De vorbă cu Alin Fumurescu
Îmi îngădui să reproduc aici interviul pe care Alin Fumurescu a avut răbdarea să mi-l ia deunăzi. După patru săptămîni de la apariţia pe voxpublica, consider că viaţa comercială a interviului a expirat.
Observaţie tehnică: Ilustraţiile îmi apraţin, dar se încarcă din serverul companiei F5. Este posibil ca într-un viitor incert, imaginile să dispară.
…pour les connaisseurs, Marius Mistretu (nom de plume – Marius Delaepicentru), nu e nici o noutate. E prezent de cativa ani pe bloguri, in reviste, provoaca scandaluri diplomatice, s.a.m.d. A fost insa nevoie de o tragedie in Japonia pentru ca romanul ajuns « carciumar la Hiroshima » sa devina un soi de vedeta media. Multi l-au citit, unii l-au si plagiat, nimeni, insa, n-a fost curios sa vada cum a ajuns Marius din Romania, Marius din Japonia Mariusu, si de ce ii mai pasa inca intr-atat de tara incat sa strabata sute de kilometri pana la Ambasada Romaniei pentru a vota.
Momentul era, asadar, numai copt pentru un interviu.
Nota: Fotografiile sunt din arhiva personala a lui Marius (prima, Marius la un an) si au fost postate “in orb”, exclusiv din cauza handicapului tehnologic al interviatorului (AF). Nadajduiesc ca la a doua parte sa-mi imbunatatesc performanta in materie.
AF: Inainte de toate, cum esti? Cum sunteti ?
MD: Multumim, bucurosi le-om duce toate. Ma uitam la rezultatele unui sondaj de presa. Noua din zece romani sunt de acord cu prealuminatul ilderim Crin Antonescu si sunt gata sa conditioneze dreptul de vot pentru capshunari, de plata unui impozit in tara. Iti vine sa dai cu bilutza de plutoniu dupa ilderim, nu alta.
AF: Ilderim? De la seic sau de la armasarul arabesc?
MD : Scuze, e doar o aliteratie care sa sugereze ca turcu-i frate cu romanu’. Astia s-au nascut la poale de caftan si nu stiu decit sa pupe picioare de poterasi si ghiuluri vanghele. Uite si tu. Romanii inca nu au auzit ca dreptul de vot este, pentru zoon politikon, ca aerul pentru mamifer. Aceiasi noua din zece sunt si cei mai mandri ca trebuie sa se milogeasca de militieni sa le faca buletin de oras. Ia, intreaba-i daca ar fi dispusi sa stea la coada la primarie cu scociul pe gura sa-si innoiasca autorizatia de libera-exprimare. Vezi? Nu-si dau seama ce sinucigasi sunt.
AF: Esti incredibil! Eu te intrebam “ce mai faci” cu gandul la tragedia de la voi. Tu imi raspunzi cu ‘durerile’ tale romanesti. Te doare pana si acum Romania mai mult decat Japonia ? Dupa un cutremur, un tsunami si un accident nuclear ?
MD : Pai, tu vrei sa publici interviul asta in Yomiuri shinbun?
AF : Ai rabdare. Vom reveni si la cele ce te dor pe tine. Spune-mi cum ai ajuns sa gazduiesti doua mame si doi copii…Cum sunteti – si familia si “haremul”, cum i spui pe blog?
MD: Raspunsul scurt ar fi ca o veche amica de-a sotiei mele speriata, dar nu in panica, ne-a sunat sa ne intrebe daca poate veni cu fiica sa in refugiu la Hiroshima, intrucit se anunta un mare cutremur in reg. Kanto (si care pina la urma nu s-a mai petrecut). Incepusera si zvonurile despre volatilitatea iodoforma a situatiei de la reactoarele nucleare. Dupa ce amica si-a asigurat la noi capul de pod, a venit cu cererea pentru inca o mama cu copil. I-am aprobat-o, iar a doua zi, “al doilea val de refugiati” a sosit cu shinkansenul. Le-am pus la dispozitie odaia de oaspeti, livingul si dependintele. Tatzii au ramas in Tachikawa (Tokio) sa munceasca.
AF: Cit estimezi ca va dura convietuirea? Ma refer la refugiatii arondati tie.
Au plecat. Dupa vreo saptamina, amica amicei se intoarse in Tokio, dupa ce dadu si o fuga la Kami-no-seki (pref. Yamaguchi) la o serbare cimpeneasca de protest ecolog impotriva companiei Chuden (compania regionala de electricitate) ce planuia sa construiasca acolo o centrala nucleara.
AF: Serios? Mai rar aflu de proteste in Japonia.
Stai nitel. Compania declarase cu o zi inaintea protestului ca nu mai construieste centrala, ceea ce a desumflat nitel adunarea, dar azi aflai ca, totusi, proiectul ramine in picioare, intrucit compania are de indeplinit planul cincinal la reducerea emisiilor carbonice conform protocolului de la Kyoto si nu vrea sa ii incurce pe negociatorii de-si pusera obrazul.
AF: OK, sa revenim.
Cum ziceam, una din cadine ma parasi, iar celalta, la jumatatea saptaminii trecute, lua calea Kagoshimei (in Kyushu). Daca tot au copiii vacanta, si-a zis sa isi plimbe fiica si prin alte locuri. Si uite asa, revenii la monogamie. Nu e nimic iesit din comun.
AF: Esti modest, nu multi s-ar oferi sa gazduiasca mai mult sau mai putin necunoscuti – ba inca pe o perioada nederminata – , le-ar duce copiii in excursii, s.a.m.d.. Revenind, insa, ca nu vreau sa te ‘fastacesti’. Erai o prezenta constanta pe bloguri si in revistele din Romania cu mult timp inainte de tragedia asta. Aveai si atunci si acum un blog – “fara buletin” (delaepicentru.wordpress.com) Si, totusi, ai devenit o celebritate media doar dupa. Sa fie nevoie de o tragedie pentru a “ne vedea”?
MD: Nu imi dau seama. Celebritate nu ma simt. Insa cresterea cu doua ordine de marime a numarului de vizitatori unici in primele zile de la cutremur, pe linga ca m-a responsabilizat, mi-a deschis oportunitatea de a achizitiona vectori noi pentru raspindirea ideilor mele mai vechi, despre care stii, pe care mi le-ai sustinut in parte, si pe care sper sa mi le sustii si de acum incolo. Pentru a-mi atrage o “clientela” cit de cit fidela, mi-am luat in serios rolul de “corespondent de razboi”. Trei zile si doua nopti am petrecut in pravalie, incercind sa raspund intrebarilor. Sigur, am spus si citeva prostii, insa sper sa fiu iertat, si ca eventualele victime sunt inafara oricarui pericol.
AF: Nu ca ti-as tagadui vreun merit, dar omul este un animal mimetic. Are nevoie de modele. De unde te-ai „adapat”?, ca-sa-zic-aşa.
Una la mina: Am fost inspirat in actiunea mea de corespondentul la Washington al NHK (regret, nu i-am retinut numele), din timpul atacului de la NYC din septembrie 2001 si dupa. Atunci, un singur om dadea, pe un ton egal, raspicat, din ora in ora, cite un scurt buletin informativ, timp de trei sau patru zile, pina cind s-a redeschis spatiul aerian american si i-au sosit intariri. Atita daruire si tenacitate nu am vazut niciodata la un om de presa. Nici macar la revolutia din 1989.
Doua la mina: M-au onorat complimentele primite de la Neculai Constantin Munteanu pentru felul in care m-am descurcat cu blogul. Desi nu fac parte din “generatia in blogi”, daca NC Munteanu nu m-ar fi pisat mai demult la cap sa pun ceva pe kilobitzi, interviul acesta nu ar mai fi avut loc. Ii sunt recunoscator lui NC Munteanu. Ma iluzionez ca, cel putin stilistic si fapt-diversic, ii sunt emul.
AF: Vorbind despre presa: din cate inteleg ai fost si “folosit” in perioada asta – mai cu seama in primele zile, cand exista in tara o reala sete de informative, ai fost “citat” din plin, fara nominalizarea sursei… Exemple? Reactii? Sau ai adoptat o atitutdine « zen » ?
MD : Zenzen! (l.jap.: Ba, deloc! trad.MM). Îmi place să cred că ştiu să deosebesc interesul public de cel privat. Mi-am incropit din blog o agentie de stiri cu un singur angajat, patronat impersonal de simtul datoriei. De aceea am refuzat in zilele acelea orice cerere de colaborare venita din partea organizatiilor mass-media. Le-am aliniat pe toate la robinetul blogului. Informaţiile erau de interes public, nu neapărat pentru a satisface interesul unui public sau al altuia. (deosebirea e importantă). Spre deosebire de poporul venal, jupuitor de căpşunari, nu am avut nicio pretenţie materială sau de prestigiu. E bine ca oamenii să înţeleagă că orice catastrofă dă semnalul de start al unei etape de voluntariat. Păi, ce? Sf. Nicolae actiona pentru a fi citat în litanii?
AF : Tot despre presa : Dupa cum stii, in Romania cel putin – dar si in SUA – Japonia a trecut deja (cel putin) pe planul doi. Pe primul plan e acum Libia (daca nu divortul Moni-Irinel sau Oana-Pepe), peste cateva zile va fi veun viral video cu un hamster cantand la pian… Ca japonez prin adoptie, cum vezi aceasta pierdere rapida a interesului in fata unei tragedii de asemenea proportii ? Cum o vad japonezii ? [Nota : De buna seama, nu ma refera ci doar la « voi », la japonezi. Ma refer la toate tragediile care, de obicei, nu ne capaciteaza mai mult de zece minute sau trei zile.]
MD : Fiecare, cît îl duce capul şi inima. De incremente, decremente şi curbe de regresie se ocupă sociologii. Nici japonezii de pe alţi plauri tectonici nu sunt cu mult mai răvăşiţi. Observ însă că numărul de clienţi-eveniment în prăvălia mea creşte, semn că oarecari nelinişti existenţiale se cer narcozate. Însă nu sunt sigur. Luna martie este în mod obişnuit una relativ aglomerată, în branşa mea. Ponderea seismului o voi putea determina mai tirziu, dupa ce voi vedea trendul anualizat.
AF : Din perspectiva unui « carciumar roman din Hiroshima », cum singur te prezinti, care ar fi – daca sunt – diferentele dintre romani si japonezi, in general, si in fata unei asemenea catastrofe, in particular ? Nu-ti cer, de buna seama, acum, un tratat pe tema asta – doar impresii (sa zicem « ca la o bere » ? Sa zicem !)
MD : Mai multă ordine, cooperare pînă la limita omenescului, mai puţini oameni bigoti si egotişti, manipulare psihologica bună din partea autorităţilor (in special intru decongestionarea ariilor intens populate), absenţa lui Crin Antonescu de la TV, şi în general, discreţia partidelor din opoziţie, în ciuda faptului că PLD – acum în opoziţie – fu pentru aproape jumatate de secol partid dominant.
AF: Bun, si cu asta propun sa ne intoarcem – pentru moment – in Romania. Cum ajunge un roman carciumar la Hiroshima? De ce? Care ti-a fost traseul pana aici?
MD: Cred ca si raspunsul scurt mi-ar lua citeva duzini de minute bune. Voi incerca totusi. Orice catastrofa e rezultanta unui concurs de imprejurari. Prin 1993 am ajuns in Tokio. Cu viza turistica. Capsunar pionier, dar nu cu prioritate absoluta. Inainte fusesera si altii, iar locurile de munca ni le treceam unul altuia, pe masura ce se eliberau. Munceam cu totii in citeva restaurante ale aceleiasi companii. Bucatarie. Dupa circa un an, nu stiu cum se facu, dar ramasei singurul roman de pe acolo. E drept, conditiile de intrare in Japonia se inasprisera intre timp, ceea ce a stricat echilibrul dinamic intrari-iesiri. Cum ziceam, munceam 11 ore pe noapte. Bucatarie deschisa. Clienti cu duiumul. (Inca nu se instalase deflatia cronica.) Cu unii ma si conversam peste tejghea, iar pe altii ii stiam dupa “patternul”comenzii. Obisnuia sa vina cu alai si Hoki, ultima sotie a lui Henry Miller [Hoki Tokuda – nota AF]. Tinea un club de jazz in aceeasi cladire. Din vorba in vorba, ii zisei ca vreau sa plec de la companie. Femeia a incercat sa ma ajute, insa nu putea sa ma plateasca cu norma intreaga. A vorbit cu vecina de palier, ce tinea si ea un mic club. Au pus mina de la mina sa ma foloseasca in comun. Jumatate de an am muncit pentru (amb)ele.
(va urma)
MD : Fire zburdalnica, se facu de intinsei mina la secretara patroanei (Hoki). Secretara era combinata cu avocatul patroanei. Avocatul afla de mine si la un moment dat, in imprejurari pe care nu doresc sa le descriu (ar fi de un comic de situatie incompatibil cu un interviu serios) avocatul imi trase un pumn in nas. Insa la o bere in faptul diminetii i-am prezentat avocatului situatia, iar el a inteles-o. Ne-am impacat dupa ce i-am promis ca preiau fata in jurisdictia mea. Din nou, forma a precedat fondul. Nu mi-am retras cuvintul. In doi ani de sedere ilegala, devenisem fara sa imi dau seama japonezoid. (Aveam si chommage.)
AF: Ia-ma-ncet, ca ametesc.
MD: Sa recapitulam. Pirlit de inginer chimist pleaca la munca intr-o tara a carei limba nu o cunostea la data debarcarii, sta ilegal vreo doi ani si jumatate, ii sufla amanta unui avocat, provoaca o minie “pumnifesta” ce-i coteste nasul si destinul, il surclaseaza apoi retoric pe avocat si ii promite sa-i ia fata in jurisdictia personala. Dupa cum ti-ai dat seama si din alte actiuni, sunt un provocator autodidact.
AF: Aha! Adica cum, « jurisdictie » ?. Deci ai avut (ceva mai mult ?) de o aventura cu secretara ultimei sotii a lui Miller, amanta avocatului ei… Inseamna c-ai luat-o de nevasta ?
