● Dreptul „fundamental” la o parcare pe de-a moaca – (I)
Discursul candidaţilor la alegerile locale abundă în promisiuni de cheltuire a banilor publici pentru construirea de parcări şi megaparcări. Pentru a vedea cît de legitime sunt promisiunile, trebuie să vedem statutul ontic al automobilului. Ce este automobilul şi ce legătură poate avea el cu drepturile fundamentale ale omului, înscrise în Constituţie.
În general, lucrurile de la sine înţelese sunt şi cel mai greu de definit. Totuşi, ce este automobilul?
O unealtă de producţie ar zice unii. Alţii, un instrument de cîştigat timp. Iar alţii l-ar defini ca pe un obicet de lux cu care poţi agăţa piţipoance. Desigur, nu mi-am propus să epuizez toate motivele pentru a deţine un automobil. Mă voi mărgini doar la a-l defini prin prisma ontologiei dreptului.
În viziunea mea, automobilul este un sclav tehnologic cu statut de persoană juridică de drept privat. Întocmai ca o firmă, de pildă, are un „sediu social”, un act de identitate, un regulament de organizare şi utilizare. Poate fi vîndut şi cumpărat, dar nu poate fi absorbit sau contopit, ci eventual numai casat. La schimbarea proprietarului îşi poate păstra identitatea, semnalmentele, dar capătă totodată şi un alt număr de circulaţie. Automobilul trebuie să îndeplinească de asemeni, condiţii de inocuitate ce nu diferă esenţial de cele la avizarea unei fabrici, de pildă (limită de noxe, siguranţă în exploatare etc.). Pentru a-l conduce e nevoie de un permis, ce poate fi asimilat unui certificat de calificare. Aşadar, nu greşim atunci cînd considerăm automobilul ca avînd proprietăţi de persoană juridică. (Ceea ce îndreptăţeşte în realitate şi arestarea automobilului.) De altfel, proprietăţile imobiliare de pildă, sunt, în aceeaşi filozofie, persoane juridice. Cel puţin în Marea Britanie.
Ca orice persoană, şi automobilul are drepturi şi libertăţi. Dar drepturi şi libertăţi ajustate naturii sale. Vom vedea care sunt ele.
Scopul prezumat pentru care un automobil există este cel de a circula. Pentru a circula, este nevoie de bunul de utilitate publică, numit curent drum, şosea, autostradă, precum şi de dreptul de a circula, atît pentru automobil, cît şi pentru şoferul său. Cele două drepturi sunt separate şi condiţionate diferit. Statul e dator faţă de automobil doar cu suprafaţa de rulare, nu şi cu suprafaţa de parcare.
Într-un articol anterior am concluzionat că, în mişcare, doar dreptul de a merge pe jos este unul fundamental. A te folosi de orice alt mijloc de locomoţie înafara picioarelor (eventual a mîinilor) devine un privilegiu: acreditat şi/sau cumpărat. Aşadar, nu există un drept fundamental de a circula cu automobilul. A circula cu automobilul este întotdeauna condiţionat de ceva sau cineva. Cu cît mai rapid sau mai mare este vehicolul, cu atît mai severe sunt condiţiile împuse pentru circulaţie.
Observăm că a exploata un automobil implică atît cheltuieli de acreditare, cît şi cheltuieli de întreţinere. În cheltuielile de întreţinere intră şi cele de adăpostire a automobilului. Iar dacă proprietarul urcă şi pe autostradă, se adaugă cheltuieli de economisire a timpului, sub forma taxei de autostradă.
Dacă nu există un drept fundamental de a circula pe domeniul public altfel decît pe jos, nu există nici un drept fundamental de a lăsa în repaos un automobil pe domeniul public, aşa cum nu există un drept fundamental de a amplasa un magazin mobil (alt sclav tehnologic) în mijlocul drumului.
Statul nu e obligat să construiască parcări pentru maşini, pentru că i-ar nedreptăţi pe alţi deţinători de sclavi tehnologici. La limită, în baza iluzoriului drept de a parca pe de-a moaca, oricine ar putea reclama dreptul de a folosi domeniul public pentru a-şi clădi un siloz, o fabrică, un depozit etc. ba, chiar tupeul de a cere să i se construiască, din bani publici, unul.
Aşadar, cosntrucţia din bani publici a unei parcări, eventual gratuite, nu este echitabilă, aşa cum nu este echitabil accesul gratuit pe o autostradă construită din bani publici, din moment ce banii din buget se colectează nespecific, iar bunurile de utilitate vizate se adresează numai unora.
Spus cu alte cuvinte, prin construirea unei parcări în regie publică, din bani publici, statul ia de la săraci pentru a le da bogaţilor.
În episodul următor vom vedea care sunt soluţiile şi în ce condiţii se poate moralmente implica statul în construcţia de parcări.
(va urma)
● Afaceri grase cu „drepturile pozitive” ale maidanezilor
Aflu de la radio NHK (într-o corespondenţă telefonată) că populaţia de lupi liberi a Suediei a ajuns la 242 de exemplare.
În Suedia, lupul este specie protejată. În ultimul timp însă, tot mai multe plîngeri de iamă în şeptel se înregistrează. În consecinţă, anul trecut, după o interdicţie de 45 de ani, autorităţile au permis vînarea a 30 de exemplare.
Vînătoarea a avut 12.000 de participanţi umani (nu este o eroare). Prilej de frumoase serbări cîmpeneşti.
Compar. Dacă considerătm aria forestieră (de 15% în nord şi 65% în sud) la dimensiunile Suediei, ar ieşi cam o Românie integral împădurită.
Ha, ha, ha! În Bucureşti, 242 de lupi sunt numai pe kilometrul pătrat. De unde se vede că, numai în Bucureşti, arie urbană (nicidecum forestieră), sunt de peste 150 de ori mai mulţi lupi decît în întreaga arie forestieră a Suediei.
Aflu din aceeaşi corespondenţă: întrucît a fost un an favorabil prăsilei lupeşti, la toamnă se vor mai vîna 30 de exemplare. Cu aceeaşi desfărşurare cinegetică.
Ce proşti sunt suedezii! Habar n-au de excedentul cronic de lupi urbani din Bucureşti.
Mai bine le trimitem anual cîteva vagoane de maidanezi, să aibă fiece suedez de un „trofeu al cantităţii”. Cel puţin municipalitatea Bucureştilor va cîştiga un ban cinstit din vînzarea lor, şi nu va da ţepe din iluzorii şi sisifice ferme canine, construite şi alimentate din bani publici şi din alte chete, mai mult sau mai puţin evazioniste. (Totul intrînd în buzunarele beizadelelor de primar, precum şi în puşculiţele de partid. Nu în ultimul rînd, ca taxă de protecţie. De protecţie a vieţii maidanezului.)
Voluntarii veritabili, uşor de prostit, au fost, sunt şi vor fi doar exploataţi, ca orice enoriaş de sectă religios-mercantilă. Iată cum, fervoarea religioasă de cult păgîn, mai pe scurt: strechea zoofilă aduce oportunităţi de afaceri, mai ceva ca în coloniile de pe vremea corporaţiilor olandeze de secol XVIII.
Întrebările şi le vor pune eventualii cititori ai articolului de faţă.
● Manual de sprijin cetăţenesc pentru primării
ARTICOLUL 35
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
(*** – Constituţia României)
Sunteţi desigur exasperaţi de omniprezenţa maidanezilor şi a excrementelor aferente. Vă propun să vă oferiţi voluntar a asana domeniul public, dacă nu de prezenţa maidanezilor, cel puţin de excrementele lor. Iată de ce şi cum.
Să vedem întâi care este statutul maidanezilor. Ei sunt animale de pe domeniul public pe care nu le revendică nimeni în mod legal. Fiind vorba despre o faună vătămătoare ce produce anual mii de victime directe şi alte sute de mii indirecte, lucru ce se lasă cu mai multe sute de mii de zile nelucrate şi cu alte cheltuieli publice şi private, cineva trebuie să răspundă pentru pagube.
Legislaţia este însă încâlcită, autorităţile leneşe, interesate mai mult de conservarea fondului canin, pentru că şi firmele căpuşă trebuie să sugă. Exterminarea maidanezilor le-ar scoate de pe piaţă. Aşadar, primăria nu va fi niciodată interesată să extermine maidanezii, deşi, teritorial şi formal, este proprietara lor. Un proprietar care nu vrea să răspundă pentru proprietatea sa poate fi însă forţat să o facă. Legal, am încercat şi via Avocatul Poporului, însă nu am reuşit să clintesc vreo cută de şorici de pe faţa proprietarului. Ce rămâne de făcut? Rămâne să cooperăm cu proprietarul, recte, cu primăria.
Cum? E simplu. Fiecare dintre dumneavoastră să ridice de pe domeniul public excremente de maidanez, să le împacheteze frumos, eventual să le închidă în borcane etanşe şi să le trimită sau să le depună personal la primărie.
Fiecare colet va fi însoţit de o scrisoare, căreia i se va ataşa harta Google Earth, indicîndu-se locul prelevării excrementelor. În scrisoare, fiecare îşi va exprima temerile (altminteri justificate) că excrementele de maidanez s-ar putea să conţină germeni patogeni, că se teme pentru sănătatea copiilor săi şi că vrea să fie sigur că membrii familiei sale sunt în siguranţă. Dacă nu aveţi excremente la îndemână (greu de crezut) puteţi trimite probe de nisip, de noroi de pe trotuar, probe de sol. Solicitaţi certificat de inocuitate pentru materiile trimise la “analiză”.
Vă arătaţi în scrisoare disponibilitatea de a coopera întru însănătoşirea mediului citadin într-o ţară membră UE, bla bla. Mă rog, lozincile le puteţi lua din foarfecă cum doriţi. Puteţi consulta presa şi declaraţiile grangurilor locali în această materie. În orice caz, trebuie să fie o acţiune concertată şi întinsă pe luni de zile, până la alegerile locale (şi după). Puteţi repeta “procedura” ori-de-câte-ori doriţi şi puteţi.
Scrieţi la repetarea acţiunii că aţi aşteptat o rezoluţie de la primărie, că vă e teamă nu care cumva să se fi alterat proba pe traseu, şi mai trimiteţi un borcănel… Şi tot aşa, până se fac 10.000 de “probe” pe lună. Pentru 10.000 de probe e suficient ca 2.500 de oameni să depună o dată pe săptămână câte un colet.
Dacă duceţi probele personal, puteţi cere în prealabil şi o audienţă la ADP, la direcţia de sănătate sau, de ce nu, chiar la primarul general. Îi puteţi sparge borcanul în faţă, trântindu-l de planşeta biroului. Vă scuzaţi pentru cât de “neîndemânatici” sunteţi şi “îl liniştiţi” pe grangur spunându-i că, dacă de decenii nu ridică nimeni rahaţii, înseamnă că nu sunt chiar dăunători, dar nu sunteţi siguri. Mă rog, o întoarceţi cum vă convine, pentru că şi aleşii voştri fac la fel.
Nu veţi putea fi acuzaţi de răspândirea cu premeditare a germenilor patogeni, întrucât nu aveţi un certificat de analiză, şi nici primăria nu are. Susţineţi că borcanul s-a spart dintr-un accident.
Şi dacă nu veţi putea fi amendaţi, vă puteţi aduna în grupuri de câte 4-5 inşi, vă faceţi că nu vă cunoaşteţi unii cu alţii şi mergeţi la primărie. Sigur, după primele şarje, bodigarzii vor fi mai vigilenţi şi vă vor întreba ce aveţi în sacoşă. Nu vă fie teamă să spuneţi că aţi adus probe de fecale la analiză. Dacă vă vor opri la intrare, nu e nicio problemă. Staţi de vorbă cu ei şi, la primul zgomot de motocicletă sau la primul claxon de automobil, “tresăriţi” şi “scăpaţi” borcanul pe treptele primăriei. Daţi vina pe poluatorul fonic. “A fost un concurs de împrejurări, dom’le!” Motivaţi că nu aveţi echipament pentru strângerea cioburilor şi faceţi stânga-mprejur. Să se descurce ei, că de aceea sunt în serviciul cetăţeanului.
Dacă nu vă e lene (ca de atâtea alte ori) să participaţi la acţiunea antipolitică propusă, puteţi cel puţin să răspândiţi mesajul către alte organizaţii.
Drepturile nu se cer, ci se smulg.
Norme metodologice la prelevarea excrementelor de cîine
● Reforma maidaneză
Link scurt: http://wp.me/pKahb-Iv
Cred că am găsit o soluţie de disciplinare a celor ce hrănesc maidanezii: împroprietărirea.
Iată cum: În ziua de azi nu este greu să obţii proba că o anume persoană hrăneşte anume cîini vagabonzi. Pentru a şi responsabiliza subiectul, este necesară uşurarea adopţiei. De aceea, trebuie să urmărim relaxarea şi diversificarea procedurilor de împroprietărire a celor ce hrănesc maidanezi.
Sunteţi de acord că, în virtutea dreptului natural, a hrăni un cîine (fără alt statut decît cel de sălbăticiune rătăcită în spaţiul urban), este o dovadă a relaţiei de apartenenţă a animalului la cel ce îl hrăneşte. Rămîne doar ca relaţia să fie obiectivată. Oficializată.
Pentru uşurarea procedurii, împroprietărirea va putea fi iniţiată şi de către terţe persoane.
Cum? Fie asociaţia de locatari, fie un vecin, fie oricine altcineva, va putea depune în mod legal un act de semnalare a relaţiei de proprietate de facto. O cerere sprijinită de probele necesare (preferabil fotografice, datate, dar ar merge şi cu martori). De la primărie, subiectul va primi o somaţie de adopţie, şi un termen de depunere a declaraţiei de intenţie.
Reacţiile subiectului:
1) Dacă subiectul admite adopţia, în urma declaraţiei de intenţie se încheie actul definitiv.
2) Dacă subiectul respinge răspunderea civilă, şi se angajează să nu continue hrănirea maidanezului (maidanezilor) este absolvit, iar cîinele (cîinii) va fi eventual ridicat şi ucis. Dacă subiectul recidivează, va fi declarat proprietar legal al cîinelui hrănit în momentul recidivei, şi se supune legislaţiei aferente proprietarilor de cîini.
3) Dacă subiectul nu se prezintă în termen, se consideră acord tacit, iar subiectul este împroprietărit automat, eventual în contumacie.
Consideraţii metodologice:
Subiectul poate încerca să se fofileze şi să hrănească maidanezul ferit de ochii publicului, în incinta locativă personală. În acest caz, admiterea maidanezului pe teritoriu privat este prezumată ca adopţie de facto.
Subiectul poate duce maidanezul la tratament. Şi în acest caz, adopţia de facto este evidentă.
Subiectul poate depune apa sau hrana pe spaţiul public/ comun în lipsa maidanezului. Iar o dovadă a adopţiei de facto. Pentru că altfel se cheamă că subiectul murdăreşte mediul urban şi poate fi amendat în consecinţă. Odată amendat pentru aruncarea neregulamentară a gunoiului, la recidivă va fi obligat să adopte maidanezul ţintă.
Maidanezii de pe teritoriul companiilor/ instituţiilor se consideră adoptaţi de facto.
Locatarii unui condominium locativ pot da vina unul pe altul, sau se pot coaliza în acoperirea adopţiei. În acest caz, se consideră adopţie colectivă, iar administratorul imobilului sau după caz preşedintele asociaţiei de locatari va deveni proprietarul maidanezului.
Se poate imagina fuga de răspundere prin hrănirea încrucişată. Locatarii unui bloc întreţin maidanezul blocului vecin şi invers. În acest caz, proprietarul maidanezului este cel pe teritoriul căruia maidanezul îşi are sălaşul.
În acest fel, sper ca cel ce întreţine maidanezi să se gîndească de două ori înainte de a se milostivi de ei. Nu există proprietate fără responsabilitate.
Acuma, asta e ideea. Cine iniţiază proiectul de lege?
● Liber la animale domestice în Bucureşti!
Stimaţi cetăţeni ai Bucureştilor
Întrucît primăria nu are de gînd să stîrpească cîinii vagabonzi, dar are grijă să se tupileze după legi şi (ne)hotărîri, vă anunţ că puteţi creşte orice animal ierbivor, orice rozător, ba, chiar şi niscai carnivore mici. Le puteţi plimba pe orice stradă din oraş, le puteţi lăsa libere în orice loc public. Puteţi ucide orice cîine ce s-ar da la ele. La o adică, puteţi scoate la plimbare şi niscai (copro)culturi microbiene, (varză împuţită, carne alterată ş.a.) pentru că, nu-i aşa, şi microbii au dreptul să trăiască. Vă recomand chiar să strănutaţi în nasul oricărui reprezentant al vreunei autorităţi a statului, (locale sau centrale) sau al oricărei organizaţii de protecţie a cîinilor. Aveţi toată legitimitatea să o faceţi, întrucît şi virusurile au drepul la viaţă şi la o reproducere echitabilă.
Dacă-i junglă, apăi să fie totală! Fără discriminări de clasă, gen, specie, rasă/ tulpină/ genotip/ fenotip/ serotip.
Dacă veţi fi sancţionaţi, veţi putea contesta liniştit orice amendă, avertisment, somaţie, confiscare, poprire. Atîta timp cît primăria, practic creşte cîini pentru care NU-şi ia şi răspunderea civilă, sau, după caz, penală, atîta timp cît primăria încalcă TOATE normele de igienă publică, lăsînd excrementele cîinilor comunitari nestrînse, infestînd toate locurile de joacă ale copiilor voştri, aveţi toată legitimitatea să vă etalaţi în public orice animal de companie, din orice gen sau specie, fără să daţi socoteală cuiva. Medicul primar Sorin Oprescu şi-a pierdut orice autoritate şi nu vă mai poate opri în niciun fel.
Veţi înceta protestul deîndată ce primăria va lichida fizic TOŢI cîinii vagabonzi din spaţiul public.
● Cîinii din ograda primăriei continuă să muşte
Documentul de mai jos este replica la sesizarea trimisă de mine Avocatului Poporului la data de 7 mai 2010.
Am primit o nouă probă a perenităţii sălbăticiei (sub)urbane în care se bălăcesc Bucureştii. Desigur, supravegherea cîinilor fără stăpîn este o acţiune nobilă, ce ne face viaţa frumoasă, prin aspectul de junglă pe care îl cultivă. Cum aş putea eu să-mi închipui că o administraţie din primărie îşi propune să distrugă chiar obiectul pentru care a fost înfiinţată? Dar, să urmărim sofistica administrativă:
–– Original Message ––
From:
To: Marius
Cc:
Sent: Thursday, July 08, 2010 6:44 PM
Subject: raspuns petitie
(Scuzaţi forma de prezentare. Din motive de conştiinţă, nu folosesc aplicaţiile MS Office. Nu este o superstiţie, ci doar o atitudine instictiv-antimonopolistă.)
Textul sună aşa:
Avand in vedere petitia dvs. transmisa catre Avocatul Poporului, redirectionata Primariei Municipiului Bucuresti, repartizata ,spre competenta, Administratiei pentru Supravegherea Cainilor fara Stapan Bucuresti,inregistrata sub nr.2427/06.07.2010 , va comunicam urmatoarele
Administraţia pentru Supravegherea Câinilor fără Stăpân Bucuresti este o instituţie publică de interes local, subordonată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, responsabilă de gestionarea populatiei canine ce tranzitează liber şi fără însoţitor spaţiul public al Municipiului Bucureşti, conform Legii 227/2002.
Inca din anul 2005, s-au facut demersuri catre forurile legislative in vederea modificarii legislatiei referitoare la cainii liberi pe strazi prin propuneri legislative care contineau obligativitatea adoptatorilor de a caza cainii exclusiv pe spatiul privat, reducerea termenelor de cazare a cainilor in adaposturi si aplicarea de sanctiuni drastice adoptatorilor (proprietarilor) care lasa liberi si nesupravegheati cainii pe domeniul public. In urma multor intalniri a rezultat modificarea legii 227/2002 cu un singur articol referitor la scurtarea termenului de cazare in adaposturi, devenind Legea nr. 391/30.10.2006, practic masurile esentiale menite sa controleze si sa elimine fenomenul ‘’caine liber pe strazi’’ fiind ignorate.
În urma promulgării modificărilor şi completărilor Legii 205/2004 privind Protecţia Animalelor, prin Legea 9/2008, a fost introdus un nou articol, “Art. 7`” potrivit căruia: “Este interzisă euthanasierea câinilor, pisicilor şi a altor animale, cu excepţia animalelor cu boli incurabile constatate de medicul veterinar”, articol ce aduce modificări în desfăşurarea activităţii Administraţiei pentru Supravegherea Câinilor fără Stăpân, respectiv Legii 227/2002 de aprobare a OUG 155/2001.
Deşi art.1, alin.(2) din Legea 205/2004 modificată şi completată prin Legea 9 din 11 ianuarie 2008 a rămas nemodificat, în sensul că “Gestionarea populaţiei canine fără stăpân de pe teritoriul Romaniei se reglementează prin lege specială” – (Legea 227/2002), conform Legii 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, Anexa 3 din Legea 227/2002 – Euthanasierea câinilor, se înţelege a fi abrogată.
Avand in vedere modificarile Legii 205/2004, va facem cunoscut faptul ca institutia noastra, isi desfasoara activitatea conform noii legi.
Pe fondul instabilitatii legislative, Primarul General al Municipiului Bucuresti, Dl. Prof. Dr. Sorin Mircea Oprescu si domnii Consilieri Generali ai CGMB, au identificat o cale eficienta, umana si agreata de toti locuitorii Mun. Bucuresti pentru solutionarea pe termen mediu a problemei cainilor liberi pe strazi , si anume, emiterea unui Dispozitii (1101/14.07.2008), privind sterilizarea si identificarea gratuita a cainilor.adoptati de ONG-uri si emiterea unei Horatarii (HCGMB nr.243/2009), privind controlul reproductiei cainilor in Municipiul Bucuresti.
In prezent,cainii capturati din strada de echipajele ASCSB, sunt cazati in adapost ,apoi sterilizati, identificati prin aplicarea microcipului subcutanat si crotalie de culoare galben fluorescent pe urechea stanga , inregistrati in baza de date a ASCSB, vaccinati antirabic, adoptati de ONG-uri ,persoane fizice si juridice ,dupa intocmirea documentelor legale.
Echipajele ASCSB au intreprins actiuni de capturare a cainilor liberi si fara stapan ,in toata capitala, insa de multe ori, pe domeniul public ,pot fi vazuti caini identificati cu crotalie de culoare galben , acestia avand un proprietar de drept, care si-a asumat responsabilitatea supravegherii si ingrijrii lui conform normelor legislative. Aplicarea sanctiunilor nu intra in competentele institutiei noastre.Cu stima,
DIRECTOR,
Dr.med.vet.
Simona PANAITESCU
După cum vedeţi, toate autorităţile statului aşteaptă de la Parlament o lege care, nu-i aşa, e menită să fie în folosul oamenilor. Problema e că orice lege care priveşte cîinii va fi întotdeauna în folosul unui grup din aceeaşi categorie cu cîinii (citeşte grup parazit). Viaţa voastră depinde de ciclotimia a 471 de nebuni.
Propunerea mea este să treceţi la „tratamente inumane” dacă nu vreţi să colcăie viermii în ficaţii şi maţele copiilor voştri. Dar poate că românul s-a sălbăticit suficient cît să trăiască alături de cîini vagabonzi, şi este suficient de bogat încît să-şi permită atît protecţia cîinilor vagabonzi, cît şi costul diverselor tratamente de deparazitare a propriului corp şi de prevenţie a complicaţiilor muşcăturilor.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
25 comments