Suicidul ferat
Am aflat adineaori despre sinuciderea relatată de Bleen din gara Sinaia. Stilul în care a făcut-o nu mi se pare deloc deplasat, ţinînd seama că autorul a fost pus în faţa unei agresiuni prin surprindere. Bleen îşi exprima neputinţa şi revolta în faţa lipsei de pudoare a sinucigaşului. Nu am avut timp să urmăresc cotcodăcelile „organizaţiilor ciuvice”, dar presupun că evenimentul nu a scăpat nepolitizat de jegurile din presă. Doresc să îl asigur pe Bleen şi pe alţi martori la sinucideri impudice că există căi de descurajare a milosteniei tîmpe şi a răsfăţului sinucigaşului.
Cred că e timpul să clarificăm cîteva implicaţii ale sinuciderii prin expunerea voită la impactul cu un vehicol. Doresc să le dau „factorilor în drept” o idee despre riscurile la care se expune un sinucigaş feroviar în Japonia.
În momentul în care tentativa îi reuşeşte, averea sinucigaşului creşte cu circa minus 100.000 de dolari. Mai bine zis, cam la atît se ridică costul perturbaţiei provocate de sinucigaş în transportul feroviar. Cum averile se moştenesc, (inclusiv debitele) sarcina achitării datoriei contractate tacit de sinucigaş îi revine familiei. Uneori se merge pînă la executarea silită a bunurilor familiei sinucigaşului.
Viaţa biologică nu e totuna cu starea civilă. Starea civilă presupune responsabilităţi şi după moarte. A şterge răspunderea patrimonială după moarte, echivalează cu exproprierea postmortem, ceea ce este anticonstituţional. Şi datoriile sunt avere. Iar orice întîmpinare la o eventuală exonerare a sinucigaşului în instanţă, pe ideea exproprierii abuzive trebuie fondată. O avere grevată de datorii nu poate fi transferată în mîinile moştenitorilor înainte de achitarea debitelor. Dacă averea reziduală iese cu semnul minus*, moştenitorii sunt în situaţia de a munci pentru compensarea nesăbuinţei mortului. În rate lunare. Coliva intră cu prioritatea a II-a. Aşadar, nu merge cu şmecherii.
Anual, mai bine de 30.000 de japonezi se sinucid. Densitatea de căi ferate (Km/K㎡) este de patru ori mai mare decît în România. Aţi zice că soluţia feroviară e la îndemîna oricărui sinucigaş. Cu toate acestea, datorită aplicării postmortem a codului civil, a dreptului succesoral, la sînge, fără excepţie şi fără sofisme, proporţia de sinucigaşi feroviari este practic zero.
CFR ar putea să creeze un precedent prin solicitarea de daune familiei sinucigaşului din Sinaia. Este timpul să facem ordine. Sinuciderea pe calea ferată este o agresiune ce provoacă daune private măsurabile în termeni de bani şi timp, daune pe care cineva trebuie să le plătească. Am arătat mai sus cine este drept să suporte costurile. În orice caz, nu societatea, ci făptaşul şi familia sa.
–––––-
* în dreptul succesoral japonez există şi o cale de fugă. Moştenitorii pot face socoteli, iar dacă rezultatul le iese cu minus, sau efortul de a păstra moştenirea nu se justifică subiectiv, atunci, au 30 de zile la dispoziţie să emită un act prin care îşi exprimă dezinteresul pentru averea mortului. Dacă toţi moştenitorii calificaţi fac la fel, averea mortului rămîne a nimănui, deci nimeni nu va putea prelua sarcina compensării pagubei provocate de sinucigaş.
◎ Desculţ în iarbă (III)
(continuare din numărul trecut)
Ajunşi la cort, lichidarăm scurt stocul de alimente. Pentru a completa spaţiul rămas liber, făcurăm şi o supă lungă de wakame. Ne răsfăţam nasul cu fumul subţirel de grătar pe jumătate părăsit în ghiftuiala vecinilor. Seara se lăsă de-a binelea.
Vecinii de camping sunară adunarea pentru artificii. Tetsu se apropie şovăielnic. Fu adoptat imediat şi căpătă drepturi egale la focuri bengale.
A doua zi ne trezirăm scuturaţi de vînt cu tot cu cort (nu îl ancorasem). Excitaţi de vîntul puternic şi de răcoare, făcurăm bagajul repede, pe inima goală. Un taifun (#7 sau #8) mătura deja Okinawa, turna în Kagoshima şi trimitea buzduganul eolian spre noi. Norii alergau nebuneşte. Dădurăm o fugă pînă la recepţia campingului în căutare de alimente. Aleserăm nişte senbei (pesmeţi spongioşi de orez) şi niscai căpşuni deshidratate. Înfulecarăm scurt din ele, băurăm o cacao cu lapte (singurul aliment din bagaj), lăsarăm bagajul în şopronul-spălător şi o tulirăm pe munte. Ne aştepta un scurt urcuş pe o potecă înierbată.
Ikoi no mura se află la circa 800m altitudine. Muntele proxim, Shin-nyuu-zan (1153m) este unul din puţinii munţi pleşuvi din zonă. În fapt, toată faţa sudică a muntelui este în mod deliberat menţinută cheală. Întreţinerea ei constă în incendierea o dată pe an a vegetaţiei. Explicaţia e următoarea:
Suntem într-o climă foarte umedă. 3000mm pe an este media precipitaţiilor. Dublu decît pe Vlădeasa. În aceste condiţii, demineralizarea solului e garantată. Pentru a menţine calitatea peisagistică, e necesară revitalizarea rapidă a vegetaţiei ierboase (graminee şi sasa – bambus ierbos) şi îndepărtarea eventualilor puieţi. Reluarea naturală a ciclului vegetal s-ar lovi de lentoarea cu care vegetaţia (uscată) din anul precedent eliberează mineralele. De aceea, vegetaţia este incendiată. Tot aşa se procedează şi pe un mic podiş carstic din Yamaguchi. Acolo are loc şi un festival în ultima duminică din martie. Peisajul are ceva apocaliptic prin contrastul dintre iarba neagră şi lapiezurile albe.
Către vîrf se poate urca pe trei poteci de lungimi diferite. Cea dinspre vest este şi cea mai domoală. Ocoleşte larg şi o ia niţel şi prin pădure. Mai este una la est, ce trece pe lîngă ruginita instalaţie de teleschi. Pornim pe cărarea mediană. Cea mai abruptă. Abia acum se simte utilitatea strîmţilor noştri bocanci. Urcăm fluierînd. În mai puţin de o oră suntem în vîrf. Ne odihnim niţel la orizontală, sărmăluiţi în foaia de cort. Vîntul nu pare a şti de glumă. Aşa cum nu ştia nici la sfîrşitul lui martie cu un an în urmă. Atunci ne-a prins şi un viscol.
Tetsu, neînvăţat cu ace lovindu-i obrazul, a avut un şoc. E drept, nu a fost primul. Cu aproape trei luni înainte ne mai prinsese un viscol tot la Ikoi no mura.
Ne-am făcut bivuacul şi lecţiile sub şopronul-spălător.
Ne cam cădea zăpada în mîncare, dar am supravieţuit
Dar, să revenim la anotimpul curent.
Pe stînga se vede drumul dinspre vest.
Cin' se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine. La 22 de grade lui Tetsu i se făcuse frig. În fundal se poate vedea Seiko (Lacul Sfînt. De acumulare.
La coborîre am întîlnit şi un grup de pelerini ce aveau să tragă pe culme şi o cîntare cu goarnele lor confecţionate din cochilii marine de mari dimensiuni
Ne apropiem de camping
Tetsu şi-a făcut somnul de prînz înfăşurat în aceeaşi foaie de cort.
Strîngem bagajul şi coborîm către staţia de autobuz. Ajungem în Hiroşima. Profităm de jumătatea demolată a stadionului de basebal de la epicentru, pentru a lua o ultimă poză cu cealaltă jumătate în timp ce autobuzul urca spre autogara de la etajul trei al magazinului universal de alături.
Sfîrşit
● Procuratura televizuală
Am aflat despre disconfortul Preşedintelui faţă de amatorismul procedural al procurorilor cînd vine vorba de arestarea rechinilor penali. Mărturisesc că şi eu sunt dezamăgit de lipsa de imaginaţie a organelor de anchetă penală în gestionarea impresiei pe care o lasă în timpul anchetei.
Am mai spus-o şi cu alte ocazii, inculpaţii profită de puterea mass-media pentru a-şi ajusta statura prin trucuri emoţionale, dîndu-se după imaginarul popular, puternic guvernat de falsul mit al haiducului. Aş lucra la stingerea lui.
Dacă aş fi procuror sau poliţist judiciar, în timpul cercetărilor, nu aş permite prelevarea de imagini ale locului faptei, şi nici ale inculpatului atîta timp cît locul trebuie scormonit judiciar. Nu aş interzice nimic, ci doar aş acoperi fizic „obiectivele”. Mă voi referi doar la persoana inculpatului, întrucît ea e mai importantă în pervertirea procesului judiciar.
Atunci cînd este adus la interogatoriu sub pază, chipul arestatului va fi acoperit cu ceva (o cămaşă, ochelari de soare etc.) În schimb, oamenii din escortă îşi vor arăta chipul. În prezent e invers. Paza e mascată, în timp ce arestatul are chipul la vedere. Şi mai dă nonşalant şi declaraţii, în timp ce mascaţii stau ca boii. Un ciopor de mascaţi dă o imagine de slăbiciune a statului faţă de infractori. Aşadar, imperativul este: mascaţii, fără mască, infractorul, cu chipul ecranat.
Despre vorbe şi atitudini. Nu aş interzice declaraţiile publice, dar anchetatului i-aş pune în vedere că, din momentul chemării la parchet, orice declaraţie publică dată de suspect, sub orice formă, pe orice canal mediatic, va fi transcrisă în dosarul de cercetare penală, iar în funcţie de conţinutul său, ea va agrava situaţia inculpatului sau i-o va uşura. Declaraţiile contradictorii date înafara cadrului legal vor fi interpretate ca tentativă de inducere în eroare a organelor de anchetă, sau după caz, tentativă de intimidare.
Aşadar, sunt trei măsuri mari şi late de luat:
1) împiedicarea apariţiei audio-video în public a arestatului şi
2) în caz de cercetare în libertate, pe durata procesului judiciar, includerea automată în dosar, a tuturor afirmaţiilor făcute de inculptat în public.
3) Toate organizaţiile politice ce s-ar ridica în apărarea ante portas sau ex ante a suspectului/ inculpatului vor intra în vizorul DIICOT şi vor fi supuse anchetei, urmînd a fi iniţiată procedura de dizolvare. Ca persoană juridică de drept public (partid politic) cu putere legislativă, nu poţi să te opui chiar aplicării dreptului public fără să te contrazici. Orice întîmpinare extrajudiciară, protest, declaraţie de solidarizare, reprezintă o formă de justiţie paralelă, ceea ce Constituţia interzice expres. Faptele ar fi de natură să descalifice organizaţiile politice în cauză.
Nu ştiu dacă CPP va trebui modificat întru raţionalizarea procedurii, însă cele trei măsuri ar veşteji verbozitatea celor cu raţa-n gură. Atît vinovăţia cît şi nevinovăţia se dovedesc NUMAI în înstanţă. Orice altă formă de discurs* din partea părţilor, pe durata procesului judiciar reprezintă subminarea autorităţii statului.
–––––––
* un exemplu de pedeapsă aplicată pentru bruiaj mediatic este cel al purtătorului de cuvînt al sectei Aum Shinrikyo. Un avocat al sectei şi sofist supraexpus mediatic. S-a ales cu vreo 5 ani de puşcărie pe care i-a şi executat.
Despre absenţă (anunţ)
Rog cititorii să mă ierte pentru firava prezenţă online din ultima săptămînă. În măsura posibilităţilor le voi răspunde şi comentatorilor din intervalul pomenit. Deocamdată nu am putut decît să validez cîteva comentarii aflate la moderare.
Am avut parte de două intervenţii chirurgicale, urmate de o recuperare mai lungă decît am crezut iniţial. Am strîns cu ocazia aceasta material pentru un raport în două episoade. Unul este despre experienţa „corporală” directă, celălalt despre felul în care merge sistemul medical japonez.
Am rămas dator şi cu ultimul episod din seria de trei, intitulată Desculţ în iarbă. Din păcate, deocamdată, recomandarea este să nu stau în capul oaselor mai mult decît strictul necesar.
Voi relua postările deîndată ce voi avea condiţia fizică şi timpul necesar. Pînă atunci voi încerca să completez materialul şi cu postcalculul detaliat. Atît pentru ştiinţa organizatorilor sistemului medical românesc ce vor avea curiozitatea să se informeze, cît şi pentru cetăţenii cu pretenţii la asistenţă medicală gratuită. Sper să le temperez niţel „indignarea”.
▲● Un adevăr strigător la cer despre Hiroshima şi Nagasaki, dar şi despre România
Sîmbătă, NHK a difuzat un documentar ce relevă dispreţul pe care autorităţile militare japoneze l-au avut faţă de popor. În prelungirea documentarului, am încercat să extrapolez consecinţele actualei Constituţii a României. Concluziile sunt înfricoşătoare. Dar, să o luăm încet.
Serviciul de interceptare radio al armatei de uscat japoneze monitoriza atent mişcarea la bazele americane aeriene din Pacific. Informaţiile nu erau chiar complete, întrucît americanii comunicau codificat, însă din tot cîrdul de semnale Morse, comandamentul militar japonez afla cu oarecare aproximaţie şi unde, şi cîte aparate B29, şi cînd aveau loc raidurile, şi care le era destinaţia. În iunie 1945, o nouă bază aeriană a apărut în Pacific. Pe insula Tenian. Spre desosebire de celelalte, cea de pe Tenian avea numai 12-13 bombardiere. Ordinul de mărime a atras atenţia transmisioniştilor, obişnuiţi să identifice 100-200 de aparate la o singură bază.
În linii mari se ştia că americanii pregătesc bomba nucleară. Însăşi Japonia a avut un program nuclear. Povestea unul din (la vremea aceea) elevii ce munceau la o carieră de minereu din Fukushima, ce le spunea supraveghetorul: „Din bolovanii ăştia pe care îi căraţi voi cu coşul, vom face o bombă cu care vom rade New-York-ul de pe faţa Pămîntului.” După 2 ani de tatonari, cînd s-a dovedit că minereul era prea sărac în material fisionabil, programul a fost abandonat. Însuşi comandantul Tojo scria în propriul jurnal că dacă japonezii nu au reuşit, nici americanii nu au bomba nucleară. Orbit de trufie, Tojo nu a ţinut seama de avertizările venite de la serviciul de supraveghere radio, deşi numărul redus de aparate de la Tenian, precum şi zborul premergător al aparatului de sondaj meteo pledau pentru iminenţa unei misiuni cît se poate de secrete*, dar devastatoare. Importanţa a fost întărită şi de interceptarea unui mesaj plecat de la Tenian, mesaj care, chiar dacă nu a fost decodificat, direcţia în care fusese transmis (Washington) spunea că ceva urît se pune la cale. Cei circa 2500 Km de la bază şi pînă la Hiroshima ar fi dat destul timp pentru ca comandamentul de protecţie civilă să alarmeze populaţia. Povestea o femeie ce la vremea respectivă lucra în buncărul comandamentului, că în dimineaţa de 6 august nu a fost primită nicio alarmă. Iar populaţia activă (înclusiv copiii) era la gimnastica în aer liber.
Legătura logică între manifestările radio şi iminenţa bombardamentului nuclear nu s-a concretizat în ordin de adăpostire nici pe 9 august la Nagasaki înainte de ora fatidică 11:02. Bilanţul este cunoscut.
Comandamentul militar nu dădea doi bani pe populaţie. Atitudinea sa era o prelungire firească a cinismului de a trimite la moarte sigură piloţii kamikaze şi oamenii torpilă. Comandanţii militari îşi pierduseră onoarea militară demult, odată cu simţul realităţii.
O mică discuţie
Militarismul japonez nu îşi are originea în iluzorii particularităţi culturale, ci în mult mai prozaica gaură de securitate din Constituţia Meiji. Conform ei, Executivul şi Legislativul aveau puteri reduse în temperarea tupeului armatei. Punctul slab al Constituţiei Meiji era chiar Împăratul. Luarea lui în captivitate a făcut posibilă colonizarea statului de către armată. Puterea necenzurată duce la catastrofe. E de notat că parazitarea şi alterarea metabolismului politic, social şi economic s-a făctut treptat, în decenii. Cam de pe la 1905, de cînd cu victoria de la Port Arthur, culminînd cu rutina cu care comandanţii militari îşi ucideau proprii subordonaţi prin ordinul: „îmbarcă-te şi mori!”. Cînd respiri prin graţia armatei, şi pentru armată, poate crede cineva că ai alternative la ordinul de sinucidere motorizată? Aşadar, o maşină de tocat perfectă. Restul este doar propagandă.
Vestea proastă este că Constituţia României are o gaură de securitate la fel de urîtă şi cu acelaşi potenţial criminal. Magistraţii nu sunt de nimic cenzuraţi. Dar de nimic! De nimic! Aţi înţeles? Nimic nu îi opreşte să facă orice nelegiuire vor.
Ei susţin sofistic că vezi, Doamne!, conştiinţa nu le dă voie să facă pocinoage. Hm! Care conştiinţă? Nu-i vedeţi că dau sentinţe după cum le sunt interesele? Nu-i vedeţi că vin cu argumente „logice” care nu conving niciun copil? Nu-i vedeţi că mai au nesimţirea să îşi afişeze impunitatea? Nu-i vedeţi că se acoperă unii pe alţii? Nu-i vedeţi că nu le pasă de dreptatea cu care oamenii mor în mînă? Nu-i vedeţi că îşi fac de cap, precum Danileţ, deîndată ce se văd cu sacii în car? Nu-i vedeţi că, precum Mona Pivniceru, înfruntă cu mare nesimţire un Preşedinte, pînă una, alta, ales? Nu vedeţi că însuşi Avocatul Poporului este complicele republicii magistraţilor? Nu-i vedeţi că pe magistraţi îi doare în cur de jurisprudenţa anterioară şi dau sentinţe contrare cu seninătatea peceristului? Nu îi vedeţi cum interferă brutal în politica guvernamentală? Nu-i vedeţi că, precum Tojo, ignoră toate semnalele venite din teren? Nu-i vedeţi că se aliază cu briganzii pentru a vă ţine în subdezvoltare?
Dacă mai cade cîte unul e doar pentru că s-a aliat cu brigandul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Brigandul politic (la vedere reprezentat de TOATE formaţiunile politice, mass-media şi ONG-urile aferente) are naivitatea să creadă că poate scăpa nevătămat dacă manevrează Justiţia. Sfîntă naivitate! Va fi spulberat negreşit. Nu va mai controla politicul Justiţia, ci viceversa. Monstrul are toate instrumentele pentru a-şi ucide creatorul. Cu un complet de judecată aliat, orice crimă devine perfectă. Magistraţii sunt încă în faza de selecţie a propriei lor cohorte de briganzi. Pentru a vă parazita şi etanşa complet. Este numai o chestiune de timp pînă veţi deveni sclavii lor, parte a metabolismului lor. Asemeni generalului Tojo, a vă apăra vouă drepturile fundamentale reprezintă ultima preocupare a magistraţilor. Atunci, nici măcar dreptul la viaţă nu vă va mai fi garantat. Veţi deveni carne de tun într-un război interlop care nu este al vostru.
Puterea necenzurată duce la catastrofe. „Protestul” magistraţilor din toamna lui 2009 este numai unul** din incidentele prin care magistraţii încearcă să sufoce democraţia. Unul reuşit, din moment ce autorii principali (preşedinţii AMR şi UNJR) nu au fost pedepsiţi, ci promovaţi. Incidente similare vor mai avea loc. Nu are importanţă cine le va organiza, ci scopul: transformarea noastră în resursă. Colonizarea statului. Aşa se explică virajul comportamental al horaţilor şi cristilor deîndată ce le-a reuşit mişcarea de argentinizare a farselor politice. Vor urma şi lovituri de stat mai grele, deîndată ce dispozitivul magistrato-interlop se va perfecţiona. Ne îndreptăm spre o nouă Hiroşimă şi un nou Nagasaki. Deja numărul emigranţilor, sufocaţi de hidra magistrat-interlopă, numărul celor blazaţi, sau direct băgaţi în pămînt de Justiţia română a produs găuri demografice civile mai mari decît cele ale victimelor bombardamentelor nucleare şi convenţionale de pe mainland. Constituţia ucide. Ucide vise, apoi ucide oameni.
Soluţia? Schimbarea cu totul a Constituţiei. Desfiinţarea CSM şi a CCR, ale căror atribuţiuni vor fi preluate de ÎCCJ. Interzicerea AMR, dovedită ca jucînd politic. Pentru a menţine curăţenia morală în ÎCCJ, referendumuri populare de revocare a judecătorilor de la ÎCCJ, o dată la doi ani. Dacă toate astea nu le faceţi, nu vă rămîne decît nesupunerea civică, culminînd cu linşajul venit „de jos”, îndreptat împotriva persoanei magistraţilor. Nu este o figură de stil. Nimic nu este mai inflamator de mînie populară decît inechitatea şi nedreptatea, impuse sistematic, cu nemernicie, la adăpostul im(p)unităţii absolute cu putere absolută. Aşadar, cine se opune schimbării Constituţiei trebuie să se teamă. Armele se ascut. Şi zăgăne. Iar ceasul ticăie. Numărătoarea inversă pînă la lansarea bombei a început.
–––––-
* Unul din veteranii de la Tenian povestea cît de stricte erau condiţiile acolo. Deşi pe alte două insule vecine erau baze americane, cei de la Tenian nu aveau voie să ia în vreun fel legătura cu personalul lor.
** Nici regimul militarist japonez nu a expandat pe cale netedă. Au fost cîteva incidente ce s-au soldat cu asasinate politice. Reşedinţa guvernului poartă şi azi în ziduri găurile gloanţelor de la 26 februarie 1936 (Incidentul 226) ocolite cu grijă la fiecare reparaţie, întru aducere aminte. Asta, după un alt spasm intitulat 515 (din 15 mai 1932).
▲ Fotoreportaj de la epicentru
Aşa cum v-am promis în articolul precedent, aplic cîteva poze luate azi dimineaţă în Parcul Păcii.
Am ajuns în jurul orei 4. Instalaţiile de televiziune erau gata de lucru. Cameramani şi fotografi profesionişti mişunau de colo colo. Îi deosebeşti de cei amatori după greutatea bagajului şi după scutierul aferent. Pe o platformă situată în vadul rîului, doi ingineri de la NHK meştereau la un braţ de macara ce urmează să survoleze lumănările plutitoare ce vor fi eliberate diseară, la lăsarea întunericului. În parc, pretutindeni corturi pentru diversele ONG. Două antene de emisie pe ultrascurte stăteau încăciulate cu saci de plastic.
Pe gazonul de pe latura nordică a Memorialului Păcii (clădirea aflată în construcţie în filmul lui Shindo) stau rînduite scaunele pentru invitaţi. (de la stînga la dreapta) Clubul Păcii al Elevilor de Gimnaziu şi Liceu, Tabăra Copiilor Păcii, oficialităţile locale, hibakusha recunoscuţi* şi urmaşii lor, locuri pentru scaune cu rotile, invitaţi dinafară.
Iată că primii invitaţi au sosit. Sunt vestitorii păcii. Nu sunt cu toţii albi, semn că suntem multiculturalişti.
Porumbeii păcii
E drept, se mai ciondănesc în cuşti, de unde se vede că lupta pentru pace începe cu noaptea-n cap, încă din hulubărie. (La ora la care scriu, se aude din stradă o voce feminin-megafonă şi socialistă, exprimînd diverse dezacorduri (nu gramaticale) în slogane scurte, modulate emoţional.)
În criză de subiecte, băieţii din mass-media o imortalizează, audio şi video, pe singura pelerină ce acceptă să performeze în faţa camerelor de luat vederi, chiar în faţa coviltirului sub care zac bine ferecate, registrele cu numele victimelor exploziei atomice.
Legiunile de crizanteme dau o imagine a celor ce nu mai sunt.
Puţin mai spre nord, oraşul începe să se anime.
Sadako-chan stă stingheră pe ogivă, cu al mielea cocor origam.
Într-un elan egalitarist, fiul meu încerca să demoleze legitimitatea monumentului. „-Cîţi or fi fost în situaţia ei! De ce numai ea să aibe monument?” I-am explicat că nu numele propriu e important, ci faptul că oricare e în pericol de a fi Sadako. (Uf! Greu cu simbolurile la 10 ani!)
Mă pregătisem să trag o poză şi la monumentul victimelor coreene, însă brusc, felinarele se stinseră (la ora 04:55). Rămîne pentru la anul.
Mă îndrept către Domul Atomic.
O parte din următoarele poze sunt la dimensiunile în crud. Pot fi preluate de oricine, cu un clic, şi apoi cu încă unul (care duce direct la poza originară).
Domul Atomic nu se află la epicentru, ci la circa 100m NV. Iniţial, clădirea a fost sediul breslei industriaşilor din prefectură. Clădirea a fost proiectată pe la începutul anilor 20 de către un arhitect cehoslovac. Felul în care s-a ruinat a calificat-o ca martor de dezastru. Actualmente, structura se află în conservare. Felul în care fisurile sunt tratate este vizibil la o mărire corespounzătoare a pozelor.
atenţie!, poză voluminoasă
Şi ultima poză, un alt monument funerar închinat victimelor. Ofranda constă în… butelii de apă…
–––––––
* Întocmai ca revoluţionarii noştri, hibakusha sunt de mai multe feluri: hibakusha veritabili cu patalama, hibakusha falşi dar cu patalama, hibakusha fără patalama, pretinşi hibakusha. Mai prin 1997 am asistat şi la o mică altercaţie între hibakusha fără patalama şi poliţie. În ultimul timp e mai multă linişte. Fie au îmbătrînit, fie au murit, fie s-au scîrbit.
▲ Sirena de la 08:15
Bună dimineaţa!
Se împlinesc 66 de ani de la prima experienţă nucleară pe loturi mari de oameni. Oraşul nu fierbe, dar nici nu stă indiferent. Extrema dreaptă circulă cu autobuzele-i megafoane şi revarsă cîntece patriotice, în timp ce socialiştii şi comuniştii o pun, ca de obicei, de o dezarmare nucleară. E drept, actualul primar nu îi prea mai răzgîie logistic, întrucît are de achitat datoriile făcute în cei 12 ani de primărie socialistă anterioară. Socialiştii au în schimb tupeul să reclame dezafectarea centralelor nucleare, fără a fi de acord cu scumpirea corespunzătoare a energiei electrice. Ca de obicei, schizoidie şi lipsă de realism.
Mass-media internaţionale vor fi probabil slab reprezentate la ceremonia de dimineaţă, unde Primarul va rosti declaraţia anuală de pace. 66 nu este o cifră suficient de rotundă pentru o ştire mai lungă de 5 rînduri sau 15 secunde de preluare video cu fondul sonor bruiat de nelipsitele cicade de sezon ce asistă din arbori de camfor*, chiparoşi şi leandri**.
Sper să pot aplica fotografii (peste cîteva ore).
Pînă atunci, dacă aveţi un răgaz de 95 de minute, azi permiteţi-mi să vă prezint un film regizat de Shindo Kaneto, intitulat Copiii Hiroşimei (1952) (subtitrat în engleză). Cei mai bătrîni îşi vor fi amintit poate că acum circa patru decenii, unul din filmele lui Shindo, Insula nudă (1960) a rulat şi la TVR sub titlul Insula. Un film de un dramatism mut, despre supravieţuirea în mizerie, pe o insulă din largul oraşului Onomichi. Shindo este un regionalist cam ca Steinbeck, minus Salinas.
Aş fi vrut să aplic Copacul fără frunze (1986) o capodoperă de-a dreptul feliniană, premiată şi la Berlin, un film cu subiect hiroşiman postnuclear, dar, din păcate, pelicula încă nu este accesibilă pe Youtube.
Altfel, la cei 99 de ani ai săi, Shindo încă mai regizează. Din scaunul cu rotile, dar nu se lasă.
Vizionare plăcută!
–––––––––
* Arborele de camfor este simbolul vegetal al prefecturii Hiroşima.
** Leandrul a fost primul copac înflorit, după numai doi ani de la explozia nucleară.
◎ Desculţ în iarbă (II)
(continuare din numărul trecut)
Ajunserăm curînd în camping. Instalarăm cortul, mîncarăm curry din plic. Cu pîine „de casă”. Frămîntată cu adaos de alge în loc de sare.
Bucuros că pensionarii tocmai îşi strîngeau uneltele de gateball, şi eliberau gazonul peluzei ce înconjura terenul de fotbal, fiul meu scoase mingea din rucsac şi încercă să mă ademenească la un schimb de pase. Bocancii începuseră deja să mă menghine. Cum nu aveam încălţări de schimb, am ieşit desculţ la joacă. Zgura terenului era cam aspră, aşa că migrarăm pe gazon. Suportabil. Cîteva pase, apoi mîncărime intensă pe gambe. Dădui cu mîna. Dîre subţirele de sînge. Drace! Şi pe aici? Mai păţisem o dată cu trei ani în urmă ceva asemănător, într-un camping din preajma vulcanului Daisen. Umblasem, ca de obicei, vara-toamna, cu pantaloni scurţi. Prin iarbă. Căpuşele atîta aşteptau. Uite ce-mi făcură:
Parcă ar fi economia românească: şi constricţionată bocanc, şi căpuşată.
Toxinele căpuşelor sunt foarte agresive şi persistente. Sunt deja aproape trei săptămîni de cînd mă penetrară şi încă mai am mîncărimi. După cîteva micronecroze locale. Din fericire, se pare, nu îmi inoculară nicio lighioană microscopică.
După scurta repriză de pase în iarbă, strînserăm repede catrafusele şi o luarăm către Sandankyo. Drum de coborîre pe un mic afluent al rîului. Nu ne-am mai luat nimic de mîncare, în speranţa că vom completa deficitul caloric cu o porţie de udon într-una din puţinele „unităţi de alimentaţie publică” din chei, situată la confluenţă.
Fiul meu se opri pentru o clipă să urmărească o lăcustă minusculă ce tocmai făta ceva. S-a dovedit ulterior că produsul nu era progenitura, ci altceva. Am aşteptat să tragă apa, apoi am pozat-o:
…şi un pic mai de aproape
Mici neplăceri
...dar viaţa merge înainte...
...cu camuflaj...
...sau fără.
Plantele ne zîmbeau cu frunzele cariate...
...şi ne adăposteau cu frunze rotate.
Ajunserăm la confluenţă. De obicei, în Sandankyo aici ne puneam cortul. Fără vreo aprobare. De data asta eram numai în vizită. Fiul meu simţi nevoia să îşi trateze picioarele uşor erodate (aş zice; neînvăţate cu bocanci).
Iată o poză făcută acum 8 ani în acelaşi loc.
În soarele dimineţii
Ne hotărîrăm să mergem la cantina ştiută, cîteva sute de metri mai în amonte. Priveliştea era dezolantă. Nici ţipenie de om.
E drept, în ultimii ani ajungeam pe acolo numai înafara sezonului. Nu era nicio surpriză De data asta aveam confirmarea că ceva este ireversibil. Ruina era evidentă. Iată acelaşi loc în noiembrie 2008:
Ne zbenguirăm niţel (încălţaţi) prin iarba sălbăticită, alergarăm după frizbi, iar într-un tîrziu căzurăm obosiţi.
Luarăm drumul îndărăt spre camping. Ne aştepta acelaşi curry şi pîinea cu alge. Pe măsură ce ne apropiam, simţeam mirosul de grătare de la celelalte două grupuri de vilegiaturişti din camping. De la una din casele de vacanţă se auzea un mic concert familial de karaoke pe note false.
Urma o seară cu artificii (culinare şi pirotehnice).
◎ Desculţ în iarbă (I)
Timpuriul sezon ploios din acest an se ridică la fel de timpuriu. În prima decadă a lui iulie se însenină. Profitai de îndreptarea vremii şi, împreună cu fiul meu, de Ziua Mării, (sărbătoare naţională) dădurăm o fugă la munte. Nu prea am avut vreme de pregătiri minuţioase, ceea ce, după cum se va vedea mai jos, a lăsat oarecari urme pe corp.
Zis şi făcut. În a treia duminică din iulie, urcarăm în autobuzul de Masuda, cu destinaţia Ikoi no Mura (literal: satul de odihnă); o mică staţiune montană, uşor ruginită şi foarte puţin populată. De fapt nici nu este staţiune. Nu există decît un hotel în administraţie prfecturală, o pîrtie de schi ca vai de ea, un mic camping auto, un teren de fotbal/baseball, cîteva de gateball*, iar în rest, cîteva case de odihnă foarte private, semănate prin pădure.
Am descoperit staţiunea acum cîţiva ani, căutînd o cale mai uşoară de acces către Sandankyo**, după ce linia ferată*** a fost dezafectată. Sandankyo este populată mai mult toamna, cînd se înroşesc frunzele de momiji (arţar japonez). În ianuarie 2010 avui nesăbuinţa să trag şi într-un adăpost improvizat din Ikoi no Mura. Peste noapte a început viscolul. Dar asta e altă poveste.
Cum ziceam, pregătiri frugale, bocancii noi. Vorba vine. La tăpălaga mea de 30 cm., numai la mîna a II-a pot procura la preţuri rezonabile încălţări pe potrivă. Nu de puţine ori dau chix. La bocanci, durata unei „sesiuni” pedestre este importantă. Poţi avea senzaţia că încălţările sunt OK, dar după cîteva ore se poate întîmpla să te răzgîndeşti. A fost şi cazul meu.
Pe la orele 11:24, ajunşi la Ikoi no Mura, luarăm scurtul drum către camping. Şoseaua era bordată de hortensii.
Cicadele dădeau din buzere pe două voci. O voce colectivă mai de junglă, (să fi fost şi asta?) alta, mai a concert de motoraşe electrice. Ceva mai la larg, zgomotul de fond era acoperit de alte zbîrnîitoare.
În Japonia sunt vreo 10 specii de cicade. Cicadele au o poveste interesantă. În stadiul de larvă petrec între 3 şi 7 ani în pămînt. Cînd ajung la sfîrşitul stadiului de pupă, încep să iasă şi să năpîrlească pe crengile arborilor.
Se spune că, cu cît năpîrlirea are loc mai sus, cu atît adultul este mai puternic. E drept, vitalitatea depinde şi de regimul termic din iarnă. Cu cît e mai frig, cu atît larvele se conservă mai bine prin scăderea metabolismului. Stadiul de adult nu depăşeşte o săptămînă. Răstimp în care cicadele nu se mai hrănesc decît „spiritual”. După împerechere şi depunerea ouălor, adulţii mor. Cicadele sunt zburătoare destul de proaste. Zboară minimalist-goniometric sau cît să evite un pericol.
Ele se pot întîlni şi în America. Speciile americane au abdomenul mai lung. Cam ca un trabuc. Poate ar fi bine să amintim o etimologie puţin cunoscută la noi. În Mexic, cicada se numeşte cigarra.
Povestea cicadei – lunga viaţă de vierme sub vremi, încheiată cu fulgerătoarea erupţie de mortală vitalitate – i-a inspirat pe mulţi. Ce altceva sunt mulţimile eroice, dacă nu un stol de cicade despupate, gata să moară? Ştiind toate acestea, ne vine mai uşor a înţelege şi gestul de demnitate al sosiei din filmul Kagemusha.
Cicada e prezentă şi în cîntece mai mult sau mai puţin revoluţionare, fado sau mariachi. Iată cîteva exemple:
…
Scuzaţi calitatea sunetului.
…
Cicada e prezentă şi în flamenco. Camaron de la Isla are de asemeni un cîntec intitular La Cigarra.
–––––––
* gateball este un fel de golf pentru pensionari. De fapt, jocul a fost inventat în sărăcia de după război, pentru copiii necăjiţi. Erau vremuri grele, cu timp berechet şi cu multe terenuri virane. Jocul nu a avut mare succes. Odată cu îmbătrînirea populaţiei însă, a fost adaptat pentru pensionari, şi monopolizat de ei. Copiii se uită azi cu ciudă cum pensionarii le colonizează parcurile de joacă duminica.
**literal: strîmtoarea-în-trei-trepte. Un mic ansamblu de chei, şi o mică aşezare omonimă la ieşirea din chei.
*** Linia ferată a fost construită la scurt timp după război, şi urma să străpungă lanţul muntos, pînă pe coasta Mării Japoniei, în prefectura Shimane. Ulterior, planul a fost abandonat, odată cu ascensiunea automobilului. Lucrările ajunseseră la Sandankyo. În toamna lui 2004, ultimul din puţinele trenuri care mai circulau, a rămas în depou. Soarta liniei ferate seamănă bine cu cea a celei dintre Braşov şi Buzău (tronsonul dintre Nehoiu şi Întorsura Buzăului). Niciodată gata.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
9 comments