Fără buletin

▲ Conturile dormante şi dreptul de proprietate

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/27

Cît putem lăsa un cont bancar fără mişcare?

Este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, întrucît, răspunsul la ea angajează şi o discuţie asupra dreptului de proprietate, dar şi asupra altor drepturi fundamentale.

Să definim însă statutul unui cont bancar. Ce este un cont bancar?
Nu am stat să caut definiţii în jargon, pentru că oricum nu îl stăpînesc. Voi exprima cu vorbele mele. Contul bancar este un vistier ne-uman, un sclav tehnologic, virtualmente nemuritor, apraţinător unei persoane, investit de ea, dar un sclav aflat în custodia unei alte persoane, de regulă, o organizaţie financiară.

Asupra unui cont bancar nu avem drepturi 100% exclusive (şi sclavii au drepturile lor). Custodia costă. Asta înseamnă că, periodic, fie ni se scade din sold o mică taxă, fie ea ni se scade implicit, prin ajustarea dobînzii la valori ceva mai mici decît cele nominale. Apoi, contul poate fi şi blocat ca urmare a unui ordin judiciar. Din el se pot scoate bani şi de către altă entitate. Am văzut mai sus, una este chiar custodele. Alta este statul. Cele mai multe operaţii bancare sunt rezultatul voinţei proprietarului contului, însă sunt şi operaţii ce nu necesită voinţa lui. Ca de pildă extracţia impozitului la dobîndă. El pică automat şi explicit, imediat ce custodele virează contravaloarea dobînzii anuale în cont.

Poate v-aţi întrebat ce se petrece cu conturile fără mişcare din bănci. Am văzut că exclusivitatea deţinerii este calitativ limitată. Există însă şi limite de timp. De regulă, în state ca Marea Britanie sau SUA, după 5 ani de nemişcare, conturile sunt preluate de banca centrală. În Irlanda de pildă, împreună cu soldul aferent, conturile dormante sunt transferate unei fundaţii de ajutor social.

Discuţia despre conturile dormante devine din ce în ce mai concretă şi în Japonia. Actualmente, băncile au obligaţia să opereze în conturi chiar şi la 10 sau mai mulţi ani de la încremenirea lor. E drept, operarea în conturile dormante se complică după 5 ani de paragină, în sensul că nu poţi scoate banii decît de la filiala la care a fost înregistrat contul, e nevoie de împuterniciri şi acte doveditoare în cazul conturilor ivite după decesul titularului, adesea suprataxe, în orice caz, complicaţii legale ce nu încurajează lichidarea conturlor. Băncile încearcă să scape de conturile dormante, deoarece contabiliceşte ele reprezintă un balast costitsitor. Colac peste pupăză, după 5 ani de nemişcare, fiscul obligă băncile să treacă soldurile fără mişcare cu semnul plus la venituri. Venituri care se impozitează fără ca banca să aibă vreo „vină” (ceea ce explică unele suprataxe percepute la lichidarea unui cont dormant).

Situaţia de ansamblu arată cam aşa:
În Japonia există 1,2 miliarde de conturi bancare la o populaţie adultă de cca. 100 mil. locuitori (mai mult de 10:1). E de aşteptat ca multe conturi să fie dormante. Anual, circa 80 miliarde yen (cca. 1Md. USD)ies la iveală din conturile dormante. Circa 35 mld. yen sunt reclamate în cursul aceluiaşi an, iar restul trenează.

Şi atunci, un ordin din 15 februarie a.c. al Ministrului de Finanţe, sună cam aşa: Pentru conturile dormante mai vechi de 10 ani, şi cu soldul mai mare de 10.000yen, banca este obligată să anunţe titularul să facă ceva. Fie să îl lichideze, fie să îl reactiveze. Tăcerea într-un termen dat, duce la pierderea dreptului exclusiv al titularului asupra contului.
Conturile cu sold mai mic de 10.000 yen vor fi trecute automat, fără preaviz, în gestiunea statului, dar nu direct, ci printr-o fundaţie de ajutor în caz de calamitate.

Statul îşi va rezerva doar sarcina de a gestiona situaţiile în care banii vor fi reclamaţi de către titulari. Va fi, cum ar veni, doar garantul dreptului de proprietate, suportînd pecuniar eventualele litigii, nu însă fără a încasa eventuale suprataxe.

Iată cum, dreptul de proprietate poate fi administrat, fără însă a leza dreptul organizaţiilor financiare de a se gestiona suplu. Nefiind o confiscare a banilor privaţi, era suficient un ordin, iar nu o lege sau o decizie judecătorească.

Filozofia este asemănătoare ca cea la ridicarea bicicletelor de pe domeniul public. Dacă ţi-ai abandonat bicicleta, şi ţi-a ridicat-o camionul (după minimum 24 de ore de preaviz capsat pe ghidon) ţi-o poţi recupera în termen de 30 de zile, de la baza de recepţie a primăriei, contra unei taxe. Dreptul de proprietate nu poate încălca obligaţia de a nu încurca locul. Tăcerea ta este interpretată ca abandonare a proprietăţii. După termenul de 30 de zile, nu ţi-o poţi recupera decît dacă ai norocul să ţi-o adjudeci contracost, la tragerea la sorţi organizată de primărie, avînd ca obiect bicicletele abandonate, nerevendicate, recondiţionate. În cazul bicicletelor (sclavi perisabili) totul se desfăşoară doar mai rapid decît în cazul conturilor bancare (sclavi nepersisabili).

Anunțuri

▲ Numărul „Fiarei” va lovi Japonia

Posted in Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/02/23

În Dieta Japoniei se află un proiect de lege pentru înfiinţarea unui nou document de identitate, intitulat my number (MN).

Nu, nu este CNP. CNP există, dar este folosit numai în back office de către autorităţile Ministerului General (echivalentul japonez al MAI) la validarea internă a relaţiei dintre persoană şi adresa persoanei, inclusiv în procesul electoral, însă nu devine o parolă de acces pentru elector la urne*. CNP nu apare pe niciun document de circulaţie publică, dar, la cererea titularului, el poate fi aplicat explicit. CNP poate fi şi schimbat, dacă titularul consideră că cifrele îi sunt nefaste.

Să trecem la noul document. El va avea altă utilitate, similară cu cea a social security number din SUA. Va fi vehicolul de comunicare între bazele de date din agregatul sistemelor de asistenţă socială, fisc, autorizare (permise de armă, de conducere etc.).

S-a calculat că timpul de căutare prin hîrtii, şi confirmarea intermediată, a anumitor date despre cetăţeni, costă anual echivalentul a circa 3 md.euro. Asta, în condiţiile în care, statistic, cetăţeanul nu pierde mai mult de 2-3 ore/an pe la ghişeele statului. (comparaţi cu 74 ore/an în România)
Aşadar, documentul este menit a ridica productivitatea personalului din spatele ghişeelor, atît în folosul administraţiei, cît şi al cetăţeanului.

Fizic, documentul va fi de mărimea unei cărţi de vizită, cu fotografie şi CIP. Rolul CIP-ului este cel de criptare a numărului şi de securizare parţială a accesului.

Pe scurt, MN este mulţimea cu un singur element, concepută ca nod la intersecţia mai multor mulţimi de naturi diferite.

-MN fizic nu va fi obligatoriu de purtat. Este doar unul din multele documente admisibile pentru stabilirea identităţii.
-MN nu va fi obligatoriu de arătat la ghişeu. Cifrele pot fi reproduse pe gură, sau în scris, chiar la ghişeu, cu observaţia că operaţia ia mai mult timp pe „comanda manuală”.
-MN nu va fi destinat autentificării în tranzacţiile private. Cu alte cuvinte, nu trebuie să îl arăţi atunci cînd cumperi un automobil.
-MN poate fi înmînat unui reprezentant (un membru al familiei), fără prea multe farafastîcuri, procuri şi autentificări.
-MN pierdut poate fi anulat cu un telefon**.

Calendar

Proiectul de lege prevede eliberarea MN începînd cu ianuarie 2014. Operaţional va deveni 1 an mai tîrziu.
După 3 ani de aplicare experimentală vor urma rapoartele privind impactul, eventualele efecte perverse, inclusiv cele despre scurgerile de date personale în natură.

Obiecţiile faţă de introducerea MN în practică sunt îndreptăţite, mai ales cele ce privesc protecţia datelor cu caracter personal. Pentru a nu pune cetăţeanul în insecuritate, au fost prevăzute cîteva pîrghii în mîna sa.

Cu MN, cetăţeanul va putea alege dacă le lasă libere sau le blochează anumitor autorităţi accesul la date despre sănătatea sa. Switch-ul are două tăişuri. E firesc să vrei a ascunde numărul de plombe din gură. Dar cînd eşti diabetic, mai bine laşi datele la vedere. Cînd eşti diabetic şi locuieşti într-o zonă expusă catastrofelor, în locul de refugiu provizoriu poţi avea plăcuta surpriză ca, odată înregistrat acolo, să ţi se înmîneze şi raţia de insulină odată cu pătura.

Cetăţeanul nu va putea însă bloca accesul fiscului la datele sale despre venituri şi cheltuieli. Şi aici ar fi o mică discuţie. Cînd faci un „ciubuc”, te poţi trezi că fiscul a aflat de el şi ţi l-a înregistrat. Însă pentru a nu fi pus în insecuritate, în baza aceluiaşi număr, poţi accesa, eventual monitoriza online, orice mişcare despre circulaţia datelor tale personale. Cine, ce date şi cui i le-a transmis.
Există şi o parte luminoasă: formularul de declaraţie de venituri, îţi va veni parţial completat. Şi la venituri, dar şi la deduceri. Cînd ai înregistrat un nou născut, automat, deducerea de bază va fi ajustată. Sau: actualmente, pentru a deduce cheltuielile pentru sănătate (coplata, îngrijirea la domiciliu etc.) cetăţeanul trebuie să strîngă toate chitanţele de peste an şi să le depună odată cu declaraţia.
În noua configuraţie însă, nu va mai fi nevoie de chitanţe. Fiscul le va fi înregistrat deja, indiferent unde ai beneficiat de serviciile medicale, întrucît, în baza aceluiaşi sistem integrat, agenţii medicali şi paramedicali vor putea deconta mai des, creanţele la fondul de sănătate. (în prezent, unii agenţi medicali nu decontează serviciile decît la încheierea anului fiscal).

Un alt avantaj este că circulaţia informaţiilor financiare poate fi şi invers: de la fiscal la social. Cînd intri sub un anumit plafon de venituri, nu trebuie să mergi tu la primărie pentru a depune cererea de ajutoare (de încălzire de naştere etc.) Vei fi anunţat că, la data cutare, îţi va intra în cont suma cutare.

Chiar şi pentru contribuţia la pensie îţi poţi verifica online soldul. Deja sistemul de automonitorizare este gata, însă nu bazat pe MN, ci pe o carte poştală cu un număr provizoriu de acces.

Puse una peste alta, avantajele date de my number par a fi mai mari decît dezavantajele, altminteri bine compensate atît prin transparenţă, cît şi prin posibilitatea de reglaj al nivelului de transparenţă. Însă pentru ca un asemenea sistem să poată fi aplicat în România, este nevoie ca mentalitatea punitivă, resentimentară, intoleranţa la eroare, la pierdere/ distrugere, monotonia autentificării, intoleranţa la diferenţe contabile, atitudinea hiperprevenivă, paranoică, a legiuitorului, să fie suprimate definitiv.

––––––––
* La secţia de votare e suficient ca electorul să spună pe gură: numele (complet), adresa (sumar), data naşterii (sumar).
** În ROmânia, procedura de anulare a unui document pierdut este vital să fie simplificată la maximum. În legislaţia românească, anularea unui document de identitate este atît de greoaie, încît pare făcută în duşmănie. Este urgent ca anularea documentelor pierdute să nu mai necesite publicări în MO şi în gazete.

▲ Condamnare la moarte

Posted in Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/02/21

Azi s-a dat sentinţa finală într-un proces început în aprilie 1999. Un tînăr de 18 ani a intrat într-un apartament din Hikarimachi (pref.Yamaguchi) şi a ucis o femeie împreună cu fiica-i în vîrstă de numia 11 luni. Iniţial tînărul a luat închisoare pe viaţă, dar la Curtea Supremă a Japoniei, s-au descoperit cîteva vicii de procedură, iar procesul a fost reluat. La reluare, a ieşit condamnare la moarte. Azi, Curtea Supremă a validat sentinţa. În ultimii 45 de ani, este cel mai tînăr condamnat la moarte (vîrsta de la data comiterii crimei). Probabil, în cîţiva ani, va avea loc şi execuţia (spînzurătoare). În Japonia, vîrsta majoratului este de 20 de ani, dar vîrsta răspunderii penale depline rămîne la 18 ani. Tertipul avocăţesc cu sănătatea mintală precară nu ţine. Cele mai multe excepţii motivate psihic se resping.

Din august 2009, procesele crimelor se desfăşoară cu 6 juraţi în complet. Faza experimentală este aproape de bilanţ. Durata cea mai mare de deliberare înregistrată pînă acum la stadiul de curte cu juri, fost de circa 40 de zile, ceea ce a ridicat niţel costurile (pe lîngă cele de recrutare, instruire şi eventual consiliere post-deliberare). În linii mari, se profilează permanentizarea procedurii cu juraţi.

Chiar acum aflu de la radio că, mai nou, juraţilor li se va da şi dreptul de a interpela în instanţă, direct, procurori, poliţişti, avocaţi şi inculpaţi. Totodată, juraţii au primit şi dreptul de a ţine conferinţe de presă după încheierea procesului.

● Lista neagră a consumatorului

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/17

Decizia CNA de suspendare a emisiunii Antena 1 pentru zece minute, în urma scandalului provocat de un anume Capatos, sunt sigur că mai degrabă i-a revoltat pe consumatorii de televiziune.
Alternativa este să aplicăm planul Tapalagă.

Iată firmele cu care Antena 1 are contracte de publicitate:

Genius – “live with ideas” (ăstia dădeau premii în emisiune)
Vodafone – trăieşte fiecare clipă (primul sponsor din pauza publicitară!)
Clear men – fără mătreaţă – “eu aleg întotdeauna ce e mai bun”
Fastum Gel – libertate de mişcare
Jacobs – aşa mai stăm de vorbă
Nivea (Styling) – (pentru că) frumuseţea este seducţie
Digest Duo – pentru greaţă şi balonare
Cristim – îţi place să mănânci sănătos
Taxofit – taxează oboseala
nasic – pentru un nas liber şi sănătos
Provident – bani în 48 de ore
Tranzactiv – “gata iubito, ce-ai făcut azi? Mai nimic!”
Lioton Gel – pentru picioare sănătoase şi frumoase
Germanos
Cosmote
Winterfresh
– o respiraţie rece ca gheaţa
Real – fără egal
Colgate (ultimul sponsor din pauza publicitară!)

Am preluat lista de pe blogul La colţu’ străzii

Boicotul consumatorului* va trebui să oblige sponsorii la reconsiderarea politicii de promovare la TV. Cu atît mai legitim, cu cît, niciunul din produsele vîndute de companiile listate, nu face obiectul vreunui monopol, şi nici nu e obiect indispensabil.

Sponsorii trebuie să ştie că administrarea reclamei prin oficinele trustului Intact îi va compromite

Oricine este liber să răspîndească lista neagră. Cu cît mai mult şi mai prelung va fi ventilată pe internet, cu cît mai mulţi vor şicana comerţul definit mai sus, cu atît mai eficientă va fi acţiunea de ruinare a trustului Intact.

–––––––-
* Eu însumi am boicotat timp de 15 ani vinurile franţuzeşti. Cauza? Prea multe experimente nucleare în Pacific.

● Dreptul de a fi ales şi dreptul de a rămîne ales

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/02/16

Aţi observat desigur că la televizor apar tot felul de interlopi cu cătuşe, oameni ce continuă să ne violeze bunul simţ, fluturîndu-ne sofismul că ei sunt victime politice, dar că nu li se poate lua funcţia publică deoarece, vezi, Doamne, sunt „organe alese”. Incompetenţii noştri magistraţi, culmea!, le mai dau şi dreptate.

În realitate nu este aşa. A fi ales nu îţi conferă dreptul de a rămîne ales. A rămîne ales este un privilegiu dobîndit în baza dreptului de a fi ales. Privilegiile sunt întotdeauna condiţionate. În cazul dreptului de a rămîne ales, există condiţii ce se referă la: compatibilitate, moralitate, integritate şi chiar şi la sănătatea fizică şi mintală. Cam ca la permisul de conducere. Ai condiţii de dobîndire (vîrstă, stare a sănătăţii, antecedente penale etc.) şi condiţii de păstrare a dreptului de a conduce (punctaj, conduită, accidente, infracţiuni etc.). Şi nu e nevoie de decizie judecătorească pentru a rămîne fără permis, chiar dacă asta ar însemna să îţi pierzi totodată şi pîinea.

Aşadar, Justiţia noastră chioară face o gravă confuzie, deloc nevinovată, între dreptul de a fi ales şi privilegiul de a rămîne ales. Invocă atît dreptul de a fi ales, cît şi prezumpţia de nevinovăţie, omiţînd că prezumpţia de nevinovăţie este valabilă numai în interiorul tribunalului. Afară, oricine poate aprecia vinovăţia cuiva şi trage concluzia că inculpatul este o jigodie care nu merită să aibă privilegii. Magistraţii invocă dreptul de a fi ales cînd, de fapt, dreptul de a fi ales nu este un drept exercitabil continuu, ci numai punctual, atunci cînd sunt alegeri. Nimeni nu este ales de trei ori pe zi, ci o dată la patru ani. Dar zilnic este dator să arate că nu a fost ales degeaba. Constituţia garantează doar că are dreptul să fie ales, dar nu poate garanta mai mult decît cu imunitatea dată de demnitatea publică, rămînerea alesului în funcţie. Condamnarea excede condiţiile de imunitate şi este de natură să şteargă dreptul de a rămîne ales.

Practica arată că mai toţi demnitarii ajunşi în instanţă au fost vinovaţi. Că şi-au şpăguit judecătorii pentru a face dosarele uitate pînă la prescripţie e doar un detaliu. Noi avem toată libertatea să considerăm că toate prescripţiile faptelor ce au făcut obiectul acuzării reprezintă dovada clară a vinovăţiei titularilor. Nevinovatul nu tîrşeşte procedurile, ci vrea o rezoluţie clară, cît mai rapid. O ştiu pînă şi africanii din Congo*.

Ce constatăm? Constatăm că în Parlamentul actual sunt 6 puşcăriaşi ce votează legi şi ce îşi cară lunar roaba de bani deşi sunt jigodii cu sentinţa în buzunar. În baza cărui drept? A dreptului de a fi ales? Nu! În baza sofismelor şi codelilor magistraţilor. Magistraţii noştri nu sunt în stare nici măcar să regleze conduita post-decizie. Ei se consideră exteriori, deşi am stabilit că dreptul de a rămîne ales ar fi un drept fundamental numai şi numai dacă nu ar exista nicio condiţie de compatibilitate. Atîta timp cît există cel puţin o singură incompatibilitate, fie ea legală sau morală, prezenţa interlopilor în Parlament este un abuz împotriva democraţiei. De ce? Pentru că dreptul de a fi ales şi dreptul de a rămîne ales sunt superpozabilă şi au tărie egală, dacă şi numai dacă nu există nicio diferenţă de statut între candidatul ales şi reprezentantul organului ales. Or, calitatea de puşcăriaş nu poate fi compatibilă cu calitatea de demnitar al statului român. Constituţia nu pomeneşte de niciun drept fundamental de a fi demnitar puşcăriaş. Ca puşcăriaş, singura demnitate este cea de şef de cameră.

Propunerea mea este ca fiecare cititor să trimită în nume propriu (chiar şi prin mail) cîte o sesizare la Avocatul Poporului şi să argumenteze în spiritul micii mele pledoarii. Este important să le deschidem ochii juriştilor, prin disjuncţia a fi şi a rămîne. Între constituţional şi imoral (adică neconstituţional). Oricîte sofisme ar emite Justiţia, penalul rămîne penal. Penalul nu are voie să voteze legi. Iar asta nu o putem arăta decît prin cantitate. Avalanşe de sesizări. Exprimarea răspicată a fricii, a indignării, a mîniei.

––––––––
* Este vorba de o „procedură judiciară” arhaică, ce foloseşte ca agent probator extractul dintr-o plantă numită fisostigma (românizat). Fisostigmina, alcaloidul neurotoxic conţinut, are şi proprietăţi vomitive. Efectul „justiţiar” depinde numai de viteza de îngurgitare. Cel ce se ştie vinovat va bea mai cu băgare de seamă, în înghiţituri mici, lăsînd în mod inconştient timp pentru ambsorbţie. Cu efect mortal. Cel ce se ştie nevinovat va da licoarea pe gît dintr-odată. Efectul vomitiv, şi deci, salvator, apare numai la înghiţirea impetuoasă.

● Laparoscopie TV

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/15

O bună parte din consumatorii de media audio-vizuale au fost scandalizaţi de difuzarea în loop, la emisiunea Un show păcătos, a unui film de amator, ce îl înfăţişa pe fostul premier Emil Boc în vestiarul unui club de fitnes, într-o postură ce nu avea tangenţă cu interesul public. În mod normal, imaginile nu aveau de ce să fie difuzate la un post TV nici măcar într-o emisiune de divertisment.

Să vedem întîi care este statutul unei organizaţii media. Orice organizaţie media are un statut în care raţiunea ei de existenţă se subordonează interesului public. Prin interes public înţelegînd tot ceea ce contribuie la articularea unei societăţi. În acest cadru, chiar şi emisiunile de divertisment au rolul comuniunii, adică al bucuriei împreună. Bucuria împreună este de interes public atîta timp cît nu lezează demnitatea umană. Băşcălia, de pildă, nu este de interes public, deoarece dezbină prin murdărirea subiectului. Băşcălia este un raport de putere şi nu are nimic de a face cu libertatea de expresie.

Revenim. În opinia mea, trustul Intact, ce deţine postul TV Antena 1 trebuie corijat. Zic corijat, şi nu suprimat, pentru că Constiuţia nu permite suprimarea unei organizaţii de presă. Acuma, lezarea demnităţii cuiva de către o organizaţie media este o faptă ce intră şi în dreptul privat, dar şi în dreptul public. În dreptul privat sunt tratate daunele morale (eventual materiale) private, cum ar fi dreptul la imagine. Însă difuzarea nudităţii atinge şi dreptul public, deoarece lezează morala publică. Lezează nespecific interese private, cum ar fi cele ale proprietarilor de stabilimente cu vestiar şi duş. De asemeni, la fel de nespecific, orice cetăţean este pus în insecuritate, atîta timp cît nu va putea fi sigur că trusturile de gură-spartă nu vor scăpa ocazie de a face băşcălie de el folosindu-se de imagini în ipostaze private, dar dezavantajoase. Putem spune, nu numai că difuzarea imaginilor cu nuditate este înafara interesului public, ci chiar împotriva interesului public.

Conform legislaţiei în vigoare, CNA se ocupă cu garantarea interesului public din conţinutul difuzat de organizaţiile media. Dar nu intră în competenţa sa faptele îndreptate împotriva interesului public. Actele antisociale intră în competenţa Poliţiei şi a Parchetului.

Dar să vedem cine poartă răspunderea pentru difuzarea unor imagini ce ţin de viaţa privată a unui om. Presupunem că operatorul a avut acceptul subiectului. E de aşteptat ca subiectul să nu îi permită operatorului diseminarea imaginilor în alt cadru decît cel privat. Operatorul ce rupe promisiunea, sau filmează chiar pe ascuns, atîta timp cît nu difuzează imaginile într-o organizaţie media, nu poartă nicio răspundere. Presupunînd că le difuzează pe Youtube, nici atunci nu poartă vreo răspundere în domeniul dreptului public, ci doar cel mult în cel al dreptului privat. Pentru că Youtube nu are în statut serviciul în interes public, ci este neutru în raport cu el. Ba, mai este şi ateritorial. Problema de drept public apare deîndată ce imaginile sunt difuzate de o organizaţie media. Şi nici atunci responsabilitatea asupra consecinţelor difuzării nu îi aparţine operatorului video sau mediatorului dintre operator şi organizaţia media, ci excluziv organizaţiei media, deoarece nu înregistrarea, nici intermedierea nu lezează interesul public, ci difuzarea.

Aşadar, responsabilitatea îi revine organizaţiei media, în cazul în speţă, Trustului Intact.

Am văzut că organizaţia media are protecţie constituţională şi nu poate fi suprimată. Dar poate fi suspendată. Pentru a fi mai bine înţeles, voi face o incursiune în categoria juridică numită persoană juridică.

Persoana juridică poate fi orice unealtă cu potenţial nociv, pe care omul o foloseşte. Statutul persoanei juridice este de sclav în raport cu proprietarul. Majoritatea cititorilor sunt convinşi că persoanele juridice sunt numai organizaţiile economice sau cele înscrise în vreun registru comercial sau la tribunal. Speciile de persoane juridice sunt cu mult mai multe. De pildă, automobilele sunt tot persoane juridice. Pentru a circula, trebuie înmariculate. Talonul reprezintă actul lor de identitate. Tot aşa, bunurile imobiliare au personalitate juridică. Actele lor de identitate sunte extrasele din registrul de cadastru. Armele de foc, de asemeni, au personalitate juridică. În regimul comunist, chiar şi maşinile de scris erau considerate persoane juridice. Seriile lor erau înregistrate la miliţie, iar periodic li se actualiza amprenta. Am un mic primus pe propan, cu un crotal înseriat. Vitele, oile, cîinii sunt animale înseriate. Chiar şi telefoanele şi conturile bancare pot fi considerate persoane juridice.

Aşadar, cam tot ce e unealtă cu potenţial nociv are un regim reglementat, conceput să asigure adulmecabilitatea juridică. În anumite condiţii, cînd se semnalează un ab-uz, sclavii tehnologici pot fi restricţionaţi. Astfel, circulaţia unui automobil poat fi suspendată dacă starea tehnică nu o permite, locuirea într-o casă prea şubredă poate fi interzisă, armele pot fi reţinute la intrarea într-un loc aglomerat, vitele pot fi ucise dacă poartă germeni de boli molipsitoare, conturile bancare pot fi blocate. Autorizaţia de funcţionare a unui combinat poluant poate fi retrasă. Tot aşa, o organizaţie media poate fi suspendată pentru ab-uz împotriva interesului public.

După cum vă daţi seama, trustul Intact încetează a mai fi intact din momentul în care o zbîrceşte. De ce a zbîrcit-o? Nu pentru că starea tehnică a aparatelor ar fi pus în pericol morala publică sau dreptul la imagine, ci pentru că personalul a lucrat împotriva interesului public. În principiu, s-ar putea arunca răspunderea asupra şefului echipei redacţionale. Însă şeful ei este doar delegatul patronului. Delegarea implică transferul de atribuţii, dar nu transferul de responsabilitate. Patronul este responsabilul. Însă patronul poate fugi de răspundere ridicînd din umeri. Nu avem nicio dovadă că el ar fi capul răutăţilor. Aşadar, răspunderea, dacă nu e asumată integrala de o persoană fizică, poate fi transferată sclavului tehnologic. De obicei, persoanele juridice fără răspundere se confiscă. Spre deosebire de un automobil (persoană juridică fără răspundere), trustul Intact este o persoană juridică cu răspundere limitată.

În aceste condiţii, singura entitate juridică ce poate fi ajustată fără ambiguităţi este chiar trustul Intact.

Cum? În principiu, Parchetul poate iniţia acţiunea de cercetare penală. Dacă nu găseşte nicio persoană fizică asupra căreia să pice răspunderea, poate cere în instanţă amendarea penală a trustului. Dar mai poate cere suspendarea licenţei de emisie a tuturor diviziilor media din trust, pînă la îndeplinirea condiţiilor deontologice. Parchetul sau tribunalul nu au căderea de a aprecia dacă folosirea trustului prezintă în continuare pericol, dar poate încredinţa corectarea situaţiei unui expert. Este o idee, dar cred că poate fi aplicată.
Tribunalul poate ordona recalificarea personalului editorial într-o universitate de prestigiu din primele 500. Obligă patronul să întrerupă orice activitate de difuzare, pînă cînd personalul editorial va fi absolvit un curs de 12 lecţii de deontologie jurnalistică. Poate lua o lună, poate lua două luni, pînă cînd întregul personal editorial va fi adus patalamalele, apostilate şi traduse în limba română. Cine plăteşte? Bineînţeles patronul, pentru că el este deţinătorul sclavului tehnologic.

Procesul civil e başca, dar cred că merită ca Emil Boc să îşi folosească cunoştinţele de drept pentru a cere remedierea situaţiei după modelul propus de mine, prin corectarea pe chelatuiala patronului a standardului de etică profesională.

Sper ca magistraţii să ia în studiu, cel puţin doctrinar, cele prezentate.

● Încrederea, ca bun public monopolizat

Posted in Scatoalce de Stat, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2012/02/13

Nimic nu este mai uşor, şi în acelaşi timp mai greu de dovedit, decît identitatea personală. Într-o comunitate de 150 de oameni să zicem, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Nu se pune problema obiectivării existenţei individuale. Individul, pur şi simplu este.

Un popor însă este mai numeros, şi de aceea, imposibil ca fiecare să cunoască pe fiecare. Şi atunci s-a pus problema obiectivării identităţii. Astfel au apărut sigiliile personale, blazoanele, firmanele şi diversele certificate. În trecut, dreptul la identitate nu era pentru toţi. Azi însă, el este, teoretic, egal distribuit. O singură entitate însă este datoare să recunoască fiecare individ, indiferent de starea lui fizică şi mintală: statul. Dacă statul nu o face într-un mod care să nu lezeze demnitatea umană, atunci, statul încetează a mai fi o entitate morală.

În mod normal, în raporturile cu statul nu ar fi nevoie ca de fiecare dată să îţi autentifici propria existenţă apelînd la o entitate terţă. Cu toate acestea, cînd un cetăţean merge la un ghişeu al statului, este nevoit adesea să aducă un certificat de naştere, însoţit de o copie legalizată. De ce, legalizată?

Înainte de a răspunde, să vedem care este rolul autentificării. Încrederea este un bun public. Autentificarea este o formă de administrare a încrederii. Încrederea poate fi subiectivă sau obiectivă. Cea obiectivă cere întotdeauna o garanţie, de cele mai multe ori pecuniară. Aşa se explică de ce suntem nevoiţi ca, la fiecare pas, să ne cumpărăm încrederea prin care să întărim faptul că pur şi simplu existăm.

Revenim. De ce e nevoie ca în raporturile cu statul să ne autentificăm de fiecare dată existenţa, deşi o facem în baza unui document eliberat tot de stat? Eu nu pot da un răspuns general valabil, dar pot să constat că statul îşi desemnează anumite persoane pentru acreditarea existenţei noastre. Cu alte cuvinte, statul instituie un monopol asupra încrederii. Pentru a prezenta încredere, inclusiv faţă de stat, trebuie să ne-o cumpărăm de la reprezentantul unei caste, numit curent notar. Ironic, profesia de notar este considerată „liberală”, deşi se defăşoară în baza unui monopol. Practic, tarifele notariale nu se supun legilor pieţii.

În fond, funcţionarul din spatele ghişeului are în faţă un document original, şi o persoană în carne şi oase. Ce mare scofală ar fi să îi valideze existenţa doar în baza originalului şi a prezenţei titularului? Are două originale: unul care respiră şi unul scris, eliberat de către stat. Oricine poate înţelege că nu e nevoie de un terţ care să întărească încrederea cu ceva. Realitatea este însă ceva mai înfricoşătoare: pînă şi funcţionarii statului sunt prezumaţi a fi mincinoşi. Monopolul încrederii rămîne astfel, 100%, în braţele notărimii. Notarii deasupra statului.

Notarul, împreună cu legiuitorul, formează un cuplu parazit. Nu întîmplător, parlamentarii, miniştrii, consilierii şi secretarii de stat, funcţionarii din consiliile legislative, au: rude, prieteni, amante, cumetrii, în breasla notarilor. O mică adăugire în textele de lege se transformă în bănet suplimentar în buzunarele afinilor şi a altori interlopi cu cravată. Establishmentul foloseşte monopolul asupra încrederii la burduşirea buzunarelor private. Conflictul de interese este evident. Statul a devenit, dintr-o entitate de interes public, una de interes privat, prin simpla monopolizare a încrederii.

Credeţi că monopolizarea încrederii a dus la sporirea încrederii? Aş! Dacă ar fi aşa, nu am asista la o criză generalizată de încredere. Este, aşadar, o criză provocată de înţărcarea încrederii. Soluţia rămîne doar în liberalizarea încrederii. Cum? E simplu. Sper să mai am ocazia de a mă exprima în această problemă. Atunci voi da şi cîteva mai mult decît posibile soluţii.

Întrucît, eu însumi, sătul de nemernicia complexului parlamentaro-notarial, de căpuşare a cetăţeanului, mi-am jurat să nu le mai plătesc un leu notarilor, mi-am făcut republică separată (afiliată la Noua Republică), accept eventualele pledoarii în favoarea monopolului notarilor, doar în baza următoarelor documente:

Pasaport original si copie legalizata (sau conform cu originalul);
Carnet de identitate pentru cetateni straini (carnetul de stabilire a domiciliului – original si copie legalizata sau conform cu originalul;
Adeverinta din care sa rezulte perioadele in care s-a aflat in afara teritoriului statului, in timpul celor 8 ani de sedere legala sau 5 ani in cazul casatoriei cu un cetatean;
Adeverinta din care sa rezulte domiciliul legal de cel putin 8 ani sau, in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean, de cel putin 5 ani de la data casatoriei – eliberata de Autoritatea pentru straini si probleme de migrari;
Declaratie personala, autentificata din care sa rezulte ca in prezent nu intreprinde si nu sprijina actiuni impotriva ordinii de drept, ori a sigurantei nationale si nici in trecut nu a desfasurat asemenea activitati;
Certificat de nastere, traducere in limba japoneza, legalizata si copie xerox a certificatului original;
Certificat de casatorie in copie legalizata (necesar in situatia casatoriei cu un cetatean japonez);
Dovada cetateniei japoneze a sotului sau a sotiei (actul de identitate in copie legalizata).
Certificate de nastere ale minorilor (in cazul casatoriei cu un cetatean roman) – copii legalizate;
Certificatele de nastere ale minorilor se depun si in cazul in care ambii parinti sunt cetateni straini si doresc cetatenia romana pentru acestia. Consimtamantul autentificat la notar al parintilor privind dobandirea cetateniei romane pentru copii precum si consimtamantul in forma autentica al minorului care a implinit varsta de 14 ani;
Diploma de studii (copie xerox) in cazul in care s-au facut studiile in Romania;
Cazier judiciar (valabil 3 luni de la data emiterii);
Cazier judiciar din strainatate – valabil un an de la data emiterii – traducere in limba romana, legalizata si copie xerox a originalului;
Dovada locuintei – copie legalizata;
Dovada mijloacelor legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de legislatia privind regimul strainilor (dupa caz):

(lista reprezintă actele necesare la acordarea cetăţeniei române. am tăiat cîteva cuvinte ce se refereau la „România” şi „român” şi le-am înlocuit pe alocuri cu „Japonia”, „japonez”)

★ Scrisoarea I către Premier – Taxa de dezrobire

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/02/12

Abstract

Acţiune de contestare informală a cuantumului taxei consulare la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română. Se contestă nu atît cuantumul în valoare absolută, cît cel în valoare relativă, raportat atît la cel perceput la încetăţenire, cît şi prin compararea cu similarele practicate în alte state. Subiectul a descoperit un raport inechitabil, de 10:1. Susţine că raportul are baze iraţionale. Face o analiză axiologocă, argumentează şi documentează. Propune raţionalizarea raportului prin procedura descrisă în L198/2008 art. 13.
–––––––––––

Stimate domnule Mihai Răzvan Ungureanu – premier al României,

Este prima dată cînd vă contactez. Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean româno-internet, cîrciumar la Hiroşima.
Permiteţi-mi să vă felicit pentru noua dumneavoastră misiune în serviciul public. Vă mărturisesc, sunt entuziasmat de viziunea politică pe care o emanaţi. Rămîn însă sceptic faţă de felul în care veţi reuşi a deosebi, în situaţii particulare, valorile şi principiile apropriate. Pentru scepticismul meu nu sunteţi dumneavoastră vinovat, ci oamenii politici ce îmi vorbesc despre Max Weber*, oameni pe care îi monitorizez, dar la care nu prea găsesc cimiliturile weberiene transpuse în acţiune. Nici ei, săracii, nu sunt de vină. Furaţi de idei de anvergură, consideră că totul e să dea din gură. Vorba prietenului meu de tinereţe tîrzie, ID Sîrbu: Rezist la bătaie, la pălmuire şi scuipat – dar nu mai rezist la idei generale.

Stimate domnule Ungureanu, din spirit de frondă, dar şi din obstinaţia de a gîndi cu capul meu, evit bibliografia la zi. Cred totuşi că vă pot ajuta să infiltraţi principiile Dreptei, în acte normative mărunte, pentru că de acolo vine presa mecano-legalistă ce ne striveşte zilnic, nouă, cetăţenilor, stima de sine şi cheful de viaţă.
Lenea în a da zăpada este numai una din formele ce vădesc apatia cu atrofierea simţului civic. Un rol critic îl au legalismele absurde în care se bălăceşte statul, în raporturile sale cu cetăţeanul.

Planul meu este să vă scot la iveală cîteva din multele putreziciuni normative moştenite din legislaturi anterioare, unele reflectînd chiar şi resturi de gîndire totalitară.
Întrucît intenţionez a-mi întări poziţia de negociere cu statul al cărui exponent sunteţi, voi începe cu sfîrşitul.

Cuantumul taxei de dezcetăţenire

Este vorba despre o taxă consulară anormal de mare pentru o ţară ce se doreşte a fi europeană. (argumentele mai jos) Doresc să o supuneţi unui examen realist de echitate, din perspectiva drepturilor fundamentale negative. Odată ce reglajul taxei va fi gata, la următoarele teme de discuţie mă voi putea prevala de dreptul inalienabil de a renunţa la cetăţenia română. Cred că astfel vom putea discuta de pe poziţii de egalitate, eliberîndu-mă astfel de perspectiva de a fi din nou umilit. Cel puţin un atuu să am.

Fără să fie un reproş, cuantumul taxei (605 euro) a trecut neobservat şi în mandatul dumneavoastră la Externe, şi ulterior. Am semnalat inechitatea începînd cu iulie 2009, de pe vremea cînd actualul ministru de externe era tot ministru de externe. Rezultatul: doi ani şi jumătate de autism de partid şi de stat.

Concret, am început cu o sesizare la Avocatul Poporului. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Se pare că AvP nu a făcut nimic. Şi nici dl. ministru Diaconescu nu pare să fi citit memoriul meu din 25 iulie. Nici succesorul său la MAE nu a excelat în particularizarea ideilor măreţe, deşi arătam îm memoriul din 13 mai 2010 că taxa are mai multe în comun cu contingentarea exportului de cetăţeni în viu, cu răscumpărarea din sclavie, decît cu teologia politică, cum ar fi fost firesc. În general primeam de la DRCo răspunsuri aţoase, goale de orice urmă de umanitate. Niciun răspuns din partea titularilor.

Stimate domnule Ungureanu, de vă va parveni epistola de faţă, şi veţi găsi de cuvinţă să acţionaţi în sensul egalizării taxei în ambele sensuri, consider de datoria mea să vă previn că s-ar putea să daţi de două opinii în consiliul legislativ al Executivului. Una care susţine calea parlamentară, iar alta, calea ordonanţei ministeriale. Vă pot spune că, în doi ani şi jumătate, cuantumul taxelor consulare a fost modificat de două ori. O dată parlamentar, cealaltă, ministerial. Aşadar, ambele soluţii sunt fiabile şi fezabile.

În iunie 2010 a mai fost o tentativă parlamentară, abandonată ulterior. Despre fîţîiala legislativ-executivă m-am exprimat niţel liric într-o epistolă din septembrie 2010, trimisă atît la DRCo cît şi deputatului Sever Voinescu. Cum era de aşteptat, fără măcar un: %&/()%&%/)=* drept răspuns.

Stimate domnule Ungureanu – prim ministru al României,

de veţi găsi de cuvinţă a lua în considerare demersul meu întru îndreptarea lucrurilor, v-aş fi recunoscător. Odată îndreptarea făcută, putem spune că România s-a mai desprins niţel din fostul bloc sovietic**. Cel puţin în privinţa respectului pentru voinţa cetăţenilor de a nu mai fi cetăţeni.

Cu speranţa că veţi acţiona rapid şi corect, şi cu inima cît un purice pentru lăbărţare, permiteţi-mi să vă urez putere de muncă.

Al dumneavoastră, cu credinţă,

cîrciumar Marius Mistreţu
Preşedintele Republicii Marius Mistreţu-Balc***

–––––––
* aluzia este la Sever Voinescu, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor.
** Doar Serbia şi Rusia mai practică taxe atît de mari.
*** Numele republicii mele familiale, înfiinţate în urma unui incident politico-conţopist. Poate voi detalia cu altă ocazie.

● Noi fapte de arme ale postănacilor

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/02/11

Postacii tioglicolici

În biologia moleculară, una din metodele de solubilizare a proteinelor se bazează pe proprietatea unor tioli de a rupe punţile de sulf dintre lanţurile de peptide. Pe acelaşi principiu se bazează şi permeabilizarea firului de păr la colorarea lui artificială. Mirosul acela nesuferit de la coafor se datorează acidului tioglicolic, agentul principal de „fezandare” a firului de păr.

Tot pe ruperea punţilor se bazează în ultimul timp şi acţiunea postacilor de partid. Amicii noştri, în tembela lor naivitate, îşi fac bloguri şi trag, cu nemiluita, link-uri către adversari. Ulterior, şterg link-urile, apoi şi fictivele bloguri. Una din variante este să şi le facă de la bun început private, pentru a le folosi periodic şi la scăderea traficului aparent al altor bloguri. Aplicaţia Zelist interpretează manevrele drept penalităţi. Rezultatul este că te poţi trezi cu o scădere abruptă a scorului Zelist, chiar dacă traficul ţi s-a dublat în acelaşi interval. Pagubă-n ciuperci. 🙂

Manevra se numeşte în limbaj de specialitate STEMA (stealth marketing). Este doar o formă de a mima realităţi în speranţa forjării de alte realităţi.

Iată un exemplu:

Puteţi verifica, blogurile listate mai sus sunt raportate ca inexistente de către WordPress.

Pe mine mă doare în cur şi la inimă de joaca postacilor de partid. Nu scriu cu senzaţia că îi fac cuiva un (de)serviciu, ci din convingere. În privinţa asta, oricîte linkuri fictive mi-ar face şi desface postănacii de partid, eu sunt acelaşi.

Măsluiţi, băieţi, măsluiţi! Deşertăciunea megabită vă aparţine.

▲ OZN-uri căzute din cer

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/02/11

Săptămînile trecute, ascultam la radio ştirea despre un eveniment mai rar. Dintr-un avion aparţinînd bazei militare americane de la Yokotsuka a căzut un obiect greu de peste o sută de kilograme. Se pare, un rezervor suplimentar, detaşabil. Experţii spun că a fost vorba de o mică explozie cauzată de oarece scurgeri pe la joncţiunea rezervorului cu corpul aparatului. Efectul a fost unul de-a dreptul meteorit. Din fericire, rezervorul a căzut într-o grădină. Nu a produs victime, dar a produs mînie. S-a reaprins plictisitoarea şi previzibila controversă asupra reducerii prezenţei militare americane în Asia, controversă atît de dragă pacifiştilor şi socialiştilor.

Acum 67 de ani, notorietatea unui astfel de eveniment nu ar fi depăşit marginea satului. Era penurie de metale. Rechiziţiile de război băgaseră inventarul gospodăriilor în epoca de piatră şi în sapă de lemn.
Îmi povestea un locuitor din Osakikamijima cum, prin 1945, două hidroavioane japoneze au fost parcate în buza micii insule. Piloţii le abandonaseră. Sătenii, cu ochii mijiţi de foame, s-au repezit cu sutele asupra aparatelor de zbor. În cîteva ore, le-au dezmembrat de nimic nu mai rămase din ele. Cu banii primiţi pe metalul extras, oamenii sperau să mai păcălească traiul, şi aşa, din ce în ce mai aspru. La limita disperării.
Alţii au avut alt noroc. Pe unul din munceii insulei, dintr-un bombardier american, căzu un rezervor fusiform, lung de vreo doisprezece metri. S-au strîns mai mulţi locuitori şi, cu chiu cu vai au cărat rezervorul în vale. Arăta superb. O bijuterie de duraluminiu, numai bună de despicat în două. De ce în două? Forma de trabuc conţinea două bărci de pescuit. Năvod se mai găsea.

Uite aşa ne dăm seama că epoca fierului s-a încheiat. Dar, epocii iPad-ului i-ar putea urma epoca de piatră, dacă sîcîitoarea discuţie asupra scutului militar american va fi la un moment dat luată în serios de americani. China, atît aşteaptă.

● Glacial, despre încălzirea globală

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/02/06

Am observat că, amicii noştri ecologişti ne livrează periodic teme de zavistie şi angoasă, apoi le fac uitate. Mogulizoarele fac cam acelaşi lucru, dar nu mă voi ocupa de manipularea de acolo, ci de manipularea ecologist-încălziristă.

Să luăm de pildă renumita gaură în ozonul antarctic. Cu ea, ne paşte cancerul – zic ