Fără buletin

▲ Sentinţă de anulare a alegerilor din colegiile #1 şi #2 Hiroşima

Posted in Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2013/03/26

Despre premizele perverse ce produc rezultatele perverse născute de legea electorală din România s-a tot discutat. Şmecheria cu decuparea colegiilor este strigătoare la cer, dar nimeni nu întreprinde nimic pentru a restabili echitatea.

Iată că japonezii, cu un sistem electoral asemănător, cu aceleaşi rezultate paradoxale – dar cel puţin cu cotă fixă de fotolii adjudecate prin redistribuire, ceea ce face ca întotdeauna 180 din cei 480 de deputaţi ai Camerei Reprezentanţilor să fie în număr constant – au luat taurul de coarne.

Într-o sentinţă a Curţii Supreme de după alegerile generale din 2009, a fost declarat neconstituţional raportul de 2,43 între greutatea celui mai uşurel şi respectiv cel mai greu vot. Raport rezultat atît din decuparea vinovată a unor colegii inegale numeric, cît şi din cauze demografice în timp.
Camera reprezentanţilor însă a ignorat decizia Curţii Supreme, iar la alegerile din 16 decembrie 2012, a trasat cele 300 de colegii exact ca la alegerile precedente.

Contestarea nu a întîrziat. Grupul de avocaţi pentru sănătatea sistemului electoral, înfiinţat în 1962, are deja 14 sentinţe pronunţate de tribunale judeţene, pentru 31 de colegii. Sentinţe călîi, în care se constată anticonstituţionalitatea greutăţii votului, dar nu sunt urmate de decizii de anulare a alegerilor.

…pînă ieri, cînd Tribunalul judeţean Hiroşima a declarat nule alegerile din colegiile #1 şi #2 Hiroşima*). cu observaţia că raportul faţă de medie al electorilor calificaţi a fost intolerabil de mic (0,65 în colegiul #1 şi 0,52 în colegiul #2) ceea ce ridică greutatea votului individual la (raportul invers) la 1,54X şi respectiv 1,92X. Cu alte cuvinte, un vot din colegiul #2 Hiroşima a fost de aproape două ori mai greu decît media. Într-adevăr, intolerabil. Decizia de ieri, de anulare a alegerilor în colegiile citate, este prima de acest fel de la intrarea în vigoare a actualei Constituţii (1946). Dragnea are de ce se teme acum.

Pentru a scoate din Camera Reprezentanţilor cei doi deputaţi (dintre care Kishida fu ales şi de nevastă-mea), va fi însă necesară o decizie a Curţii Supreme a Japoniei**) care să confirme decizia de azi a Tribunalului judeţean Hiroşima.

Vestea vine foarte prost pentru regimul Abe II, deoarece premierul, aşezat confortabil pe o majoritate îngrijorător de mare, tocmai declara prin ianuarie că nu e dispus să iniţieze modificarea codului electoral.

Sursa este Radio NHK, buletinul din 26 martie ora 0, dar ştirea poate fi găsită şi pe Yahoo! care citează din Asahi.

Pentru a ne da seama cît de departe suntem de noţiunea de echitate, trebuie să observăm că în Constituţia românească este „firesc” ca, în plenul Camerelor reunite, votul unui deputat să fie de 2,354X mai greu decît votul unui senator. Ceea ce e intolerabil în Japonia, devine tolerabil şi natural în promiscuitatea morală a Constituţiei iorgovane amendate.

–––––––––
*) Fără legătură cu subiectul: în colegiul #3 Hiroşima a fost o situaţie „românească”: Candidatul I – admis, Candidatul II – respins, Candidatul III – admis.
**) O secţie a Curţii Supreme a Japoniei îndeplineşte rolul de Curte Constituţională.

▲ Echitatea în socializarea primară

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/12/03

Duminică îmi veni rîndul să particip la antrenamentul de fotbal de la şcoala lui Teţu. În mod curent, prin rotaţie, părinţii asistă la antrenamente, însă de data aceasta fu vorba şi de participare. Neavînd prea multe în comun cu sportul, am preferat să stau pe margine şi să fac fotografii. Mămicile găteau tonjiru într-un cort din curtea şcolii, iar puţinii taţi erau folosiţi ca portari în micile întreceri intraclub.

Cînd scosei aparatul, coechipierii lui Teţu, aflaţi într-o scurtă pauză, curioşi, aruncară o privire în geantă, unde descoperiră două mandarine rătăcite. Le-am dat mandarinele. Au făcut ei socoteala că le-ar reveni cîte două compartimente de fiecare. Rămînea unul…
SONY DSC
Nefiind într-o dispoziţie potrivită pentru citrice, le-am zis să se descurce. S-au opus ferm, motivînd că ar ieşi cu ceartă. Aşa că fusei nevoit să mănînc restul împărţirii.

Acolo unde restul de resursă indiviză apare, se aplică dreptul natural, sub forma jan-ken-poi (piatră-foarfecă-foaie). Însă, atîta timp cît pentru rest se găseşte un receptor neutru, are prioritate receptorul terţ. Adică eu.

Echitatea este o valoare pe care japonezii şi-o însuşesc odată cu mîncatul cu beţe şi cu statul pe oliţă. În cele mai mici detalii de viaţă identifici echitatea într-o formă sau alta.
De pildă, la antrenamentul de sîmbătă, cînd, la ordinul antrenorului, copiii făcură un mic campionat de lifting, pentru care şi-au ales arbitrii personali din rîndul părinţilor, Teţu veni la mine să îl arbitrez. Dar în secunda următoare se răzgîndi. Am fost de acord. Dacă l-aş fi arbitrat eu, ne-am fi aflat în conflict de interese. Aşa că îşi alese o mămică terţă.

Cînd copiii terminară de mîncat mandarinele, simţii privirea unuia dintre ei. Mă urmărea să îmi înapoieze cojile. Nu era frumos să le zvîrle. Iar responsabilitatea pentru „incident” îmi revenea.

Ne putem acum explica de ce sinistraţii sunt atît de disciplinaţi cînd e vorba să îşi împartă puţinele resurse. Cu toţii au siguranţa că nu vor fi nedreptăţiţi. Chiar dacă s-ar ivi vreun şmecher, sau vreo babă „cu trei operaţii” să fenteze repartiţia, oprobriul ar fi unanim.

★ Plutocraţia, izvor de moravuri

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/11/20

Una din misiunile mediilor de informare este să promoveze interesul public. Reclamele de interes public – iar reclama electorală este de interes public – nu se cuvine a fi plătite sub nicio formă. Costul lor poate fi însă dedus la bilanţul contabil, cu condiţia să ca ele să fi respectat principiiile statului de drept, anume, echitatea, sub forma egalităţii de şanse. Asta înseamnă că orice reflectare a manifestărilor electorale (clipuri, dezbateri, ştiri etc.) trebuie să fie riguros egale în acelaşi segment de timp, pentru toate formaţiunile politice, indiferent de relevanţa şi de popularitatea lor.

O revoltătoare pagină de pe saitul Antenei 3 conţine afişat tariful pentru servicii de promovare electorală. Ceea ce e strigător la cer este că CNA a consimţit la instituirea reclamei electorale pe bani:

„In conformitate cu art.5, alineatul 4 din Capitolul II – proceduri preliminare din Decizia CNA nr.738 privind principii de desfasurare a campaniei electorale pentru alegerea Camerei Deputatilor si Senatului, prin intermediul serviciilor media audiovizuale, punem la dispozitie tuturor competitorilor din alegerile parlamentare tarifele pe emisiune si pe unitatea de timp ale Antena 3:”

Întregul mecanism de contractare şi decontare contrazice definiţia partidelor politice ca persoane-juridice-de-drept-PUBLIC. Astfel, o entitate privată ce are misiunea de a promova interesul public, devine vector de promovare a intereselor strict private, din moment ce singurul criteriu de promovare este banul, iar nu interesul public pur şi simplu. Ceea ce e anticonstituţional. CNA, apendice (la fel de infect) al plutocraţiei, este în consecinţă anticonstituţional.

Ne dăm seama că, în subsidiar, plutocraţii vremii inculcă în public ideea că, dacă ai bani ai şi puterea politică. Dacă, nu, miroşi a prost. Manelele contemporane reflectă fidel mizeria morală produsă de cleptocraţii României.

● Dreptul „fundamental” la o parcare pe de-a moaca – (I)

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/08/28

Discursul candidaţilor la alegerile locale abundă în promisiuni de cheltuire a banilor publici pentru construirea de parcări şi megaparcări. Pentru a vedea cît de legitime sunt promisiunile, trebuie să vedem statutul ontic al automobilului. Ce este automobilul şi ce legătură poate avea el cu drepturile fundamentale ale omului, înscrise în Constituţie.

În general, lucrurile de la sine înţelese sunt şi cel mai greu de definit. Totuşi, ce este automobilul?
O unealtă de producţie ar zice unii. Alţii, un instrument de cîştigat timp. Iar alţii l-ar defini ca pe un obicet de lux cu care poţi agăţa piţipoance. Desigur, nu mi-am propus să epuizez toate motivele pentru a deţine un automobil. Mă voi mărgini doar la a-l defini prin prisma ontologiei dreptului.
În viziunea mea, automobilul este un sclav tehnologic cu statut de persoană juridică de drept privat. Întocmai ca o firmă, de pildă, are un „sediu social”, un act de identitate, un regulament de organizare şi utilizare. Poate fi vîndut şi cumpărat, dar nu poate fi absorbit sau contopit, ci eventual numai casat. La schimbarea proprietarului îşi poate păstra identitatea, semnalmentele, dar capătă totodată şi un alt număr de circulaţie. Automobilul trebuie să îndeplinească de asemeni, condiţii de inocuitate ce nu diferă esenţial de cele la avizarea unei fabrici, de pildă (limită de noxe, siguranţă în exploatare etc.). Pentru a-l conduce e nevoie de un permis, ce poate fi asimilat unui certificat de calificare. Aşadar, nu greşim atunci cînd considerăm automobilul ca avînd proprietăţi de persoană juridică. (Ceea ce îndreptăţeşte în realitate şi arestarea automobilului.) De altfel, proprietăţile imobiliare de pildă, sunt, în aceeaşi filozofie, persoane juridice. Cel puţin în Marea Britanie.
Ca orice persoană, şi automobilul are drepturi şi libertăţi. Dar drepturi şi libertăţi ajustate naturii sale. Vom vedea care sunt ele.

Scopul prezumat pentru care un automobil există este cel de a circula. Pentru a circula, este nevoie de bunul de utilitate publică, numit curent drum, şosea, autostradă, precum şi de dreptul de a circula, atît pentru automobil, cît şi pentru şoferul său. Cele două drepturi sunt separate şi condiţionate diferit. Statul e dator faţă de automobil doar cu suprafaţa de rulare, nu şi cu suprafaţa de parcare.

Într-un articol anterior am concluzionat că, în mişcare, doar dreptul de a merge pe jos este unul fundamental. A te folosi de orice alt mijloc de locomoţie înafara picioarelor (eventual a mîinilor) devine un privilegiu: acreditat şi/sau cumpărat. Aşadar, nu există un drept fundamental de a circula cu automobilul. A circula cu automobilul este întotdeauna condiţionat de ceva sau cineva. Cu cît mai rapid sau mai mare este vehicolul, cu atît mai severe sunt condiţiile împuse pentru circulaţie.

Observăm că a exploata un automobil implică atît cheltuieli de acreditare, cît şi cheltuieli de întreţinere. În cheltuielile de întreţinere intră şi cele de adăpostire a automobilului. Iar dacă proprietarul urcă şi pe autostradă, se adaugă cheltuieli de economisire a timpului, sub forma taxei de autostradă.

Dacă nu există un drept fundamental de a circula pe domeniul public altfel decît pe jos, nu există nici un drept fundamental de a lăsa în repaos un automobil pe domeniul public, aşa cum nu există un drept fundamental de a amplasa un magazin mobil (alt sclav tehnologic) în mijlocul drumului.

Statul nu e obligat să construiască parcări pentru maşini, pentru că i-ar nedreptăţi pe alţi deţinători de sclavi tehnologici. La limită, în baza iluzoriului drept de a parca pe de-a moaca, oricine ar putea reclama dreptul de a folosi domeniul public pentru a-şi clădi un siloz, o fabrică, un depozit etc. ba, chiar tupeul de a cere să i se construiască, din bani publici, unul.

Aşadar, cosntrucţia din bani publici a unei parcări, eventual gratuite, nu este echitabilă, aşa cum nu este echitabil accesul gratuit pe o autostradă construită din bani publici, din moment ce banii din buget se colectează nespecific, iar bunurile de utilitate vizate se adresează numai unora.
Spus cu alte cuvinte, prin construirea unei parcări în regie publică, din bani publici, statul ia de la săraci pentru a le da bogaţilor.

În episodul următor vom vedea care sunt soluţiile şi în ce condiţii se poate moralmente implica statul în construcţia de parcări.

(va urma)

★ Sănătate şi responsabilitate (III)- Dacă Sfînta Fecioară ar naşte la Giuleşti…

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/03

(digresiune după numărul trecut)

…Iosif ar trebui să achite integral cheltuielile de spitalizare.
Desigur, vorbesc despre o maternitate Giuleşti întemeiată pe raţiune şi pe tradiţia comunitară populară, iar nu pe delăsare.

Crud, ca rugul colectiv de la Giuleşti, nu? Ei bine, nu e chiar aşa.

Permiteţi-mi să întrerup din nou firul narativ început în altă parte şi continuat în articolul precedent (urmaţi steaua din titlu, sau căutaţi pe blog: „★ S”), pentru a vedea împreună ce valori serveşte sistemul de sănătate japonez.

Am pomenit echitatea, circumscrisă Binelui.
Chiar dacă nu am spus-o explicit, prin prezentarea chitanţelor şi a preţurilor unitare ale procedurilor medicale şi administrative, deducem că a doua valoare este transparenţa, circumscrisă Adevărului.
Nu am pomenit nimic de Frumos. El este prezent, dar în relaţiile cu pacientul şi în relaţiile dintre pacienţi. Politicos, prevenitor, pentru că aşa e frumos. Din punctul de vedere al sănătăţii însă, Frumosul este administrat cu restricţii, cele mai multe obiective.

Ce valori NU serveşte sistemul japonez de sănătate?
Nu serveşte Maibinele, Maiadevăratul şi nici Maifrumosul. Să le luăm pe rînd:

Maibinele

Sistemul de sănătate suportă doar recuperarea anatomică şi funcţională, în limita datelor obiective, dar nu îmbunătăţeşte funcţional organe şi ţesuturi dincolo de limitele naturale, puse de Dumnezeu pacientului. Tot ceea ce reprezintă o depăşire a limitelor naturale iese din jurisdicţia sistemului de asigurări de sănătate. De pildă, dacă vrei o lungire de penis, sau reducerea debitului de sudoare „la sursă”, plăteşti integral.
În general, sistemul nu acoperă stările fiziologice (naturale* sau supranaturale), ci numai stările patologice. Dacă, de pildă, unei femei îi vine ciclul menstrual în spital, nimeni nu e obligat să îi tamponeze scurgerea, decît dacă femeia se află în imposibilitatea de a se îngriji singură. Însă costul materialului absorbant şi-l acoperă singură.

Maiadevăratul

Transparenţa vine să instaleze încrederea generală (între pacient şi sistem şi între sistem şi terţi). Excesul de transparenţă însă, ar atinge pudoarea, ar viola dreptul la intimitate, ar lăsa descoperite date cu caracter personal.

Maifrumosul

Maifrumosul nu este o valoare perenă. El se limitează la moda vremii. Sistemul asigurărilor de sănătate nu plăteşte burduşirea sînilor, tatuarea şi dez-tatuarea, scoaterea aluniţelor din motive estetice.
Cromatic, procedurile medicale suportate de asigurări se limitează la ochiometru. Un dinte fals acoperit de asigurare poate avea culoarea uşor diferită, dacă e în faţă, sau total diferită dacă e măsea. Alinierea cromatică însă, (cu analizor de culoare pe 16biţi) se achită integral de către pacient, şi numai la cerere. La fel, alinierea geometrică a dinţilor.
O cicatrice acoperită de asigurări poate rămîne niţel mai vineţie. Însă uniformizarea cromatică şi geometrică a cicatricei este o procedură separată şi cade în totalitate în sarcina pecuniară a pacientului. Deşi, istoric, chirurgia s-a născut în frizerie, asigurările de sănătate nu acoperă vopsirea părului, manichiura şi nici albirea dinţilor.

Aşadar, am văzut limitele de competenţă ale sistemului de asigurări medicale. Acum să vedem de ce naşterea în spital nu este acoperită de asigurările de sănătate:

În toate tratatele de obstetrică, naşterea este definită ca stare fiziologică. Este adevărat, naşterea poate fi uşoară, grea, invalidantă sau mortală pentru mamă, pentru făt sau pentru ambii. Însă actul naşterii nu este recunoscut ca patologic, chiar dacă naşterea are loc prin „harakiri”**, din mai multe motive:
Stările fiziologice pot fi teoretic depăşite şi acasă.
Naşterea cuprinde o transformare de stare civilă. Are mai multe în comun cu demografia, cu comunitatea, decît cu medicina. Aşa cum sistemul de sănătate nu este dator să achite cheltuielile de mormîntare, tot aşa, naşterea este pe cheltuiala titularului (familiei). Odată născuţi, cu o moarte toţi suntem datori. Dacă statul nu ne plăteşte moartea, de ce ne-ar plăti naşterea?
Un locuitor al oraşului Fukushima nu este dator ca, prin intermediul sistemului de asigurări de sănătate să achite (indirect) naşterea unui prunc la Hiroşima. Ar fi inechitabil ca locuitorii unei zone în curs de depopulare să achite costurile naşterilor din zonele prolifice.

Acuma, după ce am văzut partea „crudă” a naşterii, să vedem partea ei omenoasă.

Am spus că actul naşterii este considerat o stare fiziologică. Însă îngrijirea medicală a gravidei pînă la termen este acoperită de asigurări, exact în condiţiile puse de medicina preventivă şi de cea curativă (în cazul complicaţiilor sarcinii). Aşadar, sistemul de sănătate îşi ia răspunderea pentru sarcinile însoţite de patologie, dar nu pentru naştere.

Bine, veţi zice, dar cum e posibil să laşi o mamă să plătească cei 250.000yen (în cazul operaţiei cezariene) şi să îi pui în faţă principii? Iată cum:

La cîteva zile de la naştere, pruncul devine membru oficial al comunităţii. De aceea, reprezentantul comunităţii, mai precis: primăria, prin serviciul social, achită integral toate costurile aferente naşterii, mai puţin costurile materialelor şi obiectelor aduse de mamă de acasă, sau cumpărate de la punctul comercial din spital (burtieră, materiale absorbante, scutece etc.)

Practica cu pricina are mai multe motivaţii, toate solide.
Administrativ, este vorba despre un „şantaj” bun. Ţi se restituie cheltuiala prilejuită de naştere DUPĂ ce ai înregistrat pruncul. În acest fel, se încurajează intrarea în legalitate a cetăţenilor.
Comunitar însă, practica nu face decît să instituţionalizeze un obicei (cutumă?) specific societăţilor rurale.

Am spus-o în mai multe rînduri, japonezii nu sunt un popor de samurai, ci, ca şi românii, un popor de ţărani. Amintiţi-vă de servituţile voluntare de la ţară. De ajutorul comunităţii la construirea unei case, de darul de la nuntă, de la botez etc. Aşa e şi în Japonia, cu excepţia mormîntărilor, care sunt tot cu dar (niciodată strigat, dar consemnat cu grijă în registrele familiei decedatului, pentru întoarcerea lui atunci cînd familia contributoare va fi în aceeaşi situaţie).

În acest fel, iată, prin grija comunităţii, o naştere costă cu mult mai puţin decît ar fi fost în stare să acopere sistemul asigurărilor de sănătate. Este o subsidiaritate în spiritul oricărei viziuni de dreapta, o subsidiaritate ce nu pune presiune pe serviciul asigurărilor de sănătate. O subsidiaritate care coagulează comunitatea, în loc să o dezbine. Pentru că recunoştinţa uneşte numai atunci cînd motivele de recunoştinţă sunt reciproce. Simultan, sau prin rotaţie. Iar dacă vreun membru al comunităţii ar protesta împotriva practicii pomenite, oprobriul s-ar abate asupra lui, iar nu asupra beneficiarului ajutorului.

Socialiştii, invocînd politica pronatalistă, ar supralicita cu Maibine. Nu numai costul aferent naşterii să fie acoperit integral de către asigurări (deşi am stabilit că nu există naştere patologică, ci eventual doar sarcină însoţită de oarece patologie), dar şi ajutorul de la primărie să fie livrat.

Este o atitudine populistă, ce ar otrăvi climatul prin acreditarea ideii că naşterea ar fi prilej de pricopseală. Ar fi un umanism ipocrit, care ar sfida tocmai munca, valoare, culmea!, clamată de către socialişti. Ar genera în acet fel cultul nemuncii, pervertind moravurile noului născut încă din faşă.

În Japonia, pînă şi socialiştii sunt de acord că, aşa cum nu există dublă impozitare şi nici dublă pedeapsă, nu există nici dublă recompensă.

Aşadar, dacă Sfînta Fecioară ar naşte în Hiroşima, ar fi asistată de oameni competenţi şi adevăraţi, iar nu de dobitoace. Nici în frig de grotă, nici în vipie de Giuleşti. Darurile magilor I-ar fi înmînate via serviciul social al primăriei, bineînţeles, după ce I se iau datele pentru recensămînt, iar Iosif prezintă chitanţele. (fără grijă, pentru că Irod e mort demult.) În acest fel, oricine prunc are liber la a fi întruparea lui Hristos. Iar magii sunt toţi membrii comunităţii.

Bună ziua, fătul meu! Să facem cunoştinţă:

(va urma)

–––––-
* Se cuvine o precizare. Asigurarea medicală poate acoperi numai stările fiziologice induse din raţiuni terapeutice. Nu însă pe cele naturale sau cu substrat religios. Însă expertiza conexă unora din stările fiziologice poate fi acoperită din asigurări. Ca, de pildă, diagnosticul de sarcină şi prescripţia dietei alimentare în spital sau în ambulatoriu.
** Literal (slang): tăierea burţii – operaţie cezariană (termenul academic este teiousekkai – calc lingvistic corespunzător)

● Socialistul Crin Antonescu: Cetăţenia este un moft

Nici nu apucă chirurgul Voiculescu să scoată copcile din sutura socialiştilor cu naţional-liberalii, operaţie de „depistare a cadrului”, prin care securistul neamului dădu formă unei lighioane politice numite simply USL, cînd, liderul hemicefal Crin Antonescu se şi trezi antracit din narcoză, vorbind dialectal în dodii socialiste de Carbonifer tîrziu. Recentul interviu acordat de Crin Antonsecu Gazetei Româneşti (scuzaţi typo) vădeşte o mentalitate profundă, specifică zbirilor penitenciari exasperaţi de faptul că deţinuţii încă mai respiră. Prin acreditarea şmotrului censitar ca bază de eligibilitate pentru dreptul de vot, Crin nu face decît să devină ventrilocul lui Iliescu – Ion Iliescu: cetăţenia – o vorbă de dînşii inventată… În inocenţa sa retorică, Crin a încercat să spîrcîie parafraz un panseu, dar ieşi una porumbella panseluţa din categoria: Cine nu papă bătăturică nu suge ochişor. Sunt curios ce părere are stimabilul parlamentar european, soţia gînditorului, despre exocrina endocrina ieşire a umoralului său soţ.

I-aş sugera lui Crin să se ia IMGB-şte de mînă cu Brînză – William Brînză – autor al mai multor gugumănii normative, cum ar fi uiumul de 1% perceput căpşunarilor pe remitenţele în sînge, transpirate spre ţară. O dublă impozitare motivată sofist şi oligarhic-umanitar. Crin ar putea să îl susţină pe acelaşi WB în promovarea proiectului de contingentare a exportului de cetăţeni în viu, prin scumpirea taxei consulare la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română, aliniindu-se astfel viziunii zootehnice despre lume şi viaţă a mentorului său, Ion Iliescu.

A pune banii în mod firesc, acolo unde ţi-e gura, iar nu unde ţi-e şpăgarul de partid şi de stat, duce, în viziunea mareşalissimului, la activarea art. 53 din Constituţie. Numai pentru atîta lucru? Dar, ce vorbesc? Dacă doar expirarea buletinului provoacă o cataclismă comparabilă, ce să mai zic de impactul altor propuneri de salvare a statului poliţienesc de inspiraţie plutocrată?

I-aş face lui Crin propunerea ca, înainte de a se îndesa ca muta-n clanţă, să se gîndească la faptul că, dacă partidul său, aşa mutant şi ticălos cum este, este oficial o persoană juridică de drept public, tot aşa, cetăţeanul este o persoană fizică de drept public. Dacă îi pretinzi cetăţeanului să îşi plătească (dublul) impozit pentru a-i permite să voteze, atunci, şi tu, ca partid politic, ar trebui să faci dovada plăţii impozitului global pe şpaga severină şi similarele, pentru a putea fi ales. Altfel, se cheamă că faci discriminare pe criterii politice, din moment ce dreptul de vot este unul politic, parte fundamentală a dreptului public.

I-aş aminti lui Crin că, istoric, votul cenzitar este caduc. Îl cred pe Crin că are obiceiul să doarmă prelung, şi să chiulească cu stil, însă între timp, dreptul de vot a trecut din portofel, în fiinţa omului şi e un drept negativ, înscris şi în DUDO. Cum să îl condiţionezi ca pe raţia de petrol lampant, de plata cotei de mei, mătură şi ştevie, aşa cum făceau amicii bolşevici ai lui Crin cu „chiaburii”, înainte de cooperativizarea socialist-ştiinţifică? Cît de tîmpit să fii să îţi tai craca de legitimitate prin restrîngerea unui drept fundamental negativ?

În final, mi-aş face o mea culpa autocritică şi tovărăşească. Mă autoînvinuiesc de naivitate, atunci cînd i-am cerut lui Crin Antonescu să analizeze obligativitatea cărţii de identitate din perspectiva unui contract de cetăţenie oneros. Iertaţi-mă, l-am supraestimat pe Crin Antonescu. Nu îl duce mintea decît la mangle politice. Şi acelea, în haită.

● Terapie de elecţie

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/24

În articolul trecut am arătat că la necropsia legii electorale s-au găsit două concreţiuni ce, prin îmbinare vicioasă, provoacă senzaţii de disconfort sever pacientului. Legitimitatea colectivă s-a hipertrofiat în dauna legitimităţii individuale, lucru ce distruge homeostazia democratică. Constituţia devine astfel literă moartă. Am arătat şi soluţia de resuscitare. Anume, abolirea pragului electoral.

Desigur. soluţia cea mai simplă este eradicarea legitimităţii colective, prin scrutinul majoritar în două tururi, verificat ca liber de ambiguităţi terapeutice. Însă, dacă pacientul respinge soluţia chirurgicală, nu exclud acomodarea cu formaţiunea amorfă incriminată. În articolul de faţă voi încerca să arăt care este tratamentul cel mai potrivit pentru reprimarea principiului legitimităţii colective, numit pompos, reprezentativitate.


Despre cristalizarea listacilor

Aşadar, discutăm despre listaci. Ei au legitimitate colectivă, însă nu o au pe cea individuală. Listacii sunt indivizi. Cum îi departajăm? Legea electorală dă o formulă de de calcul pe baza voturilor primite individual, dar o formulă ce produce nedreptăţi la fel de mari precum negarea legitimităţii individuale a nominacilor. Astfel, pătrund în Parlament listacii cei mai seci. Găsim listaci ce intră cu 20.000 de voturi (cumpărate pe găleţi şi sacoşe cu playere DVD), dar şi listaci mult mai puchinoşi. Unii cu numai cîteva zeci de voturi. Aşadar, avem o formulă de calcul ce acreditează ideea că sub legitimitatea individuală mai sunt cîteva zeci de mii de ranguri, cu unitatea de măsură votul, ceea ce contrazice chiar iluzoriul drept colectiv de a fi ales. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca pe ecusonul fiecărui deputat să scrie şi cu cîte voturi a fost ales, ca să ştim dacă trebuie să-l venerăm sau să-l scuipăm. Mai mult, dacă tot se bate monedă pe reprezentativitate, ar trebui ca fiecare vot al unui deputat în Parlament să aibă ponderea corespunzătoare numărului de voturi primite la scrutin. Lucru ce nu se petrece. Şi e firesc să nu se petreacă. Cu o condiţie însă: regula de repartizare a mandatelor să se schimbe.

Ce ne permite Constituţia?

Citim Constituţia. Căutăm semnificantul „majorit”. Găsim majoritatea absolută şi majoritatea calificată. Nicio vorbire despre majorităţi relative. Cum putem totuşi să vedem dacă Constituţia recunoaşte majorităţi relative sau nu? Găsim ceva ce ar semăna cu o majoritate relativă, în Art. 103. Cînd niciun partid nu are majoritatea absolută, Preşedintele desemnează un premier. Hopa! Va să zică, nemajoritatea absolută este tranşată prin arbitraj, de către un organ ales uninominal. Şi totuşi, vedem că, de fapt, Preşedintele nu arbitrează, ci mediază. Tot Parlamentul hotărăşte, prin majoritatea absolută, dacă premierul desemnat are sau nu dreptul să conducă un cabinet. Art. 103 a făcut obiectul a două decizii ale CCR, din care deducem că Constituţia nu admite majorităţi relative. Nu admite punctaje sportive. Nici la individual, nici pe aparate, nici pe echipe. Nu recunoaşte nici măcar majorităţi absolute ad-hoc. Cu alte cuvinte, Constituţia neagă majorităţile relative şi majorităţile neverificate electoral. Este şi cazul listacilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene. În opinia mea, legea alegerilor locale este din acest punct de vedere clar neconstituţională. Dar să ne întoarcem la alegerile generale, pentru că trebuie să convertim cu maximum de profit pentru democraţie, legitimitatea colectivă în indivizi cu mandate. Cum procedăm?

Nimeni nu e legitim, deci toţi au legitimitate

Lucrurile se simplifică dacă privim lucrurile în spiritul Constituţiei. Dacă eu lipsesc mai multe ore de la cursuri, se cheamă că pot fi, la un moment dat, mai chiulangiu decît Crin Antonescu. Aici putem face o ierarhizare. Dar dacă eu rămîn repetent, nu voi putea spune că sunt mai repetent decît Crin Antonescu, şi nici el că e mai repetent ca mine. Un repetent e un repetent. Un listac e un repetent. Acesta e spiritul Constituţiei. De aceea, nicio formulă de calcul aritmetic nu va putea îmbrobodi adevărul repetenţiei. În spiritul Constituţiei, listacii devin în fapt, tabelaci. Adică sunt o grămadă de indivizi amorfi, şi fără niciun criteriu legitim de ordonare a priorităţilor acordării mandatelor. Cu toate astea, întocmai ca pe vremea lui Pelticle, au avantajul că sunt membri de partid, iar o parte din ei vor primi mandate. Pe cartelă. Avem o resursă limitată, în virtutea popularităţii partidului, şi o mulţime de oameni cu legitimitate individuală riguros egală cu zero. În acest caz, nu putem lăsa nici aritmetica, nici partidul să hotărască cine primeşte mandat. Conducerea partidului are legitimitate să desemneze pe felia sa, NUMAI în interiorul partidului. Ierarhizarea listacilor încetează a mai fi o problemă internă de partid, din moment ce partidul nu a dat suficienţi nominaci cît să răsufle uşurat. Problema devine una de constituire a unei adunări legislative, independentă de voinţa conducerii partidului. De aceea, nu putem recunoaşte conducerii niciunui partid vreo preempţiune în alocarea mandatelor. Ai pierdut şansa nuninominală? Ai răbdare. Cît? Cum? Pînă cînd? Cine hotărăşte?

Staţi! Situaţia nu e disperată. Mai există pe lumea asta dreptul natural. Listacii (amorfi) pot fi „cristalizaţi pătratic”. Adică, ALEATOR. La zar. Prin tragere la sorţi*. Este un criteriu vechi decînd Lumea, şi foarte fiabil.

Avantaje

● Şpaga pentru un loc pe liste se va uniformiza. Aşa cum în mînerul pulanului fiecărui securist zăcea ciocanul de magistrat, tot aşa, printre acatistele fiecărui listac zace mandatul de parlamentar.
● Nemaiexistînd locuri eligibile şi neeligibile, riscul de a ne pricopsi preponderent cu secături, scade. Este mai probabil ca printre secături să pătrundă şi nuci bune. Cu cît mai tari, cu atît mai bine.
● Un alt avantaj este că, din inevitabilul joc al demisiilor şi supleanţilor, ne putem da seama cine pe cine controlează în partid.
● Este şi în interesul listacilor. Nu-i va mai putea învinui nimeni dinafara partidului că au intrat cu zece mii sau cu zece voturi. Vor fi egali cu nominacii.

Dezavantaje

?

–––––––––-
* De altfel, legea electorală face referire la tragerea la sorţi ca soluţie de deblocare rapidă a unui impas, în cazul în care se pune problema alocării primului mandat în cadrul unei alianţe. Cînd partenerii se invită unul pe celălalt să aloce un mandat, judecătorul din BEC trage la sorţi ordinea partidelor din alianţă. La o adică se pot atribui mandatele şi prin jankenpoi între listaci.

● Schizofrenia domnilor Baconschi şi Voinescu

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/05/20

Scrisoarea se adresează deopotrivă domnilor Baconschi (numit mai jos Executivul) şi Voinescu (numit mai jos Legislativul)

Stimaţi domni

Încep cu rugămintea de a mă ierta pentru titlu. L-am întocmit aşa din motive de marketing – să-i zicem – … politic. Dacă vă simţiţi ofensaţi, cel mai nimerit lucru pe care l-aţi putea face ar fi să acţionaţi în sensul principiilor pe care nu ezitaţi să le expuneţi pe la conferinţe simandicoase despre stat ca realitate morală, despre Dumnezeu ca izvor de libertăţi, despre libertatea dobîndită prin naştere.

În precedenta scrisoare adresată Executivului, precum şi în nenumăratele apeluri trimise pe adresa de la Cameră a Legislativului, arătam că taxa consulară percepută la descetăţenire este de 600 euro (!). De 10 ori mai mare decît aceeaşi taxă la încetăţenire. De altfel, la 7 iulie 2009 am sesizat şi Avocatul Poporului în aceeaşi chestiune.

Astăzi am primit un răspuns de la Divizia de Relaţii cu Publicul a MAE. (Îl anexez la coadă.) Ca de obicei, un răspuns tipizat, prin care sunt anunţat că Executivul este impotent, că Legislativul a hotărît ceva, şi că Preşedintele a promulgat. Pe scurt, prin recent publicata lege 78/2010, Legislativul a dizlocat o parte din prevederile legii 198/2008, dar nu a abolit raportul de 10:1. Nu am mai stat să verific dacă Art.13 din L198/2008 îi mai lasă Executivului puterea de a modifica cuantumul taxelor consulare, întrucît m-a luat somnul. Fie-mi iertat. Nu sunt decît un biet cîrciumar autoangajat. Mă ia somnul cînd citesc legi ordinare. De aceea îmi permit să bag în aceeaşi oală (oameni şi legi). Doar n-o să-mi pierd întregul meu capital de timp apelînd la doamna „Judecătorească”, atîta timp cît domniile voastre sunteţi în vigoare şi la îndemînă.

Stimaţi domni, întîmplarea a făcut să pot compara taxele omologe din normele canadiene: 200 dolari canadieni – încetăţenirea şi 100 – descetăţenirea. După cum vă puteţi da seama printr-o aritmetică elementară, raportul este: şi echilibrat şi inversat. De ce e mai ieftin să renunţi la a mai fi canadian?

Iată interpretarea mea:

Sunt cetăţean român prin naştere, iar nu din propria-mi voinţă. Trei decenii am fost sclav al statului totalitar. După revoluţie, era de aşteptat ca statul să devină o entitate morală, aşa cum susţine Legislativul (inclusiv pe blogul dumnealui) iar pe alocuri statul a devenit moral*. Dumneavoastră cu ce credeţi că poate fi asemuit un stat care-i pretinde cetăţeanului 765 de dolari canadieni sau 72.000 yen pentru a-l elibera? Aţi ghicit. Cu un stăpîn de sclavi. Negustoria de sclavi este atunci cînd preţul de vînzare/ răscumpărare a unui om e mai mare decît cel de achiziţie. În cazul meu, achiziţia s-a făcut zootehnic. Profit maxim. Cu alte cuvinte, (actualizat) ne naştem liberi, dar apa curge la deal.

Vă anunţ solemn că îmi rezerv dreptul inalienabil de a renunţa la cetăţenia română atunci cînd voi considera eu de cuvinţă, dar NU voi plăti taxa consulară atîta timp cît ea este inechitabilă, imorală, şi întocmită precum o politică guvernamentală ordinară, de contingentare a exporturilor**. Mai devreme sau mai tîrziu, bariera legală (prelungire a statului totalitar) va cădea, chiar de va fi ca eu să mor între timp. Am lăsat fiilor mei, cu limbă de moarte, să continue demersurile. Voi închide în testament ultima mea dorinţă. Dacă ea va fi să renunţ la cetăţenia română, fiii mei vor acţiona în judecată statul român, pentru descetăţenirea mea postmortem, deîndată ce ruşinoasa taxă consulară va fi raţionalizată.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Stimaţi domni, apa trece, pietrele rămîn, spune o vorbă din bătrîni. Geologia însă o contrazice. Este viceversa. Ar fi timpul să vă temeţi. Barajul are crăpături. Apa dizolvă anrocamentul. Lent, dar va răzbi.

Think of it, always. (Mahatma Gandhi)

Ţinînd seama de cele de mai sus, domnule Executiv, domnule Legislativ, vă cer (dar nu vă rog) să prelungiţi în practică teoria cu care încercaţi să adunaţi oamenii în proiecte nobile, de dreapta. Iată, vă irit adrenergic, spunîndu-vă că, pentru mine cel puţin, legitimitatea puterii dumneavoastră este vax, şi riguros egală cu ea însăşi, atîta timp cît improvizaţi. Este vax şi din moment ce statul român, nu numai că nu a fost în stare să-mi pună la dispoziţie procedura de vot prin corespondenţă, dar nici nu m-a recunoscut drept cetăţean român la recentele alegeri europene. Cu alte cuvinte, sistemul politic românesc îşi subminează nu numai baza morală, dar şi pe cea de reproducţie. Şi va crăpa.

Cu stimă,

Marius Mistreţu
Hiroşima

––––––––-
* Din lectura legii, am constatat că taxa consulară percepută la înregistrarea cererii de identificare la distanţă a persoanei a fost abolită. Îmi place să cred că am avut şi eu o contribuţie prin demersurile anterioare, ce l-au făcut pe fostul ministru de externe să convoace precipitat, duminică (!) 21 iunie 2009, o conferinţă de presă în care să anunţe relaxarea procedurii de identificare a persoanei la consulatele MAE.
** ceea ce o transformă într-o formă de inginerie socială, întîlnită în statele totalitare ce nu ezitau să vîndă evrei, saşi şi şvabi

–––––––––––
ANEXA
–––––––––––

–– Original Message ––
From: DRCO – Directia Relatii Consulare
To: Marius
Cc: relatii_cu_publicul
Sent: Wednesday, May 19, 2010 10:10 PM
Subject: Raspuns mesaj inregistrat la Divizia relatii cu nr. Publicul – MAE nr. H3/P/Co/631/13 mai 2010

Vă rugăm confirmaţi primirea.

Vă mulţumim,
DRCo.

(în continuare, textul fişierului)

Urmare petiţiei dumneavoastră, înregistrate la Divizia Relaţii cu Publicul cu nr. H3/P/Co/631/13 mai 2010 şi la Direcţia Relaţii Consulare cu nr. P/ 1457/13 mai 2010, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

Legea nr.198/2008 privind serviciile consulare pentru care se percep taxe şi nivelul taxelor consulare la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinătate, act normativ la care faceţi referire în mesajul dumneavoastră, a fost recent modificată prin Legea Nr. 78 din 6 mai 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2008 privind serviciile consulare pentru care se percep taxe şi nivelul taxelor consulare la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinătate.
Iniţiativa legislativă aparţine unui număr de parlamentari, textul legii nr. 78/2010 fiind ulterior adoptat de cele două Camere, promulgat de Preşedinte, iar apoi publicat în Monitorul Oficial.
Actul normativ îşi propune diversificarea modulului de utilizare a taxelor consulare de urgenţă, pentru a oferi sustenabilitate activităţii misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în vederea asigurării de servicii consulare optime şi asistenţă consulară de înaltă ţinută profesională.
În acelaşi timp, Legea nr. 78/2010 nu are implicaţii financiare în sensul de a diminua veniturile bugetului de stat realizate din taxele consulare, ci prevede creşterea cuantumului taxelor aferente unor anumite servicii consulare, având în vedere inflaţia din majoritatea ţărilor unde activitatea consulară este semnificativă.
Totodată, pentru a veni în sprijinul cetăţenilor români din străinătate, continuă să se efectueze o serie de servicii consulare în regim de gratuitate (ex: înscrierea în registrele de stare civilă româneşti a certificatelor de deces emise de autorităţile străine, înregistrarea naşterii copilului român în străinătate).
În sensul celor menţionate, întrucât obiectul petiţiei dumneavoastră nu este în competenţa Ministerului Afacerilor Externe, vă recomandăm să vă adresaţi autorităţilor române competente în materie, respectiv legiuitorului român.

Cu stimă,

Direcţia Relaţii Consulare,
Ministerul Afacerilor Externe

(Continuarea, aici.)

● Baconschi – test de coerenţă

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/05/13

Vă propun să urmărim împreună în ce măsură actualul ministru de externe este consecvent în urmarea propriilor sale valori. Bineînţeles, dacă Excelenţa Sa mă va băga în seamă. 🙂 Pun totul la vedere. Un eventual răspuns nesatisfăcător, conţopeşte automatizat, va fi interpretat ca o abdicare de la principiile pe care persoana Teodor Baconschi le susţine.

–– Original Message ––
From: Marius
To: ministru(la)mae.ro
Sent: Thursday, May 13, 2010 1:16 AM
Subject: Inechitate in taxe consulare (UTF-8)

Stimate domnule Teodor Baconschi – Ministru al Afacerilor Externe

Mă numesc Marius Mistreţu, cîrciumar în Hiroşima – Japonia. Doresc să vă semnalez o anomalie ce contrazice viziunea dumneavoastră despre stat, aşa cum aţi formulat-o în numărul 295 al suplimentului 22 plus din 4 mai 2010, viziune pe care şi eu o împărtăşesc.

Anomalia se află la capitolul Taxe consulare – Servicii diverse, anume, în cuantumul taxei consulare (de 600 euro) ce se percepe la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română. Cuantumul este de 10 ori mai mare (!) decît cel perceput la operaţia inversă (60 euro la (re)dobîndirea cetăţeniei). Cu alte cuvinte: o taxă, două valori (flagrant diferite).

Conform legii 198/2008, art. 13, modificarea cuantumului taxelor consulare se face prin ordonanţă ministerială. Este de datoria mea să vă previn că am sesizat deja Avocatul Poporului în această chestiune. Sesizarea are numărul 6508/13 iulie 2009, iar recursul a stat la baza rezoluţiei AvP, cu numărul 6697/18 august 2009.

Documentele, precum şi interpretarea axiologică – în urma căreia am solicitat egalizarea cuantumului taxei consulare – pot fi găsite pe blogul meu.

Din nefericire, predecesorul dumneavoastră la minister, (dl. Diaconescu) nu a făcut nimic pentru îndreptarea statului de drept*. De aceea, mă grăbesc să vă ofer prilejul de a înlătura cel puţin inechitatea semnalată mai sus, întrucît, deşi pare meschin, nu vreau ca vreun cetăţean român (categorie în care mă includ încă) să mai fie umilit de către autorităţile statului. Cel puţin, nu atunci cînd alege soluţia extremă de afirmare a demnităţii sale, anume, renunţarea la cetăţenia română.

Vă mulţumesc.

Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima

–––––––
* I-am cerut ministrului Diaconescu să îndrepte şi alte ciudăţenii normative ce violează grav drepturile fundamentale ale omului, cu consecinţe dintre cele mai interesante, mai ales dacă sunt interpretate din perspectiva ontologiei dreptului. La cerere, vă pot furniza întreaga arhivă a corespondenţei. O mare parte este deja publică, pe blogul meu. De veţi avea amabilitatea să o parcurgeţi, veţi descoperi chiar elemente de teologie politică aplicată.

(Continuarea, aici.)

● Neamurile proaste legiferează

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/03/17

În urma incidentului Tokio am cerut de la statul român garantarea drepturilor mele fundamentale, sub forma scuzelor publice din partea unuia din primii doi oameni în Stat. Căutînd o ieşire onorabilă din scenă, pentru cazul în care niciunul din cei doi vizaţi nu-mi va fi satisfăcut revendicarea, am prospectat eventualitatea renunţării definitive la cetăţenia română. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că statul român nu mă lasă să renunţ la cetăţenie pînă nu mă umileşte cu o taxă exagerat de mare, în raport cu aceeaşi taxă de sens contrar. Am hotărît să lupt, cel puţin acum, în al 12-lea ceas, pentru instaurarea unei minime echităţi. De aceea, am atacat via Avocatul Poporului prevederea legală prin care, arbitrar în opinia mea, s-a fixat cuantumul taxei consulare cu pricina. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Termenul acordat statului român pentru garanţii de natură morală a expirat pe 7 ianuarie 2010. Suntem în martie 2010, iar cuantumul taxei consulare rămîne neclintit. Aplic mai jos corespondenţa mea cu Avocatul Poporului în această chestiune. Probabil curînd voi scrie un nou memoriu, de data aceasta, noului ministru de externe, Excelenţa-sa dl. Baconschi.

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 07, 2009 6:13 PM
Subject: Despre suprataxe

Rog, redirecţionaţi mesajul către departamentul PROPRIETATE, MUNCĂ, PROTECŢIE SOCIALĂ, IMPOZITE ŞI TAXE

Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului

Anomalia pe care o semnalez de data aceasta, se află în lista taxelor consulare, afişată la http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=37952&idlnk=4&cat=5
La capitolul Servicii diverse, sunt listate (în Euro):
1) Inregistrarea cererii pentru redobandirea cetateniei romane 60
2) Inregistrarea cererii privind renuntarea la cetatenia romana 600

Observaţi desigur, raportul de 10 la 1.

Întrebări: De ce este mai scumpă renunţarea la cetăţenie, decît (re)dobîndirea ei? Care poate fi raţiunea înzecirii unei taxe?

Unul din motivele raţionale ar putea fi costul operaţiilor. Totuşi, ambele operaţii angajează riguros, aceleaşi costuri, chiar dacă sensurile sunt opuse. Chiar şi costurile de publicitate sunt aceleaşi. Un nume pe o listă din MO. Aşadar, nu este o problemă de diferenţă de costuri.

Dacă ar fi să analizăm modul de dobîndire a cetăţeniei, el poate fi: prin naştere (teritorial), prin filiaţie (familial), sau prin (re)naturalizare. Din cele trei situaţii, doar cea de-a treia este rezultatul indubitabil al voinţei titularului. Naturalizarea persoanei majore. Renunţarea la cetăţenie, prin natura ei, este un act unilateral de voinţă. În lumina principiului echităţii, ar fi de bun simţ ca tariful la renunţarea la cetăţenie, la rîndul ei un act de voinţă, să fie egal cu cel perceput la (re)dobîndirea ei.

Se poate susţine că suprataxarea prilejuită de renunţarea la cetăţenie are rol preventiv, de descurajare a jocului: „uite cetăţenia nu-i cetăţenia”. Hm! Prevenţia se poate face mult mai raţional prin suprataxarea REnaturalizării. Cu alte cuvinte, într-o atare situaţie, inversarea raportului, în sensul suprataxării REnaturalizării ar fi raţională. Voi arăta mai jos şi de ce.

Suprataxarea renunţării la cetăţenie poate fi considerată ca un act punitiv. O contravenţie. Este contravenţie exercitarea unui drept fundamental, ce prin definiţie nu poate fi îngrădit decît în condiţiile Art. 53 (CR)? Nu. Aşadar, o atare interpretare face neconstituţională îngrădirea exercitării dreptului prin suprataxarea lui.

Cetăţenia poate fi considerată obligaţie cetăţenească? Nu. Calitatea de cetăţean atrage ŞI obligaţii cetăţeneşti, dar dreptul la cetăţenie este un drept fundamental, ce-i conferă titularului inclusiv dreptul de a renunţa la acel drept. De ce să condiţionăm pecuniar renunţarea la un drept, mai aspru decît dobîndirea aceluiaşi drept? Putem însă sancţiona demersul în sensul REdobîndirii dreptului, ceea ce se leagă bine de principiul prin care, în registrul penal, de pildă, se măreşte pedeapsa la recidivă. Din acest punct de vedere, nu aş avea nicio obiecţie dacă s-ar suprataxa renaturalizarea.

Renunţarea la cetăţenie poate fi tratată ca un act de trădare. Dar trădarea nu se pedepseşte decît penal, şi numai în urma unui proces penal. Aşadar, cade şi interpretarea extremă.

Stimate domnule Ionel OPREA, ţinînd seama de interpretările expuse mai sus, am ajuns la concluzia că suprataxarea renunţării la cetăţenie este rodul unui proces iraţional. Legiuitorul pare să fi întocmit normele de aplicare în mod arbitrar, ca rezultat al unui afect, iar nu al raţiunii, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Prin suprataxarea renunţării la cetăţenia română, legiuitorul vădeşte un comportament de neam prost, din categoria celor care, cînd sunt părăsiţi de muiere, se răcoresc trăgîndu-i şi două zmetii.

În consecinţă, vă rog să iniţiaţi demersurile necesare pentru ca legiuitorul să-şi spele obrazul, aducînd corecţia necesară. Sunt conştient că NU am dreptul constituţional de a cere modificarea valorii unei taxe, dar pot atrage atenţia asupra încălcării unui drept prin dimensionarea exagerată a taxei, în relaţie cu aceeaşi taxă, dar de sens contrar. Vă rog să observaţi că nu aduc nicio obiecţie în legătură cu valoarea absolută a taxei. Ea poate fi menţinută la valoarea actuală, poate fi scăzută, nu are importanţă pînă la ce limită. Poate chiar (de ce nu?) crescută. Nu aceasta este problema mea. Ceea ce doresc este ca taxa, în ambele sensuri, să fie riguros egală cu ea însăşi, şi să reflecte principiul echităţii ce guvernează legile unui stat ce se consideră de drept.

Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu
Hiroşima

Răspunsul de la AvP

Replica la 6508 AvP
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 14, 2009 11:48 AM
Subject: Re: raspuns cerere 6508/2009

Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului

Vă mulţumesc pentru răspunsul prompt la sesizarea înregistrată cu numărul 6508/2009.
Totuşi, vă rog să observaţi că, la art.13 din legea 198/2008, invocată de dumneavoastră, (citez):

„Cuantumul taxelor consulare prevazute in anexa poate fi revizuit prin ordin comun al ministrului afacerilor externe si al ministrului economiei si finantelor. ”

(am încheiat citatul). Aşadar, ajustarea cuantumului nu ţine decît indirect de Legislativ. Ca să o spun mai clar, iniţierea modificării propriu-zise a cuantumului taxei ţine de Executiv. Ajustarea poate fi ulterior aprobată de Legislativ.
Cu riscul de a vă răni, afirm următoarele: dacă instituţia pe care, cu onoare o reprezentaţi, nu poate interveni nici măcar la nivel de ministru, pentru îndreptarea nedreptăţilor, încep să cred că ea nu reprezintă poporul în raport cu Statul, ci viceversa. Vă rog, şi, m-aş bucura să mă puteţi contrazice.
Vă mulţumesc.

Cu stimă,

%d blogeri au apreciat asta: