Fără buletin

Ascult la B1TV că nici nu se descoperi bine zăcămîntul de apă termală din apropierea Bucureştilor că se şi găsiră candidaţi la primărie, care să proclame că acolo se află gigacaloria pe de-a moaca.

Încerc să temperez entuziasmul, pînă nu prind de ştire ecologarii. Ăştia ar fi în stare să pună în mişcare un întreg arsenal pentru a prosti lumea cu viziunea lor idilică, deloc inginerească, despre resursele planetei.

Apa termală nu este o resursă inepuizabilă. Întocmai ca alte zăcăminte, are limite de volum. Din zăcămintele de apă termală nu se poate extrage oricît fără ca însăşi rezistenţa substratului să sufere, sau fără ca zăcămîntul să se epuizeze. De aceea, de pildă, în Japonia, unde, dacă te străduieşti, poţi da de apă termală şi în propria curte, extracţia este reglementată drastic. Autorizaţia de extracţie prevede şi diametrul maxim admisibil pentru conducta de extracţie, şi numărul maxim de întreprinzători pe kilometrul pătrat. În unele zone, zăcămintele de apă termală fac parte din rezervaţii geologice. De acolo nu se extrage.

Mineralizaţia apei termale poate fi mai mare decît a apei de puţ. Ceea ce pune probleme mai mari de coroziune şi scumpeşte distribuţia. Ele pot fi mai mici dacă se interpun schimbătoare de căldură, însă asta limitează în jos condiţiile de temperatură ale agentului primar. E iutil să foloseşti apă termală de 35-40 de grade pentru încălzirea la distanţă. Pînă la consumator, ajunge apă călîie spre rece chiar şi fără schimbător. Şi dacă îi mai pui şi un schimbător de căldură (pentru a iftini reţeaua de distribuţie), vei avea nevoie de apă de cel puţin 80 de grade la sursă.Ceea ce oricum cere debite mari, mult mai mari ca cele actuale, din reţelele RADET (105 grade la sursă).

În concluzie, dacă îl auziţi pe vreun Virinel că vă promite gigacalorie la preţ de milicalorie, să ştiţi că mănîncă borş.

Această prezentare necesită JavaScript.

(continuare din numărul trecut)

Coborîm…

Ajungem pe o mică platformă amenajată cu instalaţii de joacă. Privim către Taoshima. Un monstru marin aluneca spre nord în lumina piezişă…

(ilizibil)taka-maru. Un petrolier de vreo 200m lungime. După cum (nu) vălureşte, pare tractat. (am descoperit în alt cadru remorcherul)

Apele Hiroşimei au fost mult timp prea puţin adînci pentru a permite accesul navelor mari. Pe la 1880, prefectul Senda a iniţiat planul de amenajare portuară. Pînă atunci, navele mari erau nevoite să tragă mai departe, iar încărcătura să fie transbordată pe vase mici pînă la Hiroşima. Linia ferată Sanyo nu se lungise încă.

Zis şi făcut. Grindul de la nord de Ujina a fost lungit pînă la contactul cu  insuliţa. Apele au fost dragate. Lucrul la „terraformare” avansa încet, deoarece se lucra numai în orele de reflux.  Pescarii din zonă s-au opus constant proiectului. Uneori se mai terminau banii. Prefectul acoperea bugetul şi din buzunarele propri. În 1889 însă, limba de uscat a fost gata. Costul s-a ridicat la 300.000 yen (cca 60 ml.USD din zilele noastre). Locuitorii şi-au exprimat recunoştinţa, postmortem, botezînd unul din cartiere, Senda-machi.

Actualul port de pasageri este niţel mai la vest de cel vechi. Iar cel de containere (la extremitatea vestică a grindului), nu are mai mult de 20 de ani. Din construcţiile vechi nu a mai rămas decît clădirea căpităniei.

Una din marile companii de construcţii de platforme de uscat, peri-litorale, este PentaOcean (pe japoneză Goyoo) cu sediul în Hiroşima. Ea a construit şi platforma terminalului de containere de la Agigea. Proiectul data de pe vremea cînd Traian Băsescu era secretar de stat. A fost finalizat, în prima fază, în anul 2003, cînd noua platformă de uscat a fost populată cu primele macarale de chei.