MD: …SI de nevasta. Dar mai mult de sotie. Realitatea insa ma contrazice pe ici pe colo. Din moment ce traim la Hiroshima iar nu la Bucuresti, ca gatesc mai mult sau mai putin profesionist, e semn ca cel « maritat » sunt eu.
AF: Fie si-asa 
Dar de ce ar pleca un inginer chimist “la capsuni” tocmai in Japonia? De ce in Japonia si nu in Spania, Italia, Canada sau mai stiu eu unde ? Doar Japonia nu e tara care sa-ti vina pentru prima oara in minte cand te gandesti la emigrare ?
MD: Iar ma pui s-o iau de la Adam. Cred ca nu am un raspuns satisfacator nici macar pentru mine. Asa s-a potrivit. In ciuda faptului ca aveam un pasaport cu un pronuntat miros de sifonier. La urma urmei, si Canada poate fi departe daca o iei peste Asia si Pacific. Tot iti place sa compari distanta de la marti la miercuri si de la miercuri la marti.
De ce am plecat? Motive amestecate. Pentru bani, pentru a-mi nutri caii verzi, pentru orgoliu personal, pentru a ma intoarce (online) cu cunostinte utile in spargerea imobilismului valah, si nu in ultimul rind, pentru a-mi perfectiona ratarea profesionala. Intotdeauna m-am remarcat prin inadecvare. Prin desincronizare. Citeam cartile dupa ce le apunea voga. Si-apoi, cind tara era plina de oameni « indispensabili », ce, fie se umileau intr-un mod rusinos sa-si pastreze locurile de munca, fie potentati ce tineau locurile caldute pentru urmatoarea cohorta de nepoti si cumetri, am decis sa-mi iau destinul in bagaj si s-o tulesc din ospiciu. )
AF: OK, vad ca esti evaziv si in acelasi timp nu menajezi pe nimeni. Nici macar pe tine. Sa revenim la traseul tau de la Bucuresti, la Hiroshima, via Tokyo.
Mai raminea o problema. Sa imi legalizez statutul de sedere in Japonia. Am vorbit cu un domn, grangur la Biroul de Imigratie, client al clubului patroanei. Din discutie am dedus ca cel mai bine ar fi sa urmez calea legala obisnuita, desi ar fi fost si altele, la fel de legale. Pe scurt, sa ma predau, iar dupa durata de interdictie (pe atunci, un an) sa revin pentru a continua ceea ce angajasem cu obrazul. Asa am si facut. Am stat un an in tara, prilej cu care am lamurit si citeva aspecte ale vietii mele. M-am reangajat la institutul pe care il parasisem. Tocmai fusese modernizat utilajul de crescut microbi si aveau nevoie de unul cu experienta anterioara modernizarii pentru a intocmi manualul de utilizare.
AF: In anul petrecut in Romania ai pastrat, banuiesc, legatura cu … Japonia.
MD: Asadar, suntem in 1996. In lipsa mea, fata [actuala sotie] se retrase la casa parinteasca (de la Hiroshima 15 Km mai la rasarit) sa isi ajute parintii (bolnavi) la companie. E-mailul inca gingurea. Scrisorile si telefonul erau singurele ligamente. Fata imi scria zilnic, dar trimitea teancul saptaminal. Eu ii scriam saptaminal. La wordprocessor. (Nici acum nu stiu sa scriu de mina in kanji.) Revenit in Japonia, am mers la viitorii socri in petzit. Opozitie totala. Am revenit dupa citeva luni. La fel. I-am inteles. Orasel de marimea Sinaiei, bi-ocupational: mici manufacturi de pensule de scris (cazul familiei sotiei) si industrie auto (piese pentru Mazda). Mediu foarte conservator.
AF: Te-ntrerup din nou. In ce limba va intelegeati ? Vorbeai asa de repede (dupa trei ani) japoneza sau ei engleza ?
MD : Socrii nu vorbesc engleza. Vorbem intr-o japoneza aproximativa, fara o distinctie clara a registrelor discursive. Era japoneza de bucatarie, probabil putin mai elevata decit cea a gindacilor de bucatarie. Pina la urma, constient de neplacerea pe care le-o provoc viitorilor socri, am apelat la limbajul trupului. Le-am facut o dogeza (plecaciune in patru labe). Am primit incuvintarea pentru casatorie, cu titlul de insailatura. Casatoria a ramas secreta si conditionata. Ne-am mutat in Hiroshima. Trebuia sa imi caut ceva de munca. Banii erau pe terminate. Mincam piine cu margarina. Obisnuit cu Tokio, unde intotdeauna se gaseste ceva de munca, m-am lovit de alta realitate, alt grai, alte obiceiuri, alt salariu orar. As fi putut sa muncesc direct ca bucatar, insa, desi partial deprofesionalizat, ma atragea sa cresc microorganisme. Am cautat de lucru si la o companie de miso, ce mi s-ar fi potrivit aspiratiilor (si viceversa) insa eram prea batrin. Buf!
AF: Ce-nseamna o companie de “miso”?
MD: Miso este soia fiarta, amestecata cu sare, insamintata cu koji (orez sau orz impinzit cu un mucegai (Aspergillus orizae) si tinuta citeva luni la fermentatie aproape alcoolica. Pasta obtinuta este bogata in aminoacizi (rezultati din proteoliza). Miso se foloseste pentru ameliorarea sapiditatii supelor in special. Subprodusul lichid se numeste shoyu (sos de soia). In zilele noastre, tehnologia de fabricatie a miso este distincta de cea pentru shoyu.
AF: Sa revenim la chinurile facerii unei « patratzele » in societate – dupa cum spuneai deunazi intr-un interviu aparut in Kamikaze.
MD : Suntem in Hiroshima anului 1997. Inchiriem un mic apartament intunecos, situat intr-o veche cladire de beton subtire, la vreo 500m de epicentru. Suntem vizitati periodic de limacshi iesind cu siaj prin rosturile placilor de tatami.
Hotarit sa imi extind « teritoriul », la aproape 38 de ani invatam sa merg pe bicicleta. Faceam exercitii de bushituri in Parcul Pacii, noaptea, pe linga ansamblul memorial al victimelor exploziei nucleare.
Sotia mea s-a angajat ca agent de asigurari. O munca pentru care nu era facuta. Imi plingea in fiecare noapte. Nitel resemnat, am acceptat o propunere venita de la un proaspat amic barman. Barul vecin de pe acelasi palier era liber. Proprietarul era acelasi la ambele: un tip ce vindea produse in retea de distributie (Amway). Isi facuse baruletzele dintr-o toana, pentru a avea unde bea o bere. Ne-a subinchiriat baruletzul. Pina sa ne facem clienti, am fost nevoiti sa muncim si ziua. Ea la asigurari, eu zilier la o companie de recrutare si plasare a fortei de munca. Cind pe santier, cind la spatii verzi, cind la colectat gunoiul, cind distribuiam fluturasi, cind la sortarea gunoiului. Ultima, ceva mai scurta. Aveam de scos de pe banda si de aruncat in buncar sticla bruna. Dar treceau si lucruri utile. Asa m-am ales si cu o enciclopedie in 14 volume. Cit examinam obiectele de interes, sticla bruna o lua la vale. Ca in Timpuri Noi. M-au dat afara dupa o saptamina. Ne amuzam amar: “nu sunt bun nici macar de gunoier”.
AF: Cit v-ati chinuit asa?
Am dus-o asa vreun an si jumatate. Slujbe ocazionale ziua, si cea de noapte in baruletz. Pina intr-o zi, cind m-am resemnat definitiv si m-am dedicat baruletzului. Am amenajat in nisha boilerului de apa, o bucatarie de un metru patrat (nu exagerez de loc) in care am inceput sa gatesc paste si pizza. La nivelul capului se acumula aer de 50-60 de grade. Nu de putine ori mi-a sunat alarma de incendiu din cauza vecinatatii senzorului. Intre timp, sotia mea renuntase la compania de asigurari si se angajase cu jumatate de norma ca factor postal pe motoreta.
Dupa trei ani, sotia imi era gravida. In fatza implacabilei biologii, socrii ne-au oficializat in sfirsit casatoria. Ne-au costumat si ne-au tras o nunta la un templu shinto din oraselul natal. Hoki ne-a cintat la pian.
In anul urmator am schimbat localul. Am reziliat contractul de subinchiriere, si am inchiriat un local mai mare pe care l-am botezat L@ Marius. Ulterior am aflat ca proprietarul de drept al vechiului baruletz a disparut presat de imposibile scadente pecuniare, dar fara legatura cu contractul nostru de subinchiriere.
Fac precizarea asta pentru a-i preveni pe cei ametiti de promise cistiguri rapide si tunuri facile din zeptere retele de distributie, sau mai stiu eu din ce alte capcane. Nimic nu e usor atunci cind vrei sa dormi linistit.
(va urma)
AF : De la ultima conversatie ati mai avut parte de un cutremur « marisor » – de 7.4 pe scara Richter. Nu te sperie seria asta de cutremure ? Nu va sperie ?
MD : Shed pe alt plaur. Insa, la locul producerii seismului, nu garantez ca oamenii au stat sa-si termine ceaiul inainte de a se refugia din calea anuntatului tsunami. Cu atit mai urgentă a fost evacuarea, cu cit, fatza de linia tărmului, epicentrul era la o aruncătură de bazooka, iar pină la transgresiunea potential ucigasă, o chestiune de minute. Judecind dupa numărul accidentatilor (72) si după circumstantele in care s-au ranit, precipitarea a fost maxima. Nici premizele topografice – terenuri, de o lună incoace, expuse inundaţiilor – nu favorizeaza evadarea molcoma.
AF : Am auzit astazi (ieri – A.F,) un japonez spunand ceva ce mi s-a parut extraordinar – si anume ca acest cutremur a fost o … oportunitate. Ca, asteptandu-se la « replici », instalasera aparatura de masurare, asa ca acum au cules date pe care le vor putea folosi in viitor…
MD: In Japonia, empiria e la ea acasa. In clasa a III-a la ora de studii sociale, copiilor li se explica cum e cu persoanele nevazatoare. Sunt legati la ochi si li se spune sa coboare scarile. Fara casca de protectie. Japonezii teoretizeaza mai putin inainte de a experimenta. Ei stiu doar ca in maruntaiele esecului se gaseste, nu saminta, ci zigotul succesului. Experimentul e comandat mai degraba de viziuni decit de teorii. Yatte min to wakaran.; (in graiul din Hiroshima: Pina nu incerci, nu-ti dai seama. Trad.MM) se aude adesea in conversatii. Incearca sa o legi de: Nu avem timp să fim pesimişti; cum zicea deunazi premierul Kan. Asta a fost traducerea aseptica. Cea apropiata plex-solariceste ar fi: nu avem timp de elegie (lamento). Cu alte cuvinte: nu avem timp sa fim mioritici. Nu pot insa sa nu observ similitudinea cu trama filmului Twister. S-ar putea ca acelasi spirit vizionar-empirist sa te inconjoare si pe tine in SUA.
AF: Si, totusi, nu crezi ca e cinic sa vorbesti de experimente atnci cind oamenii mor?
Sunt doua planuri despartite mai degraba temporal. Nu poti amina salvarea virtualelor victime ale urmatoarelor sinistre (pentru ca vor mai fi) doar pentru ca prezentul este tragic.
Dar poate esti curios sa afli ce sta la baza oportunitatii: visul. In conditii de pace, orice plan de urbanism avanseaza lent. O vad zilnic. De mai bine de 6 ani urmaresc felul in care o arie de citeva zeci de hectare este „terraformata”. Se demoleaza, se scormoneste pamintul, se muta case pe fundatii noi, se sorteaza molozul si se cara in mare, se largesc strazi. Acum 6 ani, una din strazi avea pe partea dreapta cladirile situate pe doua aliniamente, in proportie de 7:3 vechi:nou. Desigur, aliniamentul nou, in reces. Azi raportul este de 1:9. Terenul eliberat prin reces se imprejmuieste de catre primarie si se intretine pina cind raportul devine 0:10. Deja se vad stivele de conducte ale santierului ce va sa vina. Probabil, actualmente strimta strada, cu sens unic, fara trotuar, va deveni in cursul acestui an una cu doua benzi pe sens, si cu trotuar. In unele locuri, largirea poate dura si doua decenii, tinind seama ca nimeni nu poate fi obligat sa isi demoleze imobilul inainte de expirarea duratei nominale de exploatare.
„Dupa o catastrofa, visul devine colectiv”
AF: E o caracteristica japoneza – sa vezi partea plina a paharului (sau macar cei cativa stropi ramasi pe fundul paharului) ?
MD: Cind te ia apa, iti vine mai usor sa „exploatezi situatia”. Sa cauti o ragalie de care sa te agati. Important e sa ai visul care sa te calauzeasca dupa ce incaleci ragalia. La fel de important este sa mai stii ca visul tau este protejat de lege. Insa, dupa o catastrofa, visul nu mai poate fi personal. El devine colectiv. Visul unui arhitect este sa aiba citeva sute de hectare vide pe care sa le umanizeze. Dar, daca lasi doar arhitectul sa decida, te poti trezi cu o Ceaushima desenata de Arhitectul Genialissim al Neamului. Acuma, facind comparatia intre urbanismul melc, de pace, si cel de razboi, iti dai seama in ce consta oportunitatea.
AF: Concret?
MD: Concret, legea „martiala” restrictioneaza comertul imobiliar pe timp de doi ani. Ratiunea nu e greu de intuit. Impiedici speculatiile cu terenuri. Intre timp, se intocmeste planul de urbanism. Celui ce nu ii permiti vremelnic sa isi reconstruiasca casa, ii ceri in schimb opinia. Exprimata pictural. Locuitorii sunt invitati sa isi exprime viziunea de viitor pentru orasul supus reconstructiei. In picturi si desene. Planurile personale de urbanism sunt apoi integrate in planul oficial de urbanism. Intelegi acum de ce in relatarile de pe blog, la trei zile dupa catastrofa, spuneam ca reconstructia incepe in mintile oamenilor.
AF: Sa revenim. Ramasesem la momentul in care v-ati deschis al doilea local, L@ Marius? Nu « suna » prea romaneste ?
MD : Se cuvine o precizare. Al doilea local l-am deschis in serie, iar nu in paralel. In prezent tot in el muncesc. Acuma, despre firma, stii ca nu citesc « spiritul vremii » si ca nu ma aliniez defel snobismului mercantil. Nu puteam boteza localul Reteveylle Impex SRL.
AF: Merg japonezii la restaurante « exotice », cum merg americanii la restaurantele japoneze ?
MD: Nu chiar. Ar fi si greu sa ma impun numai cu preparate romanesti. De aceea, in firma specific ideografic: bucatarie europeana. In zona asta sunt circa o mie de localuri de toate culorile. Sunt stivuite in cladiri de 1-10 etaje. Al meu e la etajul 5 (4 pe romaneste) ultimul, intr-o cladire cu 8 faguri. Am privilegiul ca foarte rar sa imi intre clientii din intimplare. De obicei sunt prieteni cu prietenii altor clienti, ceea ce permite intretinerea mai usoara a atmosferei mesterite de noi, chiar daca asta nu aduce vinzari fulminante. Oricum, 14 ani de continuitate culinara este in sine o performanta, in conditiile in care 1/3 din localuri falimenteaza anual.
« Cum il chema pe neamtul ala ? Alzheimer ? »
AF : Cat de « adaptat » esti la Japonia ? Cat de « adaptati » sunt japonezii la tine cata vreme se vede cu ochiul liber ca nu esti « unul de-al lor » ?
MD: Romanii orisiunde cresc. Cei inadaptati fac prea putini pureci. Se autoexclud. Cit despre aspectul meu, am norocul sa imi pastrez simtul umorului si sa il diversific. Autoironia este pretuita si pe aici. Ma scuz uneori cerind intelegere pentru faptul ca m-am nascut in alt judet. De altfel, integrarea cea mai buna este atunci cind iti insusesti umorul specific locului, fara sa incerci a impune intraductibilul umor natal.
AF: Te simti « marginalizat » in vreun fel ?
MD: Deloc. Uneori ma simt nitel colonizat de activitatile in comun, dar nu ma sustrag. Sunt doar un pic dezamagit ca la alegerile locale de poimiine nu am drept de vot, desi actualul partid major de guvernamint l-a promis. S-a opus Noul Partid al Poporului parte a coalitiei de guvernare. (un minuscul partid iesit dintr-o dizidentza a PLD). Dar mai e timp.
AF: Ai prieteni japonezi ? Mergi cu ei la o bere, la un sake, la un pescuit ? Va vizitati ? Care ar fi din acest punct de vedere diferentele de socializare dintre Romania si Japonia ?
MD: Am si nu am prieteni in sensul aristotelian. Pe de alta parte, as putea spune ca toti clientii imi sunt prieteni. Cu unii mai fac si planuri extracirciumare, cum ar fi cite o iesire in natura. Cert este ca nu am dusmani locali, ci doar virtuali cu IP romanesti. Invidie? Poate, dar in limitele tolerabile. Socializarea incepe tot cu viziuni. Iar caile de socializare rezulta organic. Nu mai departe, comuniunea (bucuria impreuna) data de feluritele festivaluri si bilciuri ii apropie pe oameni. De aceea spuneam adineaori ca nu ma sustrag. Citeam in presa romaneasca o opinie cum ca august are in Romania prea multe (vreo 500) evenimente similare. Inca sunt putine. Compara cu cele 100.000 de festivaluri de anverguri diverse, ce au loc in Japonia. Numai in cvartalul in care locuim, sunt anual patru evenimente de interes sub-local. As zice, punctual.
AF : Ce planuri de viitor ai ?
MD: Chiar vrei sa iasa un interviu ca la manual? Am planuri marunte, dar inghetate din motive conjuncturale. Mai mult planuri domestice. Amin citeva calatorii, din motive mai degraba obiective. Asa e in « agricultura ». Nu te poti rupe prea mult timp de ferma. Astept sa fac 65 de ani. Daca ii voi apuca. Daca nu, chiar si asa ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca m-a tolerat atita timp.
AF : Ce planuri de viitor iti mai faci legate de Romania ?
MD: « Planul cadru » este s-o iau incet. Am avantajul distantei, ceea ce imi da prilejul reflectiei mai putin bruiate tabloid, nepresata de vreo urgentza. Experimente antipolitice am facut si voi mai face. Iar interpretarea rezultatelor sper sa fie inteleasa in primul rind de cei in pixul carora sta decizia politica.
De ce iti mai pasa ? De ce te mai doare ?
MD: Imi pasa, dar nu prea liric. Contaminat de tehnica exploatarii oportunitatilor, imi compensez propensiunea catre disperare, si defetismul natal, cu sinapse noi. Eventual cu solutii inedite. Previn astfel si ramolirea prematura specifica dezradacinatului. Cum il chema pe neamtul ala? Na!, ca uitai.
AF: Te referi la Alzheimer?
MD: Asa, asa!
▲ Transhumanţă industrială
În articolul de ieri am arătat cum continuitatea modului de viaţă a fost soluţionată temporar, prin decizii individuale sau familiale de migraţie, acolo unde a fost posibil. În textul de azi voi încerca să arăt care sunt soluţiile de continuitate a vieţii economice, cu referire la producţia industrială.
În Tohoku sunt plasate o serie de companii industriale de importanţă mare în industrii de vîrf. De la banalele cutii de aluminiu pentru bere* şi pamperşii pentru femei şi copii, pînă la componente electronice pentru telefoane celulare şi automobile.
Puţină dinamică geografică
Din cei peste 400K㎡ de teren inundat de ţunami, doar o infimă parte mai poate fi utilizată. Se adaugă la pierderi (recuperabile) ariile prăbuşite cu între 30 şi 140cm. Un studiu geodezic efectuat în „cîmpia Sendaiului” arată că, înainte de cutremurul din 11 martie, 3K㎡ de teren se afla la altitudine negativă. În prezent, aria s-a extins la 16K㎡. 32K㎡ erau la cota mareei maxime. În prezent, 56K㎡. Pe alocuri, terenurile joase pot fi găsite chiar şi la 5Km depărtare de ţărmul Pacific. Dacă se adaugă lunca re-devenită inundabilă prin ruperea digurilor, aria pierdută temporar trece binişor de 130K㎡. Acţiunea de revalorizare a terenului prin: îndiguire, înălţare, instalaţii de drenaj, poate dura pînă la 5-10 ani.
Degradarea capitalului industrial
Intrate într-o buclă metastabilă, sau chiar ruptă cu totul, companiile industriale sunt în situaţia de a nu mai putea rula în mod natural, nici financiar, nici tehnologic producţia. Iar dacă nu se grăbesc, vor pierde şi personalul, tentat să caute soluţii individuale de salvare.
Soluţii
Una din soluţiile de reechilibrare financiară este vînzarea producţiei în avans. Gaura din capitalul circulant poate fi astfel acoperită parţial.
Altă soluţie este externalizarea unora din fazele de fabricaţie. Avantajul este refacerea fluxului. Dezavantajul este înmulţirea furnizorilor şi creşterea costurilor de sincronizare şi transport. Mutarea producţiei în alte zone. Dezavantajul este creşterea costurilor de recrutare şi instruire a personalului. Başca dificultăţile de refacere a culturii organizatorice.
Soluţia propusă de specialiştii unui institut de inginerie industrială este migrarea temporară cu tot cu personal. Avantajele ar fi investiţia mai mică în mijloacele fixe, costurile mai mici în instruirea personalului. Mai peste tot pot fi găsite spaţii de producţie nefolosite şi chiar şi utilaje lăsate la conservare. Închirierea lor ar simplifica mutarea şi ar reactiva şi centrele industriale aflate în declin. Nu mai zic că, migraţia cu totul ar micşora şi presiunea locativă în zona de baştină. După cîţiva ani, cînd infrastructura de baştină va fi fost gata, lucrurile puse din nou la punct, migraţia inversă va fi mai uşoară.
Nici măcar de „trădare” nu pot fi acuzate. Companiile strămutate nu vor mai plăti impozitul regional în Tohoku, dar banii destinaţi reconstrucţiei vor putea fi viraţi via bugetul central, oricum grevat cu prioritate de cheltuielile de reconstrucţie.
E drept, soluţiile fiind din categoria celor neetatiste, toate planurile de migraţie trebuie rezolvate la nivelul civil-comercial, eventual informal, în interiorul breslei, sau inter-bresle, acolo unde e cazul. Din acest punct de vedere, infrastructura organizatorică a feluritelor asociaţii patronale este gata demult.
–––––––––
* din cauza penuriei de doze de băuturi, compania Kirin a decis să renunţe la 8 produse (probabil cele cu vînzare proastă). Se speră ca, pînă în vară, cînd consumul de bere va creşte, furnizorii de ambalaje să găsească o soluţie de acoperire a găurii.
▲ De ce pleacă din, de ce stau şi de ce vin străinii în Japonia
Pentru jurnaliştii din presa bule-varză:
Dacă speraţi să găsiţi aici detalii picante despre repatrierea lui Ştefan Liiceanu, lăsaţi-vă păgubaşi.
(textul propriu-zis)
O ştire mai veche zice că în cele 32 de universităţi din Kyoto, 128 de studenţi străini înscrişi în anul I nu s-au mai prezentat, motivînd insecuritatea traiului, deşi Kyoto are toate cele trebuincioase. Nu ştiu cifra globală a studenţilor străini din Kyoto, însă media de patru studenţi per universitate nu mi se pare un cap de ţară. Cîţiva speriaţi, acolo, se pot găsi oricînd, oriunde.
Situaţia apărută după dezastrul natural (cutremure şi ţunami) din 11 martie, agravată şi cronicizată de frecventele şi puternicele replici, de prăbuşirea reţelei de aprovizionare cu bunuri, servicii şi utilităţi, precum şi de emanaţiile radioactive de la centrala Fukushima #1, a dus la migraţia temporară de populaţie. Străinii rezidenţi în Japonia au urmat „trendul”: Go West! That’s the best. O parte s-au retras în alte regiuni ale Japoniei, alta, au rămas pe loc. O altă parte însă au preferat să părăsească teritoriul Japoniei. Niciuna din decizii nu este blamabilă. Cui i-ar plăcea să stea în frig, în foame, în aşteptarea trenului supraaglomerat, la coadă la benzină, sîcîit de desele pene de curent şi de nesfîrşitele zguduieli? Ca să nu mai spun de multele locuri de muncă dispărute după dezastru. Sunt companii ale căror spaţii de producţie au fost spulberate, în timp ce altele se sufocă în stocurile neplasate din imposibilitatea obiectivă a coordonării pe orizontală. Ambele situaţii duc la şomaj tehnic.
În aceste condiţii, repatrierea sau migraţia peste hotare a străinilor este de înţeles. Cei mai mulţi au plecat pentru a-şi linişti familiile din ţară, sau pentru un concediu ceva mai lung. Mulţi se vor reîntoarce, dacă ne uităm la cozile din faţa biroului de imigraţie. Stau acolo pentru a obţine viza de reintrare. Alţii, nu se vor întoarce niciodată. Ca de plidă, brokerii la bursă, oricum o categorie nu prea legată de glie de felul ei. Aflu pe Anchete online că, vezi Doamne, japonezii le-ar purta pică străinilor plecaţi. Aş! Cine poate fi atît de neînţelegător? Numai de resentimente nu le arde japonezilor acum.
Un alt motiv pentru care străinii au făcut bine că au plecat (care au plecat) şi că aproape au fost încurajaţi de autorităţi să plece, este că aborigenii au fost scutiţi de grija de a tempera oameni ce poate nu au avut niciodată experienţa cutremurului, total nepregătiţi psihologic, şi de aceea posibile focare de dezordini sociale.
Un fapt mai puţin evident a fost manipularea bună, cu sau fără intenţie. Prognoza cu probabilitate mare a unor noi cutremure dezastruoase* i-a făcut pe mulţi să plece din ariile aflate în nevoie. Migraţia a dus la scăderea presiunii alimentare. O gură în minus în Tokio face, în vremuri de nevoie, mai mult decît un ajutor direct. Nu mai departe, în ziua cutremurului, un profesor de la universitatea Hiroşima se afla în Chiba, în vizită la părinţii soţiei sale. Undeva chiar în apropierea rezervoarelor de propan pe care le-aţi văzut la televizor explodînd. La cîteva zile, cei doi s-au gîndit să treacă şi pe la părinţii lui, 60Km mai la nord-vest, în prefectura Saitama. Tatăl le-a zis că mai bine renunţă, că oricum, nu e destulă mîncare, nu e curent, nu e nimic. Aşadar, socotelile au fost cît se poate de realiste**. În situaţii de criză, sentimentul fără vreo desagă nu salvează.
Li se poate reproşa străinilor că nu s-au înscris ca voluntari în ariile afectate? E bine să precizez că voluntarii din Tohoku trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a putea fi acceptaţi. Să se îngrijească singuri de propria lor hrană şi de propriul lor adăpost. Să vină pentru mai multe luni, nu doar pentru un weekend. Sunt preferaţi localnici sau apropiaţi geografic. Din mai multe motive. Voluntarii locali vorbesc în codul de comunicare cu care sinistraţii sunt obişnuiţi. Identitatea culturală e un avantaj mutual.
Unii localnici pot fi chiar angajaţi de către primării pe durate scurte, cu posibilitatea prelungirii contractului. Salariul este în jurul a 140.000 yen/lună. Sunt 24 milioane de tone de moloz. E puţin probabil ca el să fie prelucrat pînă la sfîrşitul anului. Sunt 24.000 ha de teren agricol sărăturat. Şi ăla urmează a fi desalinizat artificial. Dar pentru asta trebuie mii de Km şanţuri de drenaj. Aşadar, e mult de muncă, însă nu e pentru oricine.
Trebuie să semnalez şi o migraţie inversă. Un profesor american bătrîn de istoria Noh la universitatea Columbia (New Jersey) a părăsit catedra şi urmează să se stabilească definitiv în Japonia. Întrebat de ce tocmai acum, cînd accidentul nuclear e în toi, profesorul a răspuns că se simte dator să le întoarcă japonezilor binele. Va avea ca obiectiv unic să îi îmbărbăteze, să le dea încredere în forţele proprii (poate ceva mai decent decît Dan Puric o face în delirul său etnicist).
––––––––––––-
* Zona de subducţie din partea de sud-est (Tokai) alta decît cea de pe coasta pacifică din Tohoku, a cam tăcut vreo 160 de ani, ceea ce îngrijorează. Nici zona din sud (Nankai) nu este prea liniştită tectonic. Un cutremur în Nankai m-ar lăsa direct fără acoperiş. 🙂 În Shikoku au mai fost cutremure ce par să fi destins niţel tensiunea din plăci, însă şi acolo se produc ţunami. În toată Japonia se fac exerciţii de alarmă. Se cronometrează timpul de refugiere a ţîncilor de grădiniţă pe acoperiş (4 1/2 minute, dar cu poticneli şi papuci pierduţi) se examinează amplasarea unor spitale, se mută grupuri electrogene fixe, se calculează capacitatea de intervenţie, se upgradează scenarii de ţunami de la 5m cît erau prevăzute iniţial, la 6m. Printre altele, nici la Fukushima nu se va răci combustibilul din reactoare pînă cînd specialiştii nu vor fi convinşi că încărcarea lor completă cu apă nu le va face mai vulnerabile la un cutremur ce se poate isca oricînd. Nu e acelaşi lucru să clatini un obiect cu cîteva sute de tone mai greu. Vorba aia: La balega moale puţină apă-i trebuie.
**Nu degeaba verbul akirameru însemna la origine a vedea clar (akiraka ni mi(e)ru). Cum ar veni: a vedea clar e totuna cu a renunţa (asta vine din cultura budistă).
● Agresiunea asupra identităţii administrative
Deşi pare un lucru de la sine înţeles, starea noastră civilă nu este atît de simplu de întreţinut în scripte. Ne putem trezi oricînd: fie necăsătoriţi – cînd de fapt suntem, fie morţi – cît suntem vii, fie fără copii – cînd îi avem, fie pe lista de electori – după ce murim, fie cu alt nume, fie cu altă dată de naştere, fie văduvi – fără explicaţii.
În România, cel puţin, rectificarea erorilor materiale din înscrisurile de identitate este o treabă atît de punitivă, încît, de cele mai multe ori, titularul se lasă păgubaş. Aşa se explică varietatea mare de derivate ale aceluiaşi nume. Frecvenţa mare a Mareanilor, Adrieanilor, a numelor de familie Guşe/ Guşă, Cosma/Cozma, Mihai/Mihaiu. Toate se datorează atît analfabetismului general, cît şi al surzeniei şi analfabetismului funcţionarilor de la primării. Nu în ultimul rînd, al absurdităţii legilor. Dezastrul durează încă de la Regulamentele Organice încoace, de cînd modelul francez de evidenţă a populaţiei ne forjează identitatea administrativă.
Sensibil la toate aspectele administrative, urmăresc felul în care reconstituirea stării civile se face după ce ţunami a măturat 4 sedii de primării din două prefecturi: Miyagi şi Iwate. Adică, după o agresiune naturală asupra identităţii administrative.
O ştire NHK (26 aprilie ora 10:41):
Pe 25 aprilie (la 47 de zile după dezastru n.MM) s-a încheiat procesul de reconstituire a registrului de stare civilă în oraşele: Minami-sanriku, Onagawa, Rikuzen-takata şi Oozuchi, ale căror documente au fost luate de ţunami. Pentru acest lucru, au fost colectate datele de la toate birourile teritoriale ale Ministerului Justiţiei. (circa 1 locuitor la 106 secunde n.MM) De azi înainte, cei circa 38.000 de locuitori din localităţile citate pot obţine documentele ce reflectă starea lor civilă. Primăriile sunt de acum capabile să primească şi declaraţii de naştere, moarte, căsătorie.
Atenţie, este vorba despre re-certificare în backoffice, iar nu de re-constituire a unei baze de date. Diferenţa este ca cea dintre substanţă şi energie. Baza de date (duplicatul ei) poate servi drept cap de scul doar.
În ştirea scrisă nu apare ceea ce am ascultat la radio, anume, că în cele 47 de zile, oricare din cei 24.000 de posesori de paşport din zonă, a putut să şi-l reconstituie gratuit, fără prezentarea actelor doveditoare a cetăţeniei. E drept, paşaportul a fost condiţionat de depunerea (ulterioară eliberării lui, a) actelor doveditoare lipsă la momentul depunerii cererii. (De regulă, documentele lipsă la data depunerii cererii se trimit prin poştă.) De asemeni, ca măsură de siguranţă, valabilitatea paşaportului provizoriu a fost limitată la 5 ani.
Ca o primă observaţie, din tablou lipseşte Ministerul de Interne. E şi firesc. Statul este unul de drept, iar nu unul poliţienesc.
Vreţi o comparaţie? Am găsit ceva similar, dar nu despre starea civilă, ci despre buletinul de identitate (document derivat din cele de stare civilă).
Iat-o comentată sumar:
Localitate: saros pe tarnave jud.sibiu
Data: 12-03-2009
Titlu/Subiect: fara buletin,fara carte de identitate
M-am mutat de la MEDIAS la SAROS PE TARNAVE care apartine d.p.d.v. administrativ de DUMBRAVENI.Am solicitat cartea de identitate la DUMBRAVENI si am fost trimis la MEDIAS iar de la MEDIAS la DUMBRAVENI si invers.Am ajuns la concluzia ca potrivt O.G. 97/2005 pot face dovada adresei de domiciliu cu adeverinta eliberata de primarie din care sa rezulte ca sunt inscris in registrul agricol.Intrebarea mea cum as putea sa conving autoritatile sa inteleaga ca legea trebuie respectata asa cum este data de legiuitor respectiv dovada adresei de domiciliu sa se poata face asa cum scrie in O.G.97/2005 ART.27 lit.d .Mentionez faptul am adeverinta eliberata de primaria DUMBRAVENI din care rezulta ca sunt inscris in registrul agricol.
…şi halucinantul răspuns:
carpatina [12-03-2009]
Daca va loviti de un astfel de impediment, si nu gasiti cale de iesire, nu va ramane decat calea justitiei. Chemati in judecata la Tribunalul din Targu MUres sectia contencios administrativ Biroul de evidenta populatiei care refuza sa va elibereze cartea de identitate si cereti instantei sa o oblige sa va elibereze cartea de identitate.
(sublinierea îmi aparţine)
Cu aşa stat, nici nu mai e nevoie de dezastre naturale. Dezastrul uman e suficient. Ne întrebăm pe bună dreptate dacă evidenţa informatizată sau CNP mai au vreun rost, sau sunt bani futuţi prăduiţi cu acte în regulă. Sunt curios, cu ce act de identitate se legitimează reclamantul la registratura tribunalului. 🙂
Iată deci, efectele unei norme întocmite în paradigma poliţienească, de către legiuitori umani, procesomani dovediţi. Iar asta, pe timp de pace.
Se poate obiecta că buletinul nu e certificat de naştere. Aşa e. Vă pot spune însă că în 1993 şedeam ilegal în Tokio. Cînd am fost la primărie cu contractul de închiriere a garsonierei, nimeni nu m-a trimis la Bucureşti după alte acte doveditoare. Şi nici nu am fost sfătuit să dau în judecată primăria Adachi. Am primit buletin de Tokio pentru străini. (Japonezii nu au buletin. Foarte rar, cînd e nevoie, japonezii folosesc în loc de buletin adeverinţa de domiciliu. Document de unică folosinţă.)
Încercaţi acum, pe fondul balamucului arbitrariului administrativ de pace, să vă închipuiţi un dezastru natural, cînd art.53 din Constituţie se va fi activat. MAI va fi cu ochii pe voi. Tot la MAI se vor afla şi datele voastre de stare civilă. Nu e loc de scăpare. Aşadar, în condiţii de dezastru, nicio putere de sens contrar nu va putea cenzura acţiunea unui poliţai căruia veţi avea ghinionul să nu-i placă de ochii voştri. Din moment ce el deţine dreptul de viaţă şi de moarte asupra existenţei voastre administrative şi fizice în acelaşi timp, nu ar fi nicio surpriză să vă treziţi morţi sau robi.
￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣￣Breaking news!＿＿＿＿＿＿＿＿＿
Victor Ponta şi-a văzut visul de refinanţare a PSD cu ochii (gurile rele spun că şi cu urechile). Ascensiunea genialissimei idei de evaziune fiscală sindicalist-haiducească a spart şi piaţa japoneză de profil. Iată dovada.↓
Koi nobori
Azi am făcut un talmeş balmeş multicultural în mica mea republică. Dar, înainte de orice, permiteţi-mi să le mulţumesc tuturor celor ce ne-au dat bineţe pe firul de ieri.
Adevărat, a înviat!
Deie Domnul să aveţi o Săptămînă Luminată cît mai luminoasă.
Culturalmente, afară este o sărbătoare de primăvară, numită Koi nobori (crapi urcînd în amonte).↓
↑Crapi trecînd în viteză peste un recif de sakura
În prăvălie găzduiesc lunar un spectacol de flamenco. Luna asta, mixt: de flamenco cu acompaniament la chitară, şi de dansuri turceşti din buric, cu acompaniament MP3. Doar ghitaristul şi eu suntem creştini. Amîndoi suntem niţel fără chef. Ne gîndim cu voce tare dacă nu cumva ar fi bine să o punem de o grevă. Stabilim că e mai bine să facem o grevă japoneză.
↑În bucătărie e Paştele ortodox. Meniu simplu: o salată din piept de pui aşezată pe creson, şi un fel de musaca cu gustul aducînd a drob. Totul, presărat din belşug cu ceapă verde tocată.
↓În hol, două feluri de cadîne amatoare îşi susţin examenul la coreografie otomană şi respectiv andaluză.
După ce au plecat musafirii, ne-am jucat de-a domnitorii cărturari.
● Memoria e ruşinoasă, însă, cu puţin efort, bănoasă
Prin 1974, profesorul de socialism ştiinţific din liceu ne povestea că una din etapele viitoare, pe undeva pe la est de cele mai înalte culmi de dezvoltare socialistă, va fi cibernetizarea societăţii. E drept, lucrul s-a petrecut, dar întîi în prăpăstiile capitaliste, în timp ce cibernetizarea socialistă zăcea ferecată în centre de calcul, unde, pentru a obţine o dischetă de 5,25 inch, trebuia să scrii de mînă un referat de necesitate.
A urmat eliberarea de economia planificată, şi promovarea într-o eră a mercantilismului ţepar socialist. Ţeparii de partid şi de stat s-au mişcat şi se mişcă încă în paradigma parazitismului. I-aş putea ajuta să vadă dincolo de interesele lor mărunte, şi în acelaşi timp, să şi le şi satisfacă mai bănos.
Aflu că Arhivele Naţionale vor fi în sfîrşit informatizate pînă în dinţi. E bine şi mai tîrziu. Deşi unora le poate părea neverosimil, informatizarea este o investiţie de utilitate publică în infrastructură. Adică, şi în folosul actualilor ţepari economici. Pentru cei ce încă se îndoiesc de trăinicia şi de eficienţa autocolantelor kilobite pe pagini prăfuite, încerc să schiţez relaţia cauzală dintre memorie şi economie. Cum ar veni, între infrastructura memoriei şi buzunarul lor.
Într-unul din articolele mai vechi, arătam că, pentru cîţiva ani, Sugihara Chiune a locuit în Bucureşti, şi tot din Bucureşti a fost trimis pentru un an şi jumătate în lagăr. Spuneam acolo că statul român a rămas dator cu un act reparatoriu memoriei lui Sugihara.
Au trecut 65 de ani. Închipuiţi-vă că o gaură în asfalt rămîne neastupată pentru 65 de ani. Nu vă vine să daţi de pămînt cu responsabilul?
Conceptual, gaura din memorie şi cea din asfalt sunt surori gemene. Ambele produc pagube, inclusiv în bani. Numai că cea din asfalt afectează în principal planetarele, în timp ce cea din memorie, demnitatea. Sunt mai importante planetarele decît demnitatea şi eventual identitatea?
De ce e importantă demnitatea pentru un amoral mercantil? Păi, iată cum se înlănţuie lucrurile:
Toată lumea e de acord că România este subexploatată turistic. Ce trebuie să atragi turişti? Ce trebuie să îi oferi turistului pentru ca acesta să plece mulţumit şi să îţi trimită indirect şi alţi turişti?
Trebuie să îi oferi cîteva lucruri simple: respectul şi să nu îl laşi să se plictisească. Eficienţa în turism se măsoară în producţia de endorfine [μg/turist-km, μg/turist-eveniment sau μg/turist-zi]. Aşadar, un turism bun este un turism care trezeşte la maximum interesul şi plăcerea în timp şi spaţiu. Cum îi poţi trezi interesul cuiva străin de Căluşul nostru UNESC şi de ceafa la grătar? Dezvoltîndu-i reflexe şi făcîndu-l să îşi folosească cunoştinţe pe care le are deja. Ei ştiu de Comăneci. Comăneci? Vax. Toţi japonezii ştiu că „obiectivul truistic” se află de două decenii în SUA. Dacă vor s-o vadă nu traversează Asia, ci Pacificul.
Însă în ultimele două decenii, japonezii află din ce în ce mai multe despre salvatorul japonez al evreilor de la Kaunas. În viitorul apropiat, lecţia Vize pentru viaţă va intra şi în manualele de etică (poate de istorie), dacă nu cumva a intrat deja. România păstrează cel puţin în arhive urmele şederii lui Sugihara. Rapoartele Siguranţei şi ale Externelor sigur le conţin. Rămîne doar ca gaura să fie reparată bănos pentru România.
Aşadar, domnilor mercantili, dacă vreţi bani din turism, sprijiniţi recuperarea memoriei (şi deci informatizarea ANR). Odată recuperată, o puteţi apoi revinde, mitizată sau nu, pe yeni şi shekeli. Veţi crea locuri de muncă*. Veţi cîştiga bani. Ce-o fi aşa greu să înţelegeţi?
Ce puteţi face voi, agenţii de turism? Nu aveţi decît să îi presaţi pe executivii: primar (Oprescu?) şi ministrul turismului (Udrea?), să pună la vedere inscripţiile tetralingve în locurile pe unde a zăbovit Sugihara. Îl puteţi pisa la cap şi pe legislativul Preşedinte să dea pentru Sugihara un decret prezidenţial de scuze oficiale şi decorare postmortem, decret a cărui copie va fi un exponat în plus, în eventualitatea în care veţi fi atît de pricepuţi în afaceri, încît să deschideţi şi un mic memorial conex.
Dar pentru toate astea vă trebuie cercetarea istorică în arhive. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Time is money.
–––––-
* aşa cum, o mînă de evrei trăiesc în Yaotsu de pe urma memoriei lui Sugihara, ca ghizi pentru turiştii evrei. Aşa cum o mînă de lituanieni conduc la Kaunas grupuri de japonezi. Nu sunt destule cîteva zeci de obiective într-o ţară, ci mii? Nu le aveţi? Cine vă împiedică să le produceţi?
Cînd s-au pregătit JO de la Nagano, unul din multele obiective turistice, mai mult sau mai puţin butaforice din zonă, a fost un mic muzeu dedicat lui Henry Miller. Ce legătură putea avea Nagano cu un scriitor american? Păi, ultima sa soţie (nu şi văduva) fu japoneză. Organizatorii i-au dat femeii cîteva zeci de mii de dolari pe mînă şi au trimis-o în SUA să achiziţioneze cîteva lucrări grafice (HM le avea şi cu pictura) numai bune de luat ochii turistului. La ele a pus ce mai avea ea pe acasă, şi au încropit un mic muzeu-galerie.
După terminarea olimpiadei, încă un muzeu, de data asta dedicat olimpiadei, a sporit zestrea turistică.
▲ Statistică provizorie
În trei prefecturi (Miyagi, Iwate, Fukushima) dintre cele mai puternic lovite de cutremur şi de ţunami, situaţia victimelor după cauza morţii şi vîrstă arată după cum urmează:
Din cele puţin peste 13.000 de persoane, peste 92% au murit de ţunami. Aproape 2/3 din victime au fost persoane în vîrstă de 60 de ani şi peste.
Situaţia din rapoartele poliţiei, la o lună după cataclism, indică un total de 13.135 morţi din care ▽92,4% (12.143) înecaţi. ▽4,4% – 578 victime au fost scoase strivite de sub moloz. iar ▽1,1% – 148 morţi în flăcări.
Spre comparaţie, la cutremurul din Kobe-Osaka-Awajishima (1995) cauzele morţii directe au fost în majoritatea covîrşitoare (72,6%) strivirea şi sufocarea.
După grupa de vîrstă, [n prefecturile citate, situaţia la zi arată după cum urmează:
▽sub 10 ani – 3,5%- 391persoane
▽10-19ani – 3% – 336persoane
▽20-29ani – 3,6% – 399persoane
▽30-39ani – 5,7% – 634persoane
▽40-49ani – 7,1% – 787persoane
▽50-59ani – 11,9% – 1320persoane
▽60-69ani – 19,1% – 2124persoane
▽70-79ani – 24% – 2663persoane
▽80ani şi peste – 22,1% – 2454persoane
Seismul s-a petrecut în zi de muncă, iar bătrînii se aflau în mare parte singuri acasă. Nu au apucat să se refugieze, ceea ce explică proporţia dublă de morţi în grupele de vîrstă avansată. Nici persoanele slăbite sau ţintuite la pat nu au putut fi transportate în timp util în locurile ferite de ţunami.
Pentru pedanţi, sursa.
O particularitate a cutremurului din 11 martie din Estul Japoniei este numărul relativ mic de morţi prin strivire în ariile intens populate.
Dacă socotim comparativ cu cutremurul din 4 martie 1977 (Vrancea – 1033 victime) populaţia afectată direct a fost comparabilă cu cea din prefectura Tokio (cca 11milioane loc.) Numărul victimelor în Tokio a fost de 7 (şapte) din care una (un tînăr de 17 ani) prin cădere de pe o antenă de telecomunicaţii. Dacă adunăm populaţia din conurbaţia înconjurătoare glofului Tokio, cu un total aproximativ egal cu cel al populaţiei României, numărul total de victime s-ar ridica la: Tokio (7) Kanagawa (4) Chiba (19) = 30 victime, în condiţiile unui cutremur de aproape 100 de ori mai puternic decît cel din 1977.
▲ Informaţii de interes public pentru străini
În Japonia locuiesc într-o formă sau alta, circa 3% străini. În urma calamităţii de cutremur cu ţunami, din 11 martie, în multe adăposturi colective s-au refugiat şi străini. Cei mai mulţi sunt studenţi. Se pune problema acurateţii comunicării cu ei.
Oricine ştie că cea mai eficientă comunicare se face în limba maternă. De altfel, posturile locale de radio din regiunea calamitată au transmis şi transmit anunţuri şi în limbile engleză şi chineză. Însă numai în Tohoku sunt străini vorbitori a peste 20 de limbi meterne. Cum să traduci în timp scurt şi să difuzezi eficient anunţuri în atîtea limbi?
Autorităţile au recurs la experienţa specialiştilor. Un academic ce a studiat comunicarea cu străinii la cutremurul din Kobe-Osaka-Awajishima, din 1995, a ajuns la concluzia că cel mai la îndemînă este ca anunţurile pentru străini să fie făcute în limba japoneză, dar adaptată la vocabularul unui străin cu cîteva luni de şedere în spate, pe structuri gramaticale simple, cu relaţii de cauzalitate uşor de identificat. De exemplu, conform viziunii pomenite mai sus, aplicată pe pagina unui centru de relaţii internaţionale din Ibaraki, un anunţ pentru studenţii străini, în loc să zică: …aveţi la dispoziţie locuinţe cu întreţinere în regie proprie, exceptate de la plata chiriei, forma uşor digerabilă este: puteţi cere o cameră la… Nu e nevoie să plătiţi chirie. Trebuie să vă plătiţi însă apa, electricitatea, telefonul şi gazele. Anunţurile sunt scrise numai în hiragana.
Posterele pentru informarea străinilor sunt ilustrate atît cît să înţeleagă oricine că, de exemplu, conductele de canalizare nu sunt încă reparate, sau că e bine ca fiecare să îşi ţină pantofii sub pat. Textele complementare sunt scrise în hiragana.
Una peste alta, traducerea din japoneză în japoneză măreşte eficacitatea comunicării, mai mult decît traducerea*) în limbile materne, chiar dacă volumul de informaţii pe unitatea de timp este sensibil mai mic după adaptarea la vocabularul minimal, decît prin comunicarea în japoneza vie.
Aş adăuga că buletinele de ştiri de pe pagina NHK, deşi nu sunt traduse în japoneza pentru începători, sunt accesibile în trei viteze (prelucrate electronic) 0,7; 1 şi 1,3. Un străin poate înţelege mai uşor un buletin de ştiri rulat la 0,7.
––––––
*) Cînd e urgent, iar timpul de răspuns sperat se măsoară în secunde, cine să mai facă traducerea?
▲ Noutăţi de la centrala Fukushima #1
(Actualizare pe coloana de comentarii)
După cum ştiţi deja, ieri a fost prezentat planul de stabilizare a reactoarelor nucleare afectate de ţunami. El are două faze.
Faza I izolarea. Termenul este de 3 luni.
Se vor reconstrui cele trei clădiri-căciulă, pentru minimizarea volumului de aerosoli radioactivi scăpaţi în atmosferă. Circulaţia aerului în interior va fi una forţată, în aşa fel, încît, prin filtrarea la evacuare, contaminarea să fie minimă.
Problema scăpărilor de apă radioactivă este (sau va fi) rezolvată astfel: în condiţii normale, răcirea se făcea în două circuite, intersectate în condensatoarele de abur. Agentul primar de răcire era apa dulce, ce se recircula, iar agentul secundar de răcire, apa de mare, în circuit deschis. (Apa de mare se pompa în condensator şi apoi se întorcea în mare.) În configuraţia actuală, răcirea se va face nu într-una, ci în două trepte, în trei circuite, din care unul semiînchis. Semiînchis, în sensul că apa din trench (puternic radioactovă) este recirculată ca agent secundar de răcire, dar trecută printr-un al doilea schimbător de căldură, alimentat cu apă de mare (devenită astfel agent terţiar de răcire). Prin recircularea scugerilor, „producţia” de apă radioactivă la ieşire se diminuează, ceea ce face mai simplă decontaminarea ei ulterioară.
Faza a II-a răcirea avansată a combustibilului şi decontaminarea generală a împrejurimilor imediate. Termen 6-9 luni.
Se continuă fixarea pulberilor prin înglobare în polimeri. Se vor prelucra şi molozurile în aşa fel încît să poată fi stocate în condiţii de siguranţă. Se vor cerceta şi opri alte eventuale infiltraţii şi scurgeri de apă radioactivă.
S-a intensificat monitorizarea radioactivităţii în apele freatice, de la o probă pe săptămînă, la trei.
Un lucru rămîne cert: populaţia evacuată de pe raza de 20Km nu se poate întoarce acasă mai curînd de 6 luni.
––––––––
La Hiroşima a înflorit glicina.
● Să tratăm spasmofilia cu microfonul
Recenta relatare în direct de la (spasmo)filiala Urlaţi a postului Realitatea TV a fost cît se poate de instructivă. Publicul român a aflat pe viu cum sunt instruite gazetarele răcane să acorde primul ajutor atunci cînd văd un om căzut lipotimic: îi pun microfonul căpătîi. Şi o fac cu sînge rece, şi cu mîna dreaptă în buzunar, bătînd nerăbdător din picior, ceea ce mă duce la singura concluzie logică: lipotimia a fost regizată. The show must go on. Pe cînd proba de aruncare cu placenta în faţa camerelor TV?
Această opinie este o frondă la ameninţările cu crize de procesomanie apoplectică venite din partea unei gazetare principale a postului citat. Îi invit pe toţi bloggerii care cred că a fost o înscenare să o afirme clar. Domnilor, Urlaţi.
Îi recomand gazetarei principale ca, înainte de orice, să le ceară iertare telespectatorilor pentru nesimţirea reporterului, a operatorului şi a regizorului tehnic. Şi după aceea mai vedem şi cum e cu deontologia jurnalistică şi cu chestiile fine, cum ar fi dreptul la intimitate pe care orice om rămas fie şi momentan fără cunoştinţă îl are. CNA? Şo, pe ei!
Bonus: Moartea lui IP. La cererea unui grup de bugetari, permiteţi-mi să postez un mesaj din groapa cu lei publici risipiţi de academicii români. Luaţi, de comparaţi IP-uri. ↓
inetnum: 193.231.26.0 – 193.231.26.255
netname: UNIVAGRO-IASI-RO
descr: The University of Agronomy and Veterinary Medicine Iasi
country: ro
▲ Din culisele unor alegeri locale
Luat cu alte treburi, uitai să semnalez alegerile locale de duminică. Au fost trei feluri de alegeri, desfăşurate simultan; pentru primar, pentru consiliul orăşenesc şi pentru parlamentul prefectural. În alte părţi, un al patrulea buletin de vot a fost cel pentru alegerea guvernatorului (judelui). Nu însă în pref. Hiroşima.
În nord-estul Japoniei, alegerile locale sunt în amînare.
Cel mai mediatizat scrutin a fost cel pentru alegerea guvernatorului pref. Tokio, Ishihara Shintaro (78): un om direct, un intelectual de dreapta, puternic conservator, dar neafiliat politic. Cel puţin nu la vedere. I.Sh. a obţinut detaşat al patrulea mandat, în condiţiile grele, date de penuria de toate felurile, consecutivă cataclismului din 11 martie. Guvernatorul pref. Tokio gestionează un buget comparabil cu cel al României, la o populaţie cît 1/2-2/3 din cea a României.
Să revenim în Hiroşima. Akiba, un plimbăreţ primar socialist, degrabă făcător de credite şi vărsătoriu de buget pe acţiuni de dezarmare nucleară, de pace şi prietenie între popoare, se hotărî să nu mai candideze. Planul anunţat este să îşi reia cariera universitară, iar la primărie să lase locul unuia mai tînăr. Gurile rele spun că vrea ca restul vieţii să şi-l petreacă în tihnă, bucurîndu-se de cea de-a treia soţie, achiziţionată în timpul unuia din cele trei mandate cu care hiroşimanii l-au răsfăţat.
Akiba este un partizan al candidaturii Hiroşimei la organizarea JO din anul…(na! că uitai) 2020. Aşa se explică cocarda cu cercurile olimpice de pe reverul primarului, în clipul de mai sus.
Pe lîngă idei trăznite, cum ar fi conservarea pe vecie a tuturor şiragurilor de cocori origami depuşi de vizitatori la baza monumentului Sadako, (o fetiţă ucisă de boala de iradiere, cu credinţa că dacă face o mie de origami se vindecă) trebuie , să recunosc că de-a lungul celor 12 ani, faţa oraşului s-a schimbat pe alocuri în bine. Mă refer numai la proiectele finanţate din fonduri publice. Zona din umbra muncelului Hijiyama, rămasă teafără la bombardamentul nuclear, a suferit pînă prin 1991 de înapoiere urbanistică. Etapa întîi de „terraformare” (parţială) s-a încheiat prin 1998. A doua etapă a început în 2004 şi continuă şi azi. Dincolo de gîrlă, o serie de terenuri aparţinătoare companiei feroviare au fost transformate în bază sportivă. Acolo e şi noul stadion municipal de baseball.
Cel vechi, din vecinătatea Domului Atomic, stadion construit prin anii 50 din subscripţie publică, rămîne să fie demolat. (Poate reuşesc să pun şi cîteva poze la coadă.) Zona epicentrală rămîne cu cel mai mare preţ unitar din oraş. Terenul aferent vechiului stadion a făcut şi obiectul unui proces, dar am uitat cine şi ce drepturi are asupra lui. În orice caz, primăria a fost declarată intrus în afacere, iar primarul a rămas fără locul de depozitare a inflamabilelor şiruri de cocori.
↑(sus) Imaginea ariei epicentrale. În colţul din stînga jos se vede puţin din stadionul ce urmează a fi demolat. (am tras poza în luna mai, 2006)
↓(jos) Iată şi noul stadion
Tot în „era Akiba” au fost definitivate şi cîteva bypass-uri menite să descongestioneze traficul pe DN2 (ce trece prin oraş). Una din ramurile de ocolire o ia direct pe un pod continuu ce urmează linia ţărmului, dar prin golful Hiroşima, pod cu doar cîţiva piloni pe promontoriul Ogonzan (cîndva o insuliţă, în prezent, parte a grindului) iar restul în apă. Însă nu sunt sigur dacă investiţia majoră în infrastructura de trafic auto a fost din fonduri locale. E posibil ca ele să fie preponderent cel puţin prefecturale, dacă nu centrale. De asemeni, ruginita zonă adiacentă gării Hiroshima a intrat în etapa a II-a de modernizare beton-vitrală.↓
Doamnelor şi domnilor, candidaţii!↓
Viaţa după Akiba a început cu 6 samurai intraţi în cursă (4 samurai şi 2 samuraie) din care, Toyoda-san (poziţia 3 de pe panou) a fost viceprimar în mandatul trecut. Cu excepţia comuniştilor (poziţia 2 pe panou), partidele s-au codit să îşi desemneze membri sau să îşi aplice sigla pe afişe. Ceilalţi candidaţi au fost „independenţi”. Cel de la poziţia 6 însă, independent cu totul. Şi-a făcut campania de unul singur, într-un fel ciudat chiar. (Voi detalia mai jos.)
A cîştigat candidatul Matsui (poziţia 5 de pe panou), calul troian al PLD şi Komei, partide conservatoare, ce i-au făcut pe şest campania. Bineînţeles, în condiţii legale. Susţinerea manifestă a venit la despuierea urnelor, după oficializarea victoriei. În sediul de campanie al lui Matsui stătea de-a stînga sa Kishimoto, senatorul PLD de Hiroşima.
PLD a cîştigat însă majoritatea consilierilor municipali, ceea ce explică şi succesul lui Matsui, altminteri adeversar al organizării JO în Hiroşima. Opoziţia la ideea lui Akiba, opoziţie la care au subscris toţi cei exasperaţi de largheţea buzunară a fostului primar, i-a asigurat lui Matsui previzibilul succes electoral, pe fondul unei participări reduse la vot: puţin peste 40%. În continuare voi schiţa povestea lui M.Osamu (poziţia a 6-a de pe panou).
Sammy, cum singur se recomandă, este un tînăr ce ţine mai mereu să îşi facă damblaua participînd la alegeri. La cei 36 sau 37 de ani ai săi, lucrează la o companie fiică (fatămare) a Chuden (compania regională de electricitate). Nimeni nu ştie ce lucrează. Cred că nici măcar protagonistul. Ca în orice corporaţie, în care stabilitatea locului de muncă se pune rar în discuţie, iar cumsecădenia sindicalicoasă cu care eram obişnuiţi în comunism are valoare de virtute, Sammy învîrte hîrtii, însă cred că nimeni nu îi dă prea multe pe mînă, de teama să nu umple biroul de avioane.
Sammy trăieşte într-o lume a lui. Şi numai a lui. Scrie poezii copiate de la unul şi de la altul, strînge precum Corneliu Vadim Tudor aforisme în volum, cu deosebirea că şi le leagă singur, după ce şi le multiplică la serviciu. La alegerile locale trecute a scos caii pentru un post de consilier. Cu cele circa 800 de voturi strînse, bineînţeles, a căzut la vot, dar şi-a putut recupera integral cauţiunea legală (cca. 3 mil. yen) depusă odată cu candidatura. Am răsuflat cu toţii uşuraţi. Şi pentru că nu a ajuns consilier, şi pentru că şi-a recuperat banii.
Pe la sfîrşitul anului trecut, Sammy mărturisea că a găsit o soluţie pentru a compensa eşecul la alegeri: pur şi simplu îşi închipuie în solitudine că e primar, şi gata, se linişteşte. Însă odată cu declaraţia lui Akiba din 4 ianuarie, lui Sammy i s-a aprins din nou fitilul.
Pe la începutul campaniei (de 14 zile legale) a venit la prăvălie cu o uriaşă umbrelă de golf, vopsită curcubeu. Era recuzita sa de campanie electorală. La cererea unui grup de „admiratoare”, a schiţat în linii mari şi discursul electoral. Din motive lesne de înţeles, nu pot posta imagini cu Sammy în prăvălie. Iată-l însă la scenă deschisă: ↓
V-a plăcut? Sammy ne-a declarat karaoke că ne iubeşte.
Sammy, neavînd un sediu de campanie, a primit o vizită de curtoazie de la Akiba în apartamentul său din Ujina (în sudul oraşului) prilej cu care papălapţii unei televiziuni tabloide au găsit motive brânzoveneşti de tont-show, după ce filmaseră pe ascuns misterioasa descindere. De fapt, Akiba făcuse turul de salut pe la toate sediile de campanie ale celor înscrişi în cursa pentru primărie.
Cei mai încurcaţi au părut însă jurnaliştii serioşi. Obligaţi de lege să citeze niscai cimilituri în 5-6 rînduri pentru fiecare candidat, la Sammy nu au reuşit să scoată mai mult de o propoziţie simplă, dar buimacă. Nici NHK nu a putut da mai mult de 3 1/2 secunde pe post.
Epilog
Cu cele 11.700 voturi, reprezentînd 3-4% din totalul celor exprimate, Sammy a pierdut alegerile. Proporţie comparabilă totuşi cu scorul obţinut de candidatul comunist (din banii partidului). Însă condiţia de rambursare a cauţiunii era de 10%. Sammy a rămas fără cele trei-patru milioane de yeni, dar şi-a făcut damblaua.
Azi a venit puţin după prînz să îşi tragă sufletul, după ce făcuse turul de salutări şi dat-bineţe pe la susţinătorii săi (care or fi fost ăia?). Era uşor excitat. Pusese mîna pe o „dovadă” foto că Matsui încălcase legea şi începuse campania încă din prima decadă a lui martie. Sammy era hotărît să depună plîngere la poliţie, pentru a putea ulterior să conteste legitimitatea (de acum) actualului primar. Puţine şanse de succes. Of, şi seamănă aşa de bine la contestare cu micul Tituleţ!…Şi chiar şi din profil. Păcat! Dacă aş fi ştiut, lui Sammy i-aş fi făcut lipeala cu Realitatea TV, să-i împrumute filmuleţul cu preşedintele Băsescu pugilist. Nu avea decît să îi pună în loc capul lui Matsui, că cinematica photoshopă a directei de dreapta era gata încă din toamna lui 2009.
● Multiculturalism şi multispecism
Acest articol este unul rasist şi vădit discriminator. El se adresează oamenilor raţionali. Rog resentimentarii, confuzii mintal şi axiologic, precum şi procesomanii, să adreseze reclamaţiile direct organelor în drept. Aici nu vor fi bineveniţi. Sunt în schimb bineveniţi sofiştii sportivi. Ei ne vor ajuta pe toţi să ne dăm seama cum putem repara cetatea.
Unul din efectele secundare ale urbanismului intensiv este incompleta lui asimilare de către cetăţeni. Oamenii au acceptat ca din motive de urbanism să îşi bage closetul în casă, însă o parte dintre ei nu sunt gata să accepte că igiena publică este vital să se extindă şi asupra altor specii trăitoare în spaţiul urban.
Am afirmat cu altă ocazie că drepturile individuale au tărie direct proporţională cu distanţa dintre nucleele individuale. Privite aşa, normele de convieţuire socială şi cele de urbanism nu pot fi anomalii care să violeze drepturile constituţionale. Proporţia atît de mare de spaţii de folosinţă comună, distanţa mică între trupuri fac ca, în mod obiectiv, normele de exploatare a spaţiului urban să fie din ce în ce mai multe, mai restrictive şi mai detaliate. Dar să vedem întîi care sunt bunurile publice din spaţiul urban, şi să exemplificăm:
1) aerul. Suntem nevoiţi să respirăm aer din ce în ce mai comun. Aşa se explică restricţiile impuse emisiilor industriale şi celor provenite din automobile.
2) apa. Densitatea populaţei cere în mod raţional ca apa să fie gestionată astfel încît nici sursa, nici drenajul să nu înrăutăţească sănătatea. Aşa de pildă este interzisă aruncarea uleiului la canal. Autoepurarea apei de-a lungul rîului ar fi serios perturbată. Nici nămolurile active din staţiile de epurare (cu intrări energetice) nu se simt prea bine în prezenţa uleiurilor. Durata de vînturare şi deci costurile de epurare se măresc.
3) lumina. Dreptul de proprietate este sfînt. Dar numai dacă vecinul se află la distanţă teoretic infinită. Cum spaţiul urban impune distanţe finite, înălţimea clădirilor se limitează prin lege. Eu de pildă am toată libertatea de a mă bucura de casă. Nu am însă dreptul să construiesc pe terenul meu mai mult de două etaje.
4) liniştea. Între anumite ore este legitim să fim obligaţi a face linişte. (pentru iubitorii de soluţii nepoliţieneşti de menţinere a liniştii am şi o idee simplă).
5) memoria. Este un bun public neglijat adesea. Cimitirele, monumentele, muzeele, clădirile, arhivele etc.). Conservarea memoriei are feţe dintre cele mai surprinzătoare. De la combaterea acidităţii din hîrtie, şi pînă la combaterea rozătoarelor.
6) frumosul. Oricît de utilitarist şi neglijent cu aerul, cu liniştea şi cu lumina ar fi urbanismul din Manhattan, tot s-a găsit o oază de frumos, în care fiecare să îşi poată încărca bateriile înainte de a se da la fund (sau după) în lumina artificială, în zgomot, în noxe. Apoi, oricît ar protesta absolutiştii dreptului de proprietate, faţadele clădirilor sunt parte a servituţii întru frumos, dacă nu întru bine. Iar din acest punct de vedere, întinderea cearşafurilor cu reclame pe faţade este o acţiune antiurbană, ce violează mai multe reguli. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.
Am enumerat doar 6 bunuri publice. Ele pot fi mai multe. Întrebaţi arhitecţii. Ceea ce le reglementează regimul de exploatare sunt normele de convieţuire socială. De la cele de igienă publică, la cele de protecţie a memoriei. Normele de urbanism trebuie doar să fie justificate de necesitatea de a exploata echitabil bunurile publice. Excesul de normare intensivă duce la regimuri poliţieneşti, iar extensivă, la haos administrativ. Insuficienţa, direct la haos. Aşadar, normele de urbanism integral trebuie să fie adaptate scopului şi circumstanţelor, într-un compromis fragil, cu geometrie variabilă în timp şi spaţiu.
După cum v-aţi dat seama, oraş fără lege nu există. Într-un articol anterior am schiţat relaţiile interspecifice în biocenoza urbană. Am găsit vietăţi dorite, vietăţi tolerate şi vietăţi nocive.
Ca orice cetate, spaţiul urban este sub asediu permanent. Te poţi trezi cu un rîu revărsat pe stradă, cu o rădăcină de oţetar înfiptă în terasa clădirii (pînă atunci, hidroizolantă), cu un trib de rozătoare în conductele de telecomunicaţii, sau direct cu un Boeing 737 condus de un fanatic religios, înfipt în apartament. Am enumerat cele patru feluri de agresiune antiurbană: geografică, vegetală, animală şi umană.
De cînd cu societatea deschisă, mărinimia oamenilor face ca accesul în cetate să fie permisiv. Astfel, în loc ca spaţiul urban să fie unul al siguranţei, diversitatea formelor de teroare, precum şi frecvenţa, în loc să scadă, cresc. Viteza de asimilare sau de extincţie a agresorului este mai mică decît fluxul lui la intrare. Am depăşit limitele de stabilitate permise obiectiv de sistem. Cred că boala societăţii deschise constă în fetişizarea deschiderii. Lucru ce nu rămîne nepedepsit prin alterarea identitară. Am ajuns pînă acolo încît cîinelui să îi atribuim calitatea de subiect de drept. Voi dezvolta această discuţie.
Poate fi cîinele subiect de drept?
În opinia mea, nu. Absolut, nu. Însă nimic nu mă împiedică să desfac în factori simpli calitatea de subiect de drept atribuită animalului. Să vedem ce mai rămîne din spaţiul urban după.
Observ că un cîine cu stăpîn este numai obiect de drept. Cum ar veni, cîinele este sclavul omului, iar stăpînul este singurul în măsură să îşi pedepsească sclavul şi să răspundă, nu solidar, ci în locul lui, de eventualele violări ale normelor de convieţuire în cetate. Cîinele cu stăpîn are dreptul la viaţă prescriptibil. Dacă stăpînul va fi fost agresat de propriul cîine, devenit cu timpul egoist, şi deci agresiv, acesta are dreptul de a ucide cîinele.
Mai observ că legile ce tratează cîinele liber ca subiect de drept, din moment ce nimeni nu îşi ia răspunderea pentru actele maidanezului, sunt nedrepte. Conform lor, dreptul maidanezului la viaţă este unul aproape imprescriptibil, ceea ce îl transformă pe maidanez în specie protejată de lege, alături de balenă şi de rîs (Lynx lynx).
Acuma, dacă tot a fost maidanezul categorisit ca subiect de drept, să căutăm similitudini şi diferenţe:
Doctrinar, cîinele poate fi asimilat cu persoanele cu handicap mintal sever şi cu agresivitate ereditară. Comparăm legea. Observăm că persoanele cu handicap nu au nici pe departe acelaşi tratament. Cîinele primeşte eventual o internare sumară, după care i se dă drumul. Cîinelui vagabond i se permite să se împuieze. Cîinelui vagabond i se permite să rănească oameni. Cîinelui vagabond i se permite să împrăştie paraziţi. I se permite să pută. I se permite să latre noaptea. Tabloul urban începe să semene cu o casă de nebuni. În mod pervers, cel ce nutreşte maidanezi, şi nu îi tratează ca pe propriii cîini de casă, (luîndu-şi şi răspunderea asupra strunirii lor) se face vinovat de corespondentul relelor tratamente aplicate persoanelor cu handicap mintal.
Alt sofism la modă este că, vezi Doamne, omul este vinovat pentru existenţa maidanezilor. De acord. Şi? Pînă la a cîta generaţie trebuie să suportăm pedeapsa colectivă, fie ea şi imanentă? Cu ce a fost vinovată fetiţa sfîşiată de maidanezi, pentru că, cu 30 de ani în urmă, străbunicul şefului de haită a fost lăsat liber? Unde este Justiţia? După cum v-aţi dat seama, un spaţiu urban cu Justiţie permisivă excesiv cu maidanezii este doar o prelungire a junglei.
Sofiştii acreditează şi ideea că maidanezii merită să trăiască liberi pentru că sunt animale deştepte, sensibile şi simpatice. Dar simpatice sunt şi rozătoarele de casă. Şi chiar mai deştepte. Ca să nu mai zic că sunt capabile şi de empatie. Una din metodele de ucidere a şobolanilor este să se plaseze în cursă un imitator al vocii puiului de şobolan aflat în pericol. Ceea ce atrage adulţi gata să salveze sinteticul pui. De ce empatia canină devine armă de supravieţuire, în timp ce aceeaşi empatie, dar şobolană, devine sinucigaşă? Unde este dreptatea?
Argumentul ecologiştilor este că o sălbăticiune de pe lîngă tomberoanele urbane are tot dreptul la viaţă. Realitatea este că o sălbăticiune nărăvită are mare potenţial în transportul informaţiilor false de interes public. Descendenţii intoxicaţi cu informaţii false de interes public vor fi mai proşti gestionari ai supravieţuirii în spaţii naturale. Cea mai bună cale de salvare a speciilor sălbatice este uciderea exemplarelor cu „idei”. Milostenia ecologistă este de fapt un mare rău făcut Naturii. Iar multe din speciile apuse au avut drept călău dezordinea informaţională. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţele cu turme de balene eşuate pe plaje.
Se ştie că lupul este genotipic identic cu cîinele. Fertilizarea naturală (sau in vitro) duce la descendenţi şi viabili şi reproductivi. E drept, cînele este diferit fenotipic, dar ăsta nu ar fi un argument în discriminarea flagrantă pe care lupul este nevoit să o suporte. A trata cîinele vagabond drept sălbăticiune cu drepturi în mediul urban îl nedreptăţeşte pe lup. E clar o dovadă de rasism. După ce că îl ţii la uşă, îl supui la rele tratamente maidanezul-persoană-cu-handicap-mintal, îl mai şi discriminezi după „originea socială” pe vărul său pădurean, lupul. 🙂
Se poate argumenta că maidanezul ar putea fi considerată specie tolerată. În parte este admisibil. Să vedem care e partea admisibilă.
Speciile tolerate au în anumite împrejurări un rol benefic. De pildă, în Japonia, există pisici vagaboante. Rolul lor este dintre cele mai importane. Reduc numeric populaţiile de dăunători sau de potenţiali dăunători. Se pot deosebi două rase chiar. Una preexistentă secolului al IV-lea, şi alta adusă din Coreea, odată cu budusmul. Era nevoie de un paznic al scrierilor sacre, priceput în prinderea infractorilor rozători. Aşadar, vedem că unele vietăţi tolerate au rol benefic, înclusiv în conservarea memoriei. Altele, dimpotrvă. Turtureaua, şi ea o specie tolerată, devine dăunătoare memoriei. O căcăcioasă mică ce dizolvă monumentele de bronz, marmură, travertin. Întrebarea este: maidanezul produce rău sau bine? Dacă îi întrebaţi pe cei 4000 de sfîşiaţi de maidanezi anual, hotărît, nu.
Concluzia mea este că, în condiţii urbane, a considera maidanezul subiect de drept reprezintă o viziune schizoidă, dătătoare de alte bătăi de cap şi inechităţi, o ghiulea în plus în zidul cetăţii. Madanezului îi pot fi de folos intramuros numai „sclavia” sau moartea. Orice cale ce se doreşte de mijloc, buimacă doctrinar, axiologic, financiar şi estetic, este exclusă.
● Biocenoza urbană
Informaţii despre cutremurul din largul pref. Miyagi, de la ora 23:35, pe coloana de comentarii.
––––––––––
(Articolul propriu-zis)
Nu e nevoie să vă descriu în detaliu vietăţile ce la un moment dat circulă prin spaţiul urban. Voi încerca doar o clasificare după utilitate şi inocuitate. Mă voi referi la fauna urbană liberă.
Am denumit utile animalele ce satisfac parţial sau integral conceptele de Bine şi/sau de Frumos. După utilitate, animalele urbane pot fi: utile (aproape) necondiţionat (ex: cîrtiţa, broasca, păsările insectivore, şopîrlele şi năpîrcile, precum şi cîteva specii de şerpi) utile condiţionat (ex: pisica, cioara, turtureaua) decorative condiţionat (ex: lebăda, veveriţa, căprioara, barza, turtureaua, vrabia, liliacul) decorative necondiţionat (ex: păsările cîntătoare, crapul ornamental, peştii de apă dulce) dăunătoare (ex: gîndacul de bucătărie, musca, ploşniţa de casă, termitele şi cariii, rozătoarele de casă, nurca şi nevăstuica, unele specii de fluturi) respingătoare (limaxul, mustelidele, ploşniţa de cîmp) feroce (ex: cîinele, mistreţul, ursul) sîcîitoare (ex: ţînţarul, unele coleoptere băgăcioase). Mă opresc aici.
Desigur, o clasificare unitară este greu de făcut. Unele specii pot fi decorative dar feroce. Altele pot fi decorative în număr mic, dar periculoase în număr mare (turtureaua, vrabia) Unele pot fi respingătoare (cioara, guşterul), dar controlează efectivul altor vietăţi potenţial periculoase (turtureaua, şoarecele, musca). Altele pot fi frumoase dar urît mirositoare (ex: dihorul, sconcsul) Unele specii pot fi neutre, dar pot la un moment dat să îşi facă cuib pe stîlpii de cale ferată, provocînd scurtcircuite ce perturbă transportul. Altele imită sunete umane şi pot încurca circulaţia în triaje (ex: mierla, cioara). O populaţie numeroasă de păsări simpatice, dar în preajma unui aeroport poate provoca şi catastrofe aeriene. De asemeni, o suprapopulare aviară poate mări pericolul de transmitere a unor molime la om. Păsări simptice altminteri (turtureaua, rîndunica) cu excrementele lor pot murdări sistematic monumente sau coroda structuri metalice. Animale libere blînde dar masive (ciuta, calul, vaca) pot provoca accidente rutiere mortale. Unele animale pot fi chiar utile sau decorative, dar cu comportament imprevizibil, de multe ori agresiv cu femeile şi cu copiii (cioara, şoimul, cîinele, maimuţa). Unele animale domestice (turtureaua, cîinele) nu sunt periculoase, dar, odată lăsate libere pot provoca daune. Fie prin prolificitate, fie prin ferocitate.
După cum v-aţi dat seama, o biocenoză urbană are echilibre naturale, dar are şi dezechilibre naturale. Cu cît o specie este mai lipsită de duşmani naturali, cu atît mai periculoasă devine pentru om. Iar campioanele mai degrabă prin frecvenţă decît prin intensitate, sunt termitele şi cîinii.
Dezechilibrele naturale costă bani. Costă bani şi dacă le lăsăm aşa cum sunt, costă bani şi corectarea lor. Dacă de pildă avem o casă de lemn pe care tocmai au invadat-o termitele, fie o lăsăm aşa, şi îi scurtăm durata de utilizare la 70% din cea nominală, fie cheltuim ceva bani pentru dezinsecţia ei. Aşadar, mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să scoatem bani în oricare din opţiuni. Doar cuantumul şi buzunarele receptoare sunt altele.
În cazul cîinilor vagabonzi, cheltuiala pentru combaterea lor este preponderent din bani publici. Dar nici paguba din buzunarele private nu este de neglijat.
Dacă pe mine mă muşcă un cîine vagabond hrănit de coana Frusina de la parter, banii de tratament îi plătesc şi eu şi ea. Eu direct, ea indirect. Proporţia este totuşi diferită. E posibil să fiu nevoit să stau cîteva zile acasă, ceea ce îmi reduce productivitatea, iar banii vărsaţi de mine la buget vor fi mai puţini. Ceea ce îi va deteriora coanei Frusina şi mai mult calitea vieţii. Dacă maidanezul hrănit de coana Frusina se mai şi împuiază, asta cere alţi bani. Dacă (de acum) maidanezii ocrotiţi de coana Frusina, dar deloc deparazitaţi, se mai şi cacă în parc chiar acolo unde copiii mei se joacă în nisip, iar copiii mei se umplu de viermi intestinali şi de protozoare (neuro)toxice, familia mea devine şi mai săracă şi mai nefericită. Dacă unul din copii îmi mai rămîne şi cu infirmităţi în urma intoxicaţiei protozoare, asta măreşte şi mai mult cheltuielile publice. Iar coana Frusina şi eu rămînem şi mai săraci. Lătratul nocturn al maidanezilor hrăniţi de coana Frusina o aduce pe nevastă-mea la exasperare şi o îmbolnăveşte de nervi. Alţi bani, alte concedii medicale, alte pagube la buget.
Ce cîştiguri ies din toată povestea asta? Păi, doar surogatul de (auto)mîntuire pe care şi-l prepară coana Frusina zilnic.
Aşadar, cu cît oamenii favorizează mai mult sporirea efectivului de cîini vagabonzi, cu atît mai săraci şi mai nefericiţi vor fi.
Într-un articol viitor voi scrie un mic tratat de ontologie maidaneză.
Alarmă! Cutremur puternic în largul pref. Miyagi. Intensitate 6+ pe scara efectelor. S-a stins lumina în Sendai. Lumina a revenit pe alocuri. Durata cutremurului de peste 30 secunde. Se aşteaptă tsunami de 1m şi peste, precum şi pagube.
Bonus: Primăvara în cartier. Fotografie trasă azi pe film Kodak 400 cu un aparat Minolta X700 (1981). Zoom-in „pedestru” (obiectiv cu focală fixă). Nu am apucat să scanez negativul, ci numai pozele. 
● Reforma maidaneză
Link scurt: http://wp.me/pKahb-Iv
Cred că am găsit o soluţie de disciplinare a celor ce hrănesc maidanezii: împroprietărirea.
Iată cum: În ziua de azi nu este greu să obţii proba că o anume persoană hrăneşte anume cîini vagabonzi. Pentru a şi responsabiliza subiectul, este necesară uşurarea adopţiei. De aceea, trebuie să urmărim relaxarea şi diversificarea procedurilor de împroprietărire a celor ce hrănesc maidanezi.
Sunteţi de acord că, în virtutea dreptului natural, a hrăni un cîine (fără alt statut decît cel de sălbăticiune rătăcită în spaţiul urban), este o dovadă a relaţiei de apartenenţă a animalului la cel ce îl hrăneşte. Rămîne doar ca relaţia să fie obiectivată. Oficializată.
Pentru uşurarea procedurii, împroprietărirea va putea fi iniţiată şi de către terţe persoane.
Cum? Fie asociaţia de locatari, fie un vecin, fie oricine altcineva, va putea depune în mod legal un act de semnalare a relaţiei de proprietate de facto. O cerere sprijinită de probele necesare (preferabil fotografice, datate, dar ar merge şi cu martori). De la primărie, subiectul va primi o somaţie de adopţie, şi un termen de depunere a declaraţiei de intenţie.
Reacţiile subiectului:
1) Dacă subiectul admite adopţia, în urma declaraţiei de intenţie se încheie actul definitiv.
2) Dacă subiectul respinge răspunderea civilă, şi se angajează să nu continue hrănirea maidanezului (maidanezilor) este absolvit, iar cîinele (cîinii) va fi eventual ridicat şi ucis. Dacă subiectul recidivează, va fi declarat proprietar legal al cîinelui hrănit în momentul recidivei, şi se supune legislaţiei aferente proprietarilor de cîini.
3) Dacă subiectul nu se prezintă în termen, se consideră acord tacit, iar subiectul este împroprietărit automat, eventual în contumacie.
Consideraţii metodologice:
Subiectul poate încerca să se fofileze şi să hrănească maidanezul ferit de ochii publicului, în incinta locativă personală. În acest caz, admiterea maidanezului pe teritoriu privat este prezumată ca adopţie de facto.
Subiectul poate duce maidanezul la tratament. Şi în acest caz, adopţia de facto este evidentă.
Subiectul poate depune apa sau hrana pe spaţiul public/ comun în lipsa maidanezului. Iar o dovadă a adopţiei de facto. Pentru că altfel se cheamă că subiectul murdăreşte mediul urban şi poate fi amendat în consecinţă. Odată amendat pentru aruncarea neregulamentară a gunoiului, la recidivă va fi obligat să adopte maidanezul ţintă.
Maidanezii de pe teritoriul companiilor/ instituţiilor se consideră adoptaţi de facto.
Locatarii unui condominium locativ pot da vina unul pe altul, sau se pot coaliza în acoperirea adopţiei. În acest caz, se consideră adopţie colectivă, iar administratorul imobilului sau după caz preşedintele asociaţiei de locatari va deveni proprietarul maidanezului.
Se poate imagina fuga de răspundere prin hrănirea încrucişată. Locatarii unui bloc întreţin maidanezul blocului vecin şi invers. În acest caz, proprietarul maidanezului este cel pe teritoriul căruia maidanezul îşi are sălaşul.
În acest fel, sper ca cel ce întreţine maidanezi să se gîndească de două ori înainte de a se milostivi de ei. Nu există proprietate fără responsabilitate.
Acuma, asta e ideea. Cine iniţiază proiectul de lege?
▲▲▲ Cît de severă este contaminarea de la Fukushima?
Din nou, mass media româneşti nu se dezmint. Încearcă să îi inducă consumatorului român, baubauri subcorticale, prin artificii simple, cum ar fi înlocuirea semnului întrebării din titlu cu vreo trei semne de exclamare: „cît de severă este contaminarea de la Fukushima!!!”
Este pe dracu!!!
Ieri ascultam la radio NHK rezultatele simulării pe computer a contaminării consecutive emisiei de aerosoli din exploziile primelor zile de după catastrofa naturală.
În ipoteza cea mai pesimistă, cu datele de intrare cele mai înfricoşătoare, şi cu regimul atmosferic cel mai favorizant acumulării la sol, au ieşit două apendice izoactinice „fierbinţi”; unul spre NNV şi altul către SSV, dar nu mai lungi de 30Km fiecare, arii în care s-ar putea în mod excepţional să apară simptome de intoxicaţie cu iod 131 la prunci, în ipoteza în care zona ar fi fost populată.
Terminologie
Se cuvine întîi să facem deosebirea dintre durata de înjumătăţire a unui element chimic în condiţii naturale, şi durata de înjumătăţire a unei otrăvuri în organismul viu.
Ambele durate reprezintă timpul scurs de la momentul zero şi pînă cînd concentraţia (toxicului) ajunge la 1/2 din cea iniţială. Prima este o mărime ce ţine de fizica nucleară, în timp ce cealaltă ţine de toxicologie (subramură a farmacologiei). Sunt două procese paralele, ce merg în aceeaşi direcţie cu viteze de cele mai multe ori diferite.
Folosesc cînd timp cînd durată, dar ambele noţiuni spun acelaşi lucru. Le alternez doar din motive stilistice.
Timpul de înjumătăţire în organism poate fi toxicologiceşte mai lung, dar dacă timpul de înjumătăţire a izotopului radioactiv ingerat este mai mic decît cel fiziologic, atunci, ponderea cea mai mare în extincţia toxicului o are parametrul de fizică nucleară. Viceversa, dacă durata de trecere prin organism este mai scurtă decît durata de înjumătăţire a izotopului radioactiv, atunci, hotărîtoare pentru extincţia otravei din organism devine viteza de eliminare (prin: fecale, urină, secreţii exocrine, fanere, tegument.)
Mai există cîteva noţiuni ce se cer lămurite. Mă rezum doar la durata medie de staţionare, ca parametru ce defineşte durata de retenţie în organism a unei molecule de agent toxic, de la intrare şi pînă la ieşire. Cum căile de evacuare pot fi dintre cele mai diverse, şi durata de staţionare poate fi diferită de la cale la cale. La fecale, e simplu. De la cîteva ore, la cîteva zile. Dacă evacuarea se face prin urină, putem vorbi de zile pînă la săptămîni, Iar dacă evacuarea se face prin păr/ unghii, atunci, nu putem preciza o durată de staţionare pînă nu tragem o linie cu carioca şi o tăiem cu cleştişorul cînd îi vine rîndul (2-3 luni la mîini şi 6 la picioare). Teoretic se poate face o medie a duratei de staţionare atunci cînd ieşirile pot fi mai multe, însă puţine toxice au aceeaşi gamă de ieşiri (de pildă vitamina A, odată pătrunsă în mediul intern, excesul se elimină numai prin tegument).
Un caz particular este durata de staţionare infinită. Ea se întîlneşte la intoxicaţii cu elemente grele, sau la inhalaţii de materiale insolubile (azbest şi alţi cîţiva compuşi cu siliciu, blende, oxid de uraniu etc.).
84Kg de spanac
Atît spanac ar trebui să mănînce un japonez pentru a îndeplini „norma” anuală de radioactivitate ingerată. Cum chiar şi cei mai popeye japonezi mănîncă sub 6,6Kg/an, pericolul este mult sub raţie. Iodul radioactiv are durata de înjumătăţire de 8 zile. Viteza de extincţie a iodului radioactiv este mult mai mare decît durata de staţionare a iodului în organism. Aşadar, timpul de înjumătăţire radiologică este cel care dă curba de extincţie în organism.
860litri de lapte
Volumul de lapte conţinînd cesiu ar deveni nociv dacă consumul ar depăşi cifrele din subtitlu. Nici chiar la prunci mărişori, consumul anual nu depăşeşte 116litri.
Durata de înjumătăţire rardiologică a cesiului este de 30 de ani. Chiar cesiul de ar fi, durata medie de staţionare/schimb a cesiului în organism este între 100 şi 200 de zile, durată în care se pişe sau se asudă tot ce nu a fost căcat în primele ore de la ingestie. Aşadar, la izotopii radioactivi (alcalini) cu solubilitate mare, între durata de înjumătăţire radiologică şi cea de înjumătăţire pe cale excretorie, durata de expunere este cea dată de viteza de dezasimilaţie.
Plutoniul
Cu plutoniul, lucrurile sunt mai complicate, dar în acelaşi timp şi mai simple. Plutoniul are dezavantajul că este insolubil, şi se acumulează în plămîni, unde, pînă la înjumătăţirea radiologică trec 40.000 de ani. Să trăim pînă atunci. Inhalat, şi neexpectorat la timp, poate induce cancere pulmonare.
Din fericire, prin densitatea gravimetrică mare a pulberilor cu conţinut de plutoniu, de la centrala Fukushima, aria de răspîndire a plutoniului este foarte mică, în curs de încremenire artificială.
Se cuvine o a doua relativizare. Natura preia şi neutralizează prin diluare cam toate prafurile cu plutoniu. Scăderea concentraţiei de plutoniu este întotdeauna mai rapidă decît se estimează. Chiar contaminate cu plutoniu, terenurile sunt spălate relativ repede de apa de ploaie. Pe coasta pacifică, media anuală de precipitaţii atmosferice este de peste 3.000mm. Comparaţi cu 700 (Bucureşti) 500 (Cernavodă) sau cu 1500 (M.Apuseni).
A treia relativizare: Dealungul istoriei atomice, maximul contaminării remanente cu plutoniu la nivel global s-a înregistrat acum 50 de ani, pe vremea experienţelor nucleare sovietice, americane britanice şi franceze. Atunci, nivelul mondial mediu al contaminării cu plutoniu a fost de O MIE DE ORI mai mare decît cel de azi, ceea ce contrazice boşul rusesc mîncat de nuş’ce expert rus citat de gazetele româneşti. Cu alte cuvinte, „zgomotul de fond” cauzat de plutoniu este 1/1000 faţă de cel de a cum jumătate de secol. Linişte!
I-aş aminti expertului rus, ce acredita ideea că la Fukushima ar fi mi rău ca la Cernobîl, că din peisajul Japoniei lipseşte stronţiul radioactiv, altminteri, vălătucit cu ghiotura, timp de luni de zile, de către magma radioactivă de la Cernobîlea-Lac. La Fukushima nu este cazul.
Şi chiar şi cu chintalele de stronţiu, cu cei 4000(?) de ani de înjumătăţire, înafara terenului depopulat definitiv, contaminarea cu stronţiu nu a fost atît de cronică pe cît se acredita. Stronţiul este un metal rudă cu calciul şi cu magneziul. Durata medie de staţionare în organism a ionilor alcalino-pămîntoşi este de 2,5 ani, cît durează ciclul de reînoire a întregii mase osoase.
Aşadar, nici măcar cadoul de la Cernobîl nu a fost atît de „stronţ” strong şi krepkîi pe cît se spunea despre produsele exportate de Uniunea Sovietică.
–––––––––––
Cîrcoţii ar putea invoca cei 10.000mc de apă contaminată radioactiv ce sunt deversaţi în prezent în ocean. Încă nu zicem hop! Alaltăieri, în largul pref. Iwate s-au prelevat probe de peşte şi de moluşte. Contaminarea a fost sub limita legală chiar. (o limită dictată de ecologari, aşa că nu trebuie pusă la îndoială). Azi s-a repetat operaţia. Rezutate, nu mai devreme de mîine.
–––––––––
Ca un fapt divers, micile şi multele companii exportatoare de moluşte marine în SUA, sunt nevoite ca, din cauza fobiei colective, şi a grijii pentru poporul american, să achiziţioneze contra 1200 USD, echipament de măsurare a radioactivităţii, şi să cheltuiască alţi 600 în fiecare lună pe avize şi certificări pentru a putea trece de organele vamale. (cum mai e cu prezumţia severină de nevinovăţie, domnilor?) Companiile producătoare de echipament de cercetare de radiaţie – concentrate în Kyoto – se bucură. Cît vor mai avea materialele în stoc. După? Dumnezeu cu mila.
–––––––––––-
În încheiere, vă arăt o poză făcută duminică, 3 aprilie, pe muncelul Hijiyama, la un centru de cercetare a efectelor radiaţiilor. Era duminică, iar în centrul de profil, nu erau decît două ţipenii de om, şi acelea, paznici. Dacă ar fi fost vreo alarmă, s-ar fi auzit zumzetul cercetării de anvergură-la-gură, s-ar fi auzit pîrîituri geiger-mulere, sau cel puţin s-ar fi văzut niscai scintilaţii bequerele.
Dacă nu puteţi buchisi firma, clicaţi pe poză.
Interviu în F5
Alin Fumurescu îmi ia un interviu la distanţă. În foileton. Pentru cine este curios, prima parte poate fi găsită aici. Îi mulţumesc lui Alin pentru bunăvoinţă.
Partea a II-a este gata.
Întrucît fauna de opinioni de pe Voxpublica este în mare parte nefrecventabilă, eventualele întrebări despre fotografii vă invit să le puneţi pe coloana de comentarii. Pentru uşurarea discuţiei, voi posta şi aici cîteva din cele publicate de Alin.
…şi partea a III-a.
● Deputatul venal se reprezintă numai pe sine
Scandalosul Adrian Severin nu reuşeşte să înţeleagă că prezumpţia de nevinovăţie se poate invoca NUMAI în faţa ciocănelului Justiţiei. Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să lovească cu propriile ciocănele, cu mult înaintea codelilor procedurale ce însoţesc de regulă zdrenţele politice prinse şi cu mîţa-n sac şi cu raţa-n gură. Din momentul dării sale în gît la britanica gazetă, AS a devenit egalul lui Mailat. Să-i acordăm aşadar, prezumpţia de nevinovăţie numai DUPĂ ce va rămîne singur, asistat legal, în faţa Justiţiei.
Preiau textul unei petiţii menite să îi amintească lui Adrian Severin că politicianul sperjur nu se mai reprezintă decît pe sine, şi că este legitim şi obligatoriu ca el să demisioneze înainte ca ruşinea să se lăbărţeze asupra propriilor progenituri.
D-le Europarlamentar Adrian Severin,
Noi, cetateni ai Romaniei, in urma actiunilor intreprinse de dumneavoastra in cadrul Parlamentului European, anume perceperea unor sume de bani in schimbul votului si a influentei dumneavoastra in institutia din care faceti parte, va solicitam sa va prezentati demisia.
Rusinea adusa in acest fel institutiei Parlamentului European, imaginii tarii noastre, prejudiciul adus in acest mod natiunii, intereselor partidului dumneavoastra, imaginii intregii societati, le consideram a fi inacceptabile.
Onoarea v-ar fi putut indruma catre un alt curs de actiune, inaintea faptului in sine si mai ales in perioada urmatoare. Ati demisionat din Partidul Social Democrat doar ca urmare a presiunilor din interiorul acestuia si adus in fata unei realitati de netagaduit. Pozitia dumneavoastra fiind acum total compromisa in Parlamentul European, insistenta de a continua a va exercita functia este derizorie. Vom inainta si Parlamentului European vocea noastra, vom cere permenenta incriminare a dumneavoastra. Consideram ca prezenta dumneavoastra acolo ne face cinste, nu ne reprezinta, nu este in concordanta cu aspiratiile noastre. Va rugam acum sa faceti pasul pe care trebuia sa-l faceti demult. Lasati-ne sa incercam o cale diferita, un alt reprezentat in care sa avem incredere.
Puteti semna petitia aici: http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/demisia_d_lui_severin_adrian_din_functia_de_europarlamentar-p47708053.html
Efecte la distanţă
Unda de şoc economic iscată de cutremurul din 11 martie în estul Japoniei, continuă să se propage. Hemiplegia economică perturbă întregul organism.
Toyota anunţă că îi lipsesc circa 500 de repere pentru a putea relua producţia. Nici companiile concurente nu se pot lăuda cu cine ştie ce realizări. Acum vreo trei zile, Carlos Goshn Ghosn, preşedintele Nissan, s-a întîlnit cu premierul Kan. Se pare că numai audienţa la premier nu rezolvă mare lucru. Raţionalizarea energiei electrice, precum şi distrugerea capacităţilor de producţie în zonele calamitate se resimt în industria auto din: SUA, China, UK, Franţa, Spania.
Atelierele de revizie şi reparaţii ale companiei feroviare JR Nishi Nihon (Vestul Japoniei) duc lipsă de piese de schimb. Frecvenţa trenurilor a fost redusă la jumătate în tot sectorul Chugoku (pref. Okayama, Tottori, Hiroshima, Shimane, Yamaguchi).
EDIT: Din acelaşi motiv, şi în Kansai, frecvenţa trenurilor a fost redusă cu 40%.
Compania Yamaya, ce deţine o reţea de magazine de băuturi, are sediul central în Sendai (pref.Miyagi). Din cele trei patru magazine din Hiroshima a dispărut apa minerală.
Bateriile electrice alcaline aproape că au dispărut. Mai pot fi găsite doar baterii cu mangan. Au mai dispărut săculeţii termogeni autocolanţi. Cei fără lipici sunt încă în rafturi. De asemeni, nu mai sunt de găsit mînuşile de polietilenă (pentru manipulat alimente).
Furnizorul de produse lactate mi-a adus smîntîna dulce în ambalaj neinscripţionat. Lipseşte cerneala tipografică.
Pe măsură ce voi descoperi şi alte lipsuri voi actualiza pe coloana de comentarii.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
11 comments