucataria_mea(la)yahoo.com. Cele mai frumoase şi mai adevărate fuziuni de cadre vor fi prezentate aici, bineînţeles, dacă autorii sunt de acord.
––––––––
* Partea de trigonometrie am rezolvat-o cu formula: φ=2arctg(d/2f).
În care: φ este deschiderea unghiulară pe orizontală, d latura clişeului (24mm) iar f, distanţa focală a obiectivului (90mm). Rezultatul este 15°. Mai exact 15° 11′ şi vreo 20″, dar l-am rotunjit pentru a valorifica intuiţia celui ce eventual şi-ar fi bătut capul.
Formula nu este valabilă la macrofotografie, deoarece focala obiectivului se abate semnificativ de la valoarea nominală în funcţie de raportul de mărire. În plus, distanţele dintre obiect şi obiectiv, şi respectiv obiectiv şi peliculă devin comparabile, ceea ce complică socoteala. Pentru macro se folosesc alte formule.
Soluţia lui Zalex
● Ponta lăsat din nou în ofsaid
Se pare că procurorul-comentator Victor Ponta, persoană publică de talia titanului mediatic, vedeta Mugur Ciuvică, a mai comis o gafă demnă de Chitty, chitty, bang, bang! în curba de la Monaco. Iată ce debita Făt-Furiosul politicăriei de lighean, pe 13 septembrie:
„Este insa foarte rau ca Traian Basescu se duce pe furis, nestiind cu cine se intalneste, cu cine discuta. Imi doresc ca presedintele Romaniei, indiferent cine este, sa fie primit oficial, pe usa din fata, nu pe usa din dos, pe la servitori sau pe unde intra personalul administrativ”.
Contrar bobilor din dotarea lui Ponta, Preşedintele a fost primit pe uşa din faţă. S-a întîlnit cu toţi „servitorii* SUA”. Cu cei mai importanţi.
Nici ficusul lui Ponta – liberalul Crin Astenescu – nu a prea dormit. Bolborosea deunăzi la adresa persoanei Preşedintelui, aceleaşi fraze detractoare cu care ne-a obişnuit.
Dacă Ponta persistă în nemernicia sa, s-ar putea ca în cel mai scurt timp, socialiştii români să devină irelevanţi, precum liberalii, pentru politica României. Nu că mi-ar părea rău.
–––––––-
* servitor în sens etimologic: minister.
◎ Şapte luni într-o oră
Atît mi-a luat să fac fotografia de mai sus. O oră. Am făcut-o azi dimineaţă, pe film Kodak de ISO400 (27゜DIN), între orele 04:40 şi 05:40, cu un aparat foto vechi de 20 19 de ani. Un Minolta α-5xi. Am programat IC-card-ul (Multiexposure) să suprapună 7 imagini*, la intervale de cîte 10 minute. Expunerea am ales-o manual: 7xS-1/15s, A-f/5,6. Obiectivul a avut focală fixă: 90mm.
Unghiurile de cîmp sunt: 15゜ pe orizontală şi 22゜30′ pe verticală. Pentru 2011-09-13, azimutul de insurgenţă al Lunii a fost de 273゜.
Întrebare: ştiind că poza are 871×1300 pixeli, care este coordonata (x) a Vestului (în pixeli)? Sau, mai simplu, la al cîtelea pixel se află Vestul?
Simplificări: Se consideră linia orizontului latura de jos a pozei, iar traiectoria Lunii o dreaptă ce duce chiar în colţul din dreapta jos. Se face abstracţie de efectul de perspectivă (altminteri redus) al obiectivului.
––––––––
* Programasem aparatul să facă 9 expuneri (lucru bun la 9 luni), însă am tras ultimele două expuneri în orb, deoarece, între timp, zorii deveniseră prea luminoşi şi riscam o surpaexpunere.
Să nu credeţi că mi-a ieşit din prima. În intervalul 03:30 şi 04:30 am mai tras o poză, expusă la 7xS-1/4s, însă alesesem prost şi întunericul şi orientarea aparatului. Deşi eram conştient că prăjesc pelicula la 1/4s (lumina directă a Lunii cere cam 1/200s), am încercat să scot cerul albastru de noapte prin supraexpunere. Nici asta nu prea mi-a reuşit. Iată, e negru ca tăciunele:
EDIT: Am corectat link-ul către fişa aparatului foto. Din grabă legasem fişa modelului α-3xi (ce nu poate fi programat cu IC-card). Alte modele programabile sunt: α-7xi (1991), α-707si (1997), α-7700i (1988) şi α-5000 (1986). Or mai fi şi altele, dar nu le am eu în colecţie.
● Cromatograma lui Funeriu
Ministrul Funeriu a făcut publică ierarhia valorică a universităţilor. Este de notat că mecanismul de separaţie valorică a universităţilor a părăsit stiloul emulgator al ministrului învăţămîntului. În urma auditului independent, adevărul iese la iveală. Iar adevărul este că, prin acţiunea de dezburuienare, fabricile de doctori au cam încurcat-o. Restrîngerea, falimentul, fuziunea şi absorbţia, pe scurt: darwinismul academic le mănîncă.
Desigur vor urma contestări şi proteste că, vezi, Doamne!, ministerul se bagă prea mult în cifrele de şcolarizare, în contingentarea producţiei de doctori la hectar, că-că, că-că… Vă spun eu: nu se bagă, ci doar încetează să mai finanţeze orice orice adunătură de ţuţeri ce se reproduc la infinit. Ceea ce pare o ingerinţă în autonomia universităţilor este de fapt un mod cît se poate de corect şi exterior de comparare a performanţelor din reclama comercială la o universitate, cu calitatea outuput-ul real. Abia de acum încolo, într-un mediu concurenţial, fără mercuriale arbitrare, fără aranjamente extracuriculare, universităţile vor putea arăta cum ştiu să îşi valorifice autonomnia.
De acum încolo, ceea ce scrie pe o diplomă de absolvire va conta.
Să nu credeţi că acţiunea ministrului Funeriu este ceva original. Este o procedură curentă în lumea civilizată. Pentru a vă da o idee despre „nedreptăţile” din Japonia, vă pot spune că, la finanţare, 50% din fonduri merg la Universitatea Tokio, 25% la Universitatea Kyoto, iar restul se împarte celor peste 60 de universităţi de stat. Aşadar, aparenta nedreptate (rezultată din cromatogramă) este în sfîrşit un act de echitate. Îi dai celui ce merită, atît cît merită. Elita universitară nu poate fi evidenţiată prin egalitarisme.
Îi urez lui Daniel Funeriu succes în continuare.
● Cristian Preda – Lecţia de mnemologie politică. Elev Victor Ponta
Politicienii români mizează pe mintea memoria scurtă a românului. Pleznesc cîte un atac la persoană, apoi, cînd persoana se dovedeşte a fi fost vizionară, iar atacul abuziv, tac ca porcul în păpuşoi, aşteptînd evaporarea memoriei, în loc să îşi ceară scuze pentru eroare. Din păcate, presarii români sunt la fel de uituci ca buimacul elector român. Degeaba stau cu curul pe munţi de baze de date, dacă nu ştiu să le exploateze în interesul adevărului.
Iată că, ceea ce ar fi trebuit să facă Presa, face Cristian Preda. Este lăudabil că i se aduce aminte lui Victor Ponta că intră prea adesea în bălării, dar, la cît se contrazic politicienii români (uneori de la un minut la altul) fiecare partid ar fi necesar să aibă cîte un departament de mnemologie, pentru a arăta disonanţele cognitive ale adversarului în timp. Eventual prin grafice, în care fracturile de logică, minciunile, dările după cireş etc., s-ar evidenţia mai bine.
Exemplul de azi îl pune pe Ponta în dificultate, dar îi dă şi şansa de a dovedi că nu trăieşte doar pentru băşcălie. Dacă Victor Ponta îşi va retrage cuvintele ofensatoare la adresa Preşedintelui, şi va accepta să discute pe tema constituţionalizării limitelor deficitelor bugetare, atunci, Ponta are viitor. Dacă, nu, vom avea dovada limpede că USL este alianţa dintre Tenie, Astenie şi Şiretenie. (am enumerat cele trei partide în ordinea descrescătoare a susţinerii electorale). Iar într-un tîrziu, electoratul îşi va aminti care sunt forţele retrograde. Şi le va taxa la urne.
#12
Taifunul #12 zace peste arhipelag încă de la 30 august. Este un taifun de talie mare, cu depresiune mijlocie (nu a avut mai puţin de 960hPa în zilele bune), dar cu mare debit pluvial, din cauza vitezei extrem de mici de avans. Deşi depresiunea nu este chiar adîncă, nivelul mareelor a este cu pînă la 70cm mai înalt*, ceea ce face periculoasă apropierea omului de ţărm.
S-au înregistrat noi recorduri de volum pluvial cumulat. Chiar şi înaintea taifunului #12, 65 de staţii meteo anunţau recorduri absolute de precipitaţii. Nu mai departe, într-un sat din prefectura Nara, în intervalul 30 august – 4 septembrie, incredibila sumă de 1800mm arată practic dimensiunea potopului. Spunea cineva că la Nara a plouat torenţial 24 de ore continuu. Cam toate prefecturile din vecinătate (Mie, Wakayama, Aichi etc.) raportează precipitaţii de peste 1000mm. Dublu faţă de media anuală pentru Sulina**, de pildă.
Pantele o iau la vale şi înghit case, drumuri, bunuri şi oameni. Rîurile se revarsă. Oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Chiar şi în prefectura vecină Hiroşimei, Okayama, 310.000 31.000 de oameni şi-au părăsit casele ameninţate să fie luate într-un fel sau altul de ape.
Buletinul de ştiri de la miezul nopţii spune şi cîte victime au fost înregistrate pînă acum. 20 de morţi (majoritatea înghiţiţi de maluri de pămînt sau furaţi de rîuri) şi 55 de dispăruţi. Chiar şi în pref. Hiroşima, mai puţin afectată, o persoană este dată dispărută.
Mai spre răsărit se vede şi taifunul #13. Ceva mai mic, dar care ameninţă să fuzioneze cu #12.
Anul acesta este mai sărac în taifunuri. În 1991 şi 2004, pe vremea aceasta, treceau peste Japonia două taifunuri devastatoare ce purtau numerele #19. Particularitatea anului 2011 este precocitatea taifunurilor. De obicei, debutul japonez al taifunurilor era cel mai devreme prin luna iulie. Anul acesta, încă din luna mai ne „bucurăm” de vizite.
–––––––––
* Urmînd legea lui Pascal, sub discul depresionar al unui taifun se formează în ocean un cucui de apă ce se deplasează simultan cu depresiunea atmosferică. Cînd taifunul atinge ţărmul, cucuiul face ca mareea să crească mai mult decît de obicei.
** Deşi este cea mai puţin plouată staţie meteo din ţară (cca 400mm/an), ironic, în anii 20 ai secolului trecut, la Sulina s-a înregistrat cea mai violentă ploaie de cînd se fac măsurători meteo în România: 524mm. Evenimentul a fost analizat de geograful francez Em. de Martonne, în special efectele ruperii de nori de deasupra bazinului Jiului.
Viola da ginocchio
Ciudat, titlu, nu? Toată lumea ştie că există viola da braccio, viola da gamba, dar nu şi viola da ginocchio. Ea există, dar poartă numele de morin khuur. Pe englezeşte: horse fiddle. Nu ştiu ce înseamnă în mongolă, dar este instrumentul de acompaniament cel mai frecvent al cîntăreţului de khoomii. Aşadar, înaintea seriei renascentiste standard, de viori, viole, violoncele, basuri şi octobasuri, a existat prototipul. Prototipul este morin khuur. Un instrument de coarde frecate, cu cutia de rezonanţă ţinută între genunchi.
Cînd zicem mongol zicem cal. Morin khuur are ca ornament un cap de cal. Arcuşul are coarda din păr de cal, întocmai ca vioara modernă. Printr-un staccato bine simţit se poate reproduce galopul calului, iar printr-un scherzo potrivit, chiar şi nechezatul. Aşadar, calul, vioara şi modul de viaţă mongol au multe în comun.
Cu excepţia, poate, a buhaiului (principial diferit) instrumentele cu coarde frecate sunt atestate în Europa încă din secolul al IX-lea. Purtau diverse nume şi aveau două, trei, patru sau chiar şapte coarde (din cele şapte, două cu sunet constant, precum başii cimpoiului). Este de notat că termenul de liră era folosit adesea. Chiar şi pentru ceva ce arăta similar lirei, dar nu era cu coarde ciupite. De altfel, în engleză, fiddle denumeşte un gen (lira) iar nu o specie. Vom vedea mai jos că lucrurile se leagă, iar unul din strămoşii vioarei se numea chiar liră bizantină. Se presupune că lira bizantină a intrat pe filieră persană. Plauzibil. Nu mai departe, în imaginea de mai jos, instrumentul din stînga-sus are ca ornament un cap de taur, ce pare scoborît de pe un capitel de la Persepolis.
Mari specialişti în istrumente cu coarde, persanii i-au adus şi alte inovaţii „tehnologice” prototipului. I-au pus un mecanism de tensionare după modelul lăutelor şi ghitărilor, sau i-au îngustat local cutia de rezonanţă, după forma rubabului.
O altă inovaţie a fost adusă în lumea est şi sud-est asiatică, unde cutia de rezonanţă (iniţial pătrăţoasă şi deschisă prin cele două fante frontale) a fost închisă cu o piele de capră/ şarpe/ oaie/ pisică etc., după modelul shamisen-ului. (un fel de banjo cu trei coarde) sau al chinezului erhu.
În secolul al XVI-lea, în plină fervoare renascentistă, familia Medici le-a înmînat lutierilor „caietul de sarcini” pentru un instrument cu coarde, uşor de manipulat în stradă, instrument ce urma să egaleze popularitatea alăutei, iar prin versatilitate, să revoluţioneze muzica, cu două sute de ani înaintea pianului.
Acum ştim de ce meşterii de viori se numesc lutieri: erau de fapt artizani de lăute, reprofilaţi.
Întrebarea este de unde s-au inspirat meşterii atunci cînd au inventat vioara?
Din felul în care arată vioara modernă, cred că au mers pe filiera persană, deoarece le era mai la îndemînă să îngusteze porţiunea în care operează arcuşul, după modelul rubab-ului.
A doua întrebare este: de ce nu au păstrat mecanismul de tensionare după moda persană şi au recurs cam la acelaşi unghi de frîngere prezent la morin khuur? Mai mult, în capul instrumentului, dubla spirală aduce mai degrabă cu capul unui cal strunit din scurt, decît cu un cap frînt de lăută.
Cred că lutierii italieni aveau la colecţia de modele şi un instrument mai aproape de prototip. Venit poate pe altă filieră. Poate chiar chineză, pe mare, odată cu expediţiile portugheze, sau poate chiar direct de la mongolii lui Kublai han, de pe vremea veneţianului Marco Polo.
Cred că cheia se află în cele două fante de forma: ∫. Le interpretez ca fiind orbitele ochilor unui craniu de cal. Un al doilea element este limba de inserţie a coardelor. Atît la morin khuur cît şi la vioara modernă, limba de inserţie s-ar mula mai bine pe botul unui craniu de cal, decît cea de pe corpul unei lire bizantine.
Riscant, nu? 😀
Iată pe ce mă bazez: în primul rînd, lirele bizantine de diverse producţii est-europene (sau anatoliene) intrate pe filieră persană, în parte, păstrează găurile dispuse simetric. Unele în forma literei C, altele în D. Este cumva neobişnuit, ştiindu-se că (generic) lirele persane puteau avea o gaură, precum chitara, sau chiar trei, dispuse asimetric, precum la unele varietăţi de rubab. Foarte puţine instrumente cu coarde şi gît aveau două găuri simetrice.
Acuma, în lumea chineză s-a păstrat şi morin khuur, sub numele batoukin* (馬頭琴） instrument folosit şi azi, în special în provincia Mongolia Interioară. Cele trei ideograme reprezintă: calul, capul şi koto. Koto este un fel de liră orizontală, larg răspîndită în Asia sub diverse nume şi „sorto-tipo-dimensiuni”. (Lira grecească se numeşte în japoneză tategoto – koto erect).
În Europa, prin mecanizare, koto a devenit clavecin, iar ţambalul (un fel de koto ciocănit) a devenit pian.
Dar, să revenim. Batoukin, fiind un nume compus, e limpede că nu e un instrument inventat în China, ci în ariile locuite de mongoli. Dacă ar fi avut origine chineză veche, numele instrumentului ar fi fost scris doar cu o singură ideogramă, precum koto (琴）.
Batoukin s-a răspîndit în regiunile locuite de etnia han (majoritară azi în China) probabil odată cu invazia mongolă din secolul al XIII-lea şi instalarea dinastiei omonime.
După cum vedeţi, lucrurile încep să se lege: cal, cap, liră.
Bine, veţi spune – dar calul e deja prezent în ornamentul capilar. Da, dar am găsit dovada că şi cutia de rezonanţă era tot un cap de cal. Cum ar veni, precursorul morin khuur-ului era confecţionat din „materiale locale”. Cu un craniu de cal, un lemn, niscai maţe şi păr din coada calului viu, puteai întocmi o „viola da ginocchio” chiar la gura yurtei.
Dacă veţi avea răbdarea să urmăriţi clipul de mai jos, veţi găsi dovada „vie” a originii celor două fante de pe cutia de rezonanţă a instrumentelor moderne cu coarde scîrţîite.
––––––-
* numele este transpus din japoneză. În chineză pronunţia cred că e apropiată.
Chirgilchin
Nu mă întrebaţi ce înseamnă cuvîntul ce constituie titlul. S-ar putea să fie un nume propriu. În orice caz, e vorba despre khoomii (khoomei), o tehnică interpretativă vocală veche şi sofisticată.
Se pare că vocea umană cavernoasă ne atinge resorturi pe care nu le conştientizăm. Voci baritonale sunt întîlnite în mai toate liturghiile şi sfeştaniile religioase de toate culorile. Departe de a fi un analist al mecanismelor psihologice de inducere a trăirilor religioase, nu încetez să mă minunez de cît de complexe sunt sunetele vocale ale cîntăreţilor mongoli (laici :)).
Ascultîndu-le, deosebesc două trei strate sonore venind din aceeaşi sursă. (Specialiştii identifică patru). Cert este că parcă toţi interpreţii ar cînta la osciloscop, călare pe joagăr, după ce fiecare a înghiţit cîte o drîmbă. Sunt sunete metalice, neobişnuite, aproape digitale, dar partituri familiare, cu deosebirea că sunetele nu sunt produse din fluier (ca în folclorul românesc) ci din gît. Să mai zică cineva că nu suntem şi un pic cumani. 😀
În clipul de mai jos puteţi asculta o scrută prezentare a registrelor sonore.
În cel de al doilea, o piesă muzicală cu sunetul bine redat, şi care trece prin tot spectrul sonor.
În cel de-al treilea cadru veţi putea asculta o întreagă listă de cîntece mongole în diverse interpretări. Ceea ce le uneşte este vocea umană descrisă mai sus în neputincioase slove. Tot ce ştiu este că ucenicia în domeniu durează ani lungi.
Audiţie plăcută!
Pe interpret îl cheamă Bordo Erdene (sper să nu fi greşit spelu, că era scris în katakana) şi este cîştigătorul unui concurs de khoomii.
UPDATE
Pentru rezidenţii în SUA, aplic aici calendarul turneului american al formaţiei Chirgilchin:
http://www.chirgilchin.com/calendar/2011-10
Turneul continuă şi în noiembrie. Preţurile sunt modice. 20 de dolari (pentru studenţi 10)
Alin Fumurescu
Fără buletin 
1 comment