Aşadar, pe lîngă că la Constanţa a fost construit primul terminal modern de containere din Marea Neagră, lui Traian Băsescu îi datorăm şi extinderea ariei de uscat a României. Ca să nu mai zic de extinderea ariei marine, în primul mandat prezidenţial.

Dar, să revenim. Decenii la rînd, locuitorii Ninoshimei s-au îndeletnicit şi cu excavarea nisipului marin. Pentru construcţii. După cutremurul din Kobe-Osaka-Awajishima, din 17 ianuarie 1995, cînd structuri solide s-au prăbuşit, două învăţăminte au fost trase. Structurile de oţel construite din grinzi subţiri (şi multe), rezistă mai bine, deoarece cele groase (şi puţine) se rup urît. Cea de-a doua învăţătură a fost citită în structurile de beton, unde s-a observat că sarea din nisipul marin corodează armătura şi şubrezeşte clădirile. Deşi normele de calitate pentru nisipul marin erau drastice, nu a fost chip să fie respectate. Din 1997, o lege interzice  definitiv dragarea cu scop extractiv. Atît pentru siguranţa în construcţii, cît şi pentru conservarea circulaţiei actuale a curenţilor mareici în Marea Seto, pentru a nu strica ariile de sedimentare naturală, în folosul fondului piscicol.

Cînd am fost acolo, în vecinătata micului port Ninoshima, erau trei utilaje de dragare, dar numai pentru ajustarea profilului submarin stricat de aluviuni.

Odată cu legea ce interzice folosirea nisipului şi pietrişului marin în construcţii, au rămas utilajele, multe încă neamortizate. O bună parte din micile companii de profil au falimentat. Cîteva îşi aveau sediul în Ninoshima.

Coborîm. Mîncăm de seară, întindem cortul şi, din lipsă de ocupaţie, adormim pe la ora opt. Ne trezim devreme. Ne înviorăm pe terenul de fotbal, tragem cîteva şuturi în minge, mîncăm, apoi, îi propun lui Tetsu să mai urcăm o dată pe Kofuji. Tetsu îmi mărturiseşte că nu mai corespund viziunii sale despre ieşirea în natură. Cred şi eu. Orice copil s-ar plictisi văzîndu-şi tatăl moşmondind pe lîngă un aparat foto şi gîfîind după 20 de minute de alergat pe teren, dar nu şi cînd urcă pe munte. Şi nici măcar un foc de tabără nu îi face.

Ne strîngem bagajul, iar pe la 6:30 o luăm din loc. Dăm roată tot în sensul acelor de ceasornic. Ajungem în vecinătatea şcolii.

Un monument  dedicat victimelor bombardamentului atomic. Alături, o placă explicativă.

Citez:

Pe 6 august 1945, la prima explozie nucleară din istoria umanităţii, într-o clipă, au rezultat două sute şi ceva de mii de morţi şi răniţi. Pe Ninoshima au fost transportaţi mulţi răniţi iradiaţi, însă, în lipsa unei minime îngrijiri, mulţi au murit. În acea învălmăşeală, mulţi au fost îngropaţi sumar.

În noiembrie 1971, în curtea gimnaziului, au fost dezgropate resturile a 517 victime, şi cenuşa a circa 100 de cadavre. Cîteva alte vestigii au fost descoperite.

În septembrie 1990, în cuptorul vechiului cremtaroriu pentru cai al armatei, a fost descoperită o cantitate de circa 300 de lopeţi de cenuşă umană.

În iulie 2004, în locul săpat în 1971, au mai fost găsite resturile a 85 de victime şi 65 de vestigii.

Resturile pămînteşti au fost duse în Parcul Păcii din Hiroşima şi depuse laolaltă cu celelalte rămăşiţe ale victimelor exploziei nucleare. Cele 65 de vestigii au fost încredinţate muzeului memorial.

Acuma, moartea colectivă e greu de asimilat de mintea umană. Cifrele distrag. Ne duc cu gîndul la statistică, la recorduri, la care e mai tare şi mai criminal. Nu ne putem da seama de grozăvie decît prin foraje înguste.

Unul din vestigiile găsite în anul 2004, era un nasture metalic, rămas de la o uniformă de gimnaziu. Avea gravate două ideograme: 内谷 (numele titularei). Aparţinuse mătuşii unuia din prietenii mei (cu care am şi călătorit de altfel în România). Fata era elevă de gimnaziu în oraş,  la data fatidică. Apartenenţa nasturelui a fost confirmată de fratele victimei (tatăl prietenului). Identificarea fost fără dubiu, deoarece fratele reţinuse aproape 60 de ani, o particularitate a uneia din ideograme. Gravată de mînă, ideograma avea una din trăsături terminată într-un fel care fratelui îi displăcea.

Povestea a fost transpusă într-un documentar difuzat de NHK în august 2004.

(sfîrşit)

(continuare din numărul trecut)

Suntem în vîrful Aki-no-kofuji (278m). Facem un tur parţial de orizont, deoarece, spre vest, un copac ascunde priveliştea. Mai strică clişeul şi o linie electrică aeriană ce alimentează baliza terestră pentru traficul aerian. (În apropiere e vechiul aeroport din Hiroşima).

Spre nord, portul Ujina din Hiroşima.

Portul Ujina

În stînga se pot vedea două bazine închise. Sunt de fapt două viitoare parcele de uscat. Urmează a fi umplute cu pietriş şi cu moloz.
Oraşul continuă să se extindă. Acum 300 de ani, terenul inundabil se întindea încă patru kilometri mai spre nord. Treptat, uscatul a fost extins prin îndiguire. Însăşi porţiunea de vegetaţie din dreapta (partea cu farul roşu) acum 100 de ani era insula Moto-Ujina.

Un mic terminal de containere, alături de o a doua viitoare parcelă de uscat. Puţin mai la nord, o fabrică de ciment. Se poate vedea clar şi unul din cele cinci braţe ale rîului Ota.

Gorganul îndumbrăvit din partea stîngă este tot o fostă insuliţă, înghiţită de grindul în expansiune. Mai la sud de Ebayama (gorganul) se află o  insulă artificială, de formă aproximativ dreptunghiulară, ce ţine una din cele două platforme din oraş, ale concernului Mitsubishi Heavy Industry (MHI).  (Vom reveni mai jos)

Platforma Eba. Pînă în 1962, insula Eba a găzduit un şantier naval al MHI. Regresul construcţiilor navale a dus la reconfigurarea platformei pentru construcţii metalice de mare tonaj. Pe grindul vecin (cel cu hala albă), numit Kan’on,  se află o altă platformă de-a MHI, dar destinată construcţiei de utilaj chimic şi energetic.

Actualmente, pe platforma Eba  se construiesc module metalice pentru poduri, pentru coşuri de fum, precum şi macarale de mare tonaj. În special, macarale şi poduri rulante pentru containere.

13 din macaralele de la terminalul de containere Agigea au fost croite şi asamblate aici. Cînd a venit vremea să fie cărate în România, din motive de spaţiu, una dintre cele trei mari macarale de chei, a fost transportată demontată, iar două au fost puse erecte pe puntea vaporului. Cînd au făcut socoteli, inginerii şi-au dat seama că cele două agregate depăşesc cu 90cm gabaritul admis de podul de peste Bosfor.  Au cerut permisiunea ca, la trecerea prin strîmtoare, să mărească niţel pescajul vasului transportor, astfel încît să nu strice podul. Turcii nu au fost de acord (avînd şi experienţa petrolierului Independenţa). Pînă la urmă, inginerii nu au avut încotro, au tăiat sfîrcurile şi le-au sudat la Constanţa. Îmi zicea unul din ingineri: –„Ar fi fost păcat să stricăm podul de peste Bosfor, că şi p-ăla, tot noi l-am făcut”.

(Urmează un zoom-in)

În hala din imagine se confecţionează subansamble de avion pentru Boeing. 35% din corpul avioanelor Boeing se confecţionează în Japonia.

Terenurile construite în mare au un dezavantaj: cînd, prin natura procesului tehnologic, sunt neîndiguite (ca cel din imagine)  la cîte un taifun de toamnă, cînd şi mareea  e mai înaltă, sunt  inundate. Pe zidul uneia din clădirile de birouri de pe platforma MHI-Eba, există un răboj cu anul, numărul taifunului şi cota.  1,2m peste cota uscatului nu este o raritate.

Urmează o serie de fotografii în zoom-in.  Datorită aplatizării perspectivei, clădirile par înghesuite. Realitatea este ceva mai „rarefiată”.

În planul proxim se poate vedea terminalul de containere de pe grindul Ujina-Niho. În planul secund, pe grindul Yoshijima, o fabrică de ciment. Imediat în spatele ei, două antrepozite frigorifice. Pe braţ, mai în aval de pod, sunt pilonii noii căi ocolitoare a DN2. Cînd va fi gata, traficul de pe actualul DN2 e de aşteptat să scadă.

Am lăsat fotografiile la rezoluţie ceva mai mare. Cu două clicuri succesive, se pot mări. Fotografia de mai sus oglindeşte zona central-vestică a oraşului Hiroşima. În dreapta, între orele 2 şi 3, se poate vedea marcat cu un cerc negru, Domul Atomic. Pentru a vă da seama de aplatisarea perspectivei, ansamblul de locuinţe din spatele Domului se află la aproape 1Km depărtare relativă. Ansamblul din Motomachi a fost construit în 1957, într-o viziune le-corbusieră. Chiria este mică, dar întreţinerea faţadelor, plătită din  bani publici, costă imens. Acolo, infracţionalitatea este peste media oraşului. Se pare că arhitectura nu este nevinovată cînd vine vorba de accentuarea năravurilor rele.

Hiroşima – zona centrală. Podul din planul apropiat reprezintă noul DN2. În stînga, la ora 9, se poate vedea din nou Domul Atomic. Blocul albicios din porţiunea centrală (uşor stînga sus), este un hotel de lux. Terenul aparţine companiei telefonice NTT. Acolo, preţul unitar este cel mai mare din oraş.

↑　Zona central-estică a Hiroşimei.

↑ Aceeaşi zonă central-estică, ceva mai la est.  În planul apropiat, grindul Ujina. În planul secund, în dreapta, este un muncel numit Hijiyama, orientat nord-sud, înalt de vreo 40m, lung de 800m şi lat de maximum 400. Faţa lui vestică a fost rău pîrjolită la bombardamentul atomic. Actualmente, pe culmea sa se află un muzeu de artă contemporană, o bibliotecă de manga şi un centru de cercetare a efectelor radiaţiilor nucleare. În spatele silozului din centrul imaginii (de fapt un mare magazin universal) se află gara Hiroşima. Iar în planul terţ, pe faţa muntelui cu cupola aceea ţuguiată şi argintie, cartierul Hikari-machi. În era Edo, atît acolo, cît şi pe grindul Kan’on (din partea opusă a oraşului) trăiau cei dinafara sistemului de caste. Prejudecăţile despre cei încetăţeniţi abia la afîrşitul erei Edo, încă nu s-au şters cu totul. Însăşi, insula Etajima (la sud de Ninoshima) îşi trage numele de la aceeaşi categorie de locuitori dinafara sistemului de caste.

↑ Zona de est a Hiroşimei. Se vede în prim plan portul Ujina. Zona înverzită din planul secund este restul muncelului Hijiyama. Mai departe, pe coasta muntelui, o parte din cartierul Ushita. În centrul fotografiei, (mai mult în jumătatea dreaptă) se poate vedea acoperişul unei arene de baseball, construită recent, pe terenul achiziţionat de la compania feroviară JR. Arena veche, din vecinătatea Domului Atomic,  construită în anii 50 din subscripţie publică, este în curs de demolare. Proprietatea asupra terenului eliberat rămîne în litigiu. Cu atît mai încleştat, cu cît preţul unitar este acelaşi cu al celui de sub hotelul de lux.

Nu se vede în fotografie, dar cîteva zeci de hectare de teren din apropierea stadionului de baseball sunt în curs de sistematizare.

↑ În planul apropiat este fosta insulă Moto-ujina. Cam dincolo de linia de Shinkansen nu mai este Hiroşima, ci tîrgul Fuchu, din plasa Aki. În Fuchu îşi are sediul compania Mazda. O parte din liniile de fabricaţie sunt acolo, dar şi în oraşul Hiroşima. (v. poza de mai jos)

↑ Ougonzan Un muncel din fosta insulă Niho, înalt de 190m. În fundal, tîrgul Fuchu.

Muncelul are o prelungire lătăreaţă şi molcomă spre vest. Acum 70 de ani, erau grădini terasate. În spatele lui, pe un teren mlăştinos, erau grădini de lotus de rădăcină. Muncelul, între timp s-a împădurit, iar grădinile de lotus au fost transformate în arii rezidenţiale. De jur împrejurul muncelului, ariile rezidenţiale se extind în sus. La baza muncelului se poate vedea cea de a doua uzină de automobile Mazda-Ford. Dincoace de DN2 este o platformă de îmbarcare a produselor. Într-o fotografie de mai jos se va vedea şi sediul central al companiei.

↑ Iată acelaşi ansamblu văzut din partea opusă, de pe Ogonzan. În planul depărtat se vede şi Aki-no-kofuji de pe insula Ninoshima. Fotografia am tras-o în zorii zilei de 19 septembrie 2011.

↑ Iată şi sediul central al companiei Mazda. În planul secund, dincoace de DN2, aceeaşi imensă platformă de îmbarcare. Ceva mai în dreapta, un depozit de automobile supraetajat.

Şi cu aceasta, am încheiat lunga şi pe-săritea divagaţie despre Hiroşima văzută de pe insula Ninoshima.

În episodul următor vom reveni cu picioarele pe insulă.

(va urma)

Ninoshima este o insuliţă muscelos-păduroasă, aflată la mai puţin de un kilometru de limita sudică a oraşului Hiroşima. Numele său înseamnă Insula Asemănării, probabil de la principalul său muncel, numit Aki no kofuji – Micul-Fuji-al-Ţării-Aki (numele vechi al actualului judeţ Hiroşima). Forma este asemănătoare, dar scara, desigur, diferită. Kofuji nu are decît 278,1m înălţime. Suficient cît să dea numele unui cartier de-al Hiroşimei: Fujimi-cho (Fuji-vede).

Aria insulei nu depăşeşte 4 kilometri pătraţi. Pe circumferinţă se poate da o tură cu bicicleta în numai o oră. Doar pe jumătate din lungimea drumului litoral pot circula automobile.

Nu există niciun curs permanent de apă, ceea ce face agricultura aproape imposibilă. Doar cîteva grădini terasate pot fi văzute.

Populaţia actuală numără 1004 locuitori, majoritatea bătrîni. Sunt doar două pensiuni şi o coşmelie de cantină, botezată restaurant. Cîteva mici prăvălii sunt vizibile în preajma micului port de la vest, din zona populată mai intens.

Ninoshima aparţine administrativ de sectorul Sud al oraşului Hiroşima.  Are un post de poliţie şi un birou-capilar al primăriei de sector. Deţine o şcoală primară la baza unui promontoriu şi un gimnaziu ceva mai la nord, ambele pe partea estică, ceva mai slab populată.

Ninoshima a fost populată tîrziu, abia prin era Edo, odată cu extinderea fermelor de stridii. În era Meiji, pe Ninoshima a fost instalată o mică garnizoană de carantină pentru cai. A rămas de atunci hornul unui crematoriu de animale, în curs de ruinare. Eroziunea litorală a dus între timp la inundarea crematoriului. Fortificaţiile au fost în cea mai mare parte demolate, iar terenul, ocupat cu un azil de bătrîni şi cu un complex de tabere pentru copii: instalaţii de scaldă, parc de joacă, teren de fotbal, centru de instrucţie, bucătărie în aer liber şi colibe-dormitor.

Obişnuit să umblu pe alte coclauri, am descoperit tîrziu insula, deşi, din portul Ujina, cu feribotul, se fac numai 20 de minute. Mai mult durează manevrele de intrare şi ieşire în şi din port. În aprilie dădui o tură de recunoaştere. Ieri însă, traversarăm să rămînem peste noapte.  În cort.

Ieşim din port printre cele două faruri.

Farul roşu…

…şi farul alb.

Ajungem mintenaş la debarcaderul principal de pe Ninoshima. (mai e unul pe partea estică, dar la care feribotul nu trage decît de trei ori pe zi.)

Către vest, se vede insula Miyajima, pe care tocmai am „trădat-o”. Anul trecut pe vremea asta eram acolo.

Pornim la drum în sensul acelor de ceasornic (ocolim pe la nord).

Fojgăit de funamushi. Nişte cîrcăieci cu aspect de bărcuţă, de unde şi numele (insecta barcă). Seamănă la alergare cu gîndacii de bucătărie, ceea ce îi cam dă lui Tetsu o senzaţie de silă. Încerc să îl liniştesc. Sunt numai nişte „libărcuţe”. Nu muşcă. Doar fug.

Funamushi

Trecem pe lîngă hornul crematoriului de cai. (fotografia de mai jos am luat-o în expediţia de recunoaştere, de pe 1 aprilie)

Crematoriul de cai

Ajungem într-un mic golf. Mareea este joasă, ceea ce ne permite să observăm agregatele de stridii în cultură rezemată.

Trecem pe lîngă un cămin, probabil pentru personalul didactic al gimnaziului din vecinătate. Ne atrage privirea o statuie de bronz, uşor disproporţionată, înfăţişîndu-l pe Karl Juchheim, un fost prizonier neamţ. În primul război mondial, nu ştiu prin ce împrejurări, un grup de prizonieri au fost internaţi într-un mic lagăr pe insula Ninoshima.

Trebuie spus că în erele Meiji şi Taisho, militarii capturaţi de japonezi aveau un regim de semilibertate. Erau mai degrabă ostateci. Aveau dreptul de a-şi aduce familia în locul de detenţie, aveau voie să închirieze locuinţe, să se căsătorească, să îşi facă de lucru. Astfel, în războiul ruso-japonez din 1905, vreo 3000 de prizonieri ruşi au fost „cazaţi” în oraşul Matsuyama din insula Shikoku. Unii au rămas acolo definitiv. În Matsuyama există chiar şi un cimitir rusesc, bine întreţinut. În anumite zile, elevii locali merg  în grupuri organizate pentru a depune flori la morminte. Cimitirul este inclus în circuitele turistice.

În epoca statului totalitar din era Showa, însă, japonezii, pe cît de primitori fuseseă înainte, pe atît de cruzi au devenit.

De un tratament relaxat au avut parte şi prizonierii nemţi de pe insula Ninoshima. Karl Juchheim a putut astfel să îşi aplice „tehnologia” preparării Baumkuche. Şi astfel, dintr-un accident istoric, meniul japonezilor s-a îmbogăţit cu un nou produs alimentar.  Recunoştinţa a fost exprimată în bronz.  (fotografia am tras-o pe 1 aprilie 2012)

Trecem de clădirea gimnaziului, apoi de două mici instalaţii de dejghiocare a stridiilor şi ajungem în dreptul căminului de bătrîni. În spatele lui, complexul de care pomenii mai sus. Parcul este pustiu. E prea timpuriu pentru activităţi de vacanţă. Lăsăm bicicletele de izbelişte…

…mîncăm de prînz, apoi o luăm pe poteca de pe piciorul muntelui.

Cînd ajungem pe la jumătatea urcuşului, peisajul se deschide.

Vedere către est. Insula Taoshima (Toogeshima?) În fundal, se poate vedea vîrful Egezan (cca. 600m) dintre tîrgurile Yano şi Saka, din plasa Aki. În planul apropiat, culturi flotante de stridii.

Vedere către sud. Se poate vedea aşezarea de la port, precum şi cele două promontorii de la extremitatea sudică. În planul terţ, insula Etajima, considerabil mai mare, mai dendritică şi mai populată.

Un zoom-in pe aşezare. În ultimul plan se întrevede oraşul Ootake, cu a sa industrie chimică. Săptămîna trecută fu o explozie la o fabrică de adezivi a concernului Mitsui. Un operator de 22 de ani a murit.

Alt zoom-in către est. Aşezarea se numeşte numeşte Tennoo. Cupola din vale nu este a unei biserici, ci este una din clădirile unui parc de distracţii falimentar, numit Kure Portopia. Aşezarea aparţine oraşului Kure.

Ajungem în vîrf. Gata! Pot spune că, în sfîrşit, am urcat pe Fuji. E drept, un Fuji de interes local, dar care sigur nu dă boala de altitudine.

(va urma)

(Citeşte: cici.)

Pentru chichi 父 – tată, lucrurile sunt clare. Chichi are încă două homofone, însemnînd lapte şi respectiv ţîţă (aşadar, atribute femeieşti), dar cu care nu are nicio legătură.

Una din piste merge pe un generic ji (父)、 ce ar descrie generaţia/generaţiile din amonte. Astfel, oji (scris, în mod neunitar 叔父,　伯父, precum şi 小父, alt oji, dar în vorbirea cu un terţ mai în vîrstă)  înseamnă unchi. Dacă socotim, pentru bunic,  termenii ojii お爺, precum şi persiflantul  jijii 爺, totul este coerent. Se adaugă oyaji 親父, cu sensul de babacu’. Conversia în chichi este plauzibilă, ţinînd seama că unul din agenţii inovatori în lexic este limbajul copiilor.

Ca în cazul lui (o)too(san)　お父さん. Pentru rădăcina to este acreditat te 手 – mînă. În limbajul copiilor, (o)tete, are  sensul de mînă/mîini. Din tete, s-a format toto, cu apelativul arhaic toto-san.  Nu e clară însă conversia lui tete în toto. Nu e clar însă cum a fost evitată homofonia cu toto (uneori taitai)  însemnînd, în limbajul copiilor, peşte. Dar dacă copiii au fost în stare să disjungă între: lapte, ţîţă şi tată, nu cred că a fost o problemă reală suprapunerea dintre tată şi peşte. Din toto-san s-a format tottsan, folosit şi în prezent în unele regiuni. Otoo-san, aşadar, a venit cumva firesc. În limbajul tineretului, contracţia e şi mai mare: oton şi respectiv okan.

În aval şi în colateral, însă, rudenia este destul de prost diferenţiată pe sexe . Pentru primii născuţi, ea există şi e veche:  ani 兄 – bade şi ane 姉 – lele, ţaţă, sunt prezente, însă pentru următorii născuţi, disjuncţia a apărut tîrziu. Nu mai departe, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, otooto 弟 – frate mai mic putea fi şi soră mai mică, rădăcina oto neavînd nimic în comun cu sexul. Imooto 妹- soră mai mică,  a apărut ulterior, din contragerea lui imo-no-hito (întotdeauna, sora mai mică e mai simpatică). Pentru prîslea, deşi recent, şi probabil cu scop administrativ, a apărut suego 末子 folosit pentru ambele sexe. Însă e rar, şi numai explicativ, prezent în vorbirea curentă.

Deşi lipsesc vere!, prîsleo! şi nepoate!, observăm că termenii folosiţi în primul rînd ca apelative, şi parţial ca explicative, (dar nu neapărat administrative) sunt cam aceiaşi cu cei folosiţi în societatea rurală românească: bădiţă, leliţă, ţăţică, unchiule, mătuşico, moşule. Cu deosebirea că ei sunt încă vii, chiar şi în suburbiile marilor oraşe. Este unul din indiciile că societatea japoneză rămîne rurală în esenţa ei.

Pentru nepot de unchi, termenii sunt oiko şi meiko. Iar pentru nepot de bunic, mago 孫. Ultimul, ambisex. Nici disjuncţia oiko – meiko nu pare a fi prea veche, din moment ce cea între otooto- imooto este atît de recentă.
Pentru veri  – itoko, disjuncţia de sex nu s-a făcut nici pînă în ziua de azi. Doar în scris (従兄弟 şi respectiv 従姉妹), în special cu scop administrativ. De pronunţat se pronunţă însă la fel.

Se constată lipsa unui termen neaoş pentru fraţi. Probabil a existat, însă s-o fi pierdut. Există însă termeni sintetici, ca de plidă kyoodai 兄弟 folosit adesea şi pentru sexul femeiesc, deşi există shimai 姉妹 (ex: san-nin-shimai 三人姉妹 – trei surori). Kyoodai e folosit şi ca apelativ între fraţi sau între membrii aceleiaşi găşti. Însă, funcţional, pare mai degrabă un calc după termenul omolog din argoul american.

(va urma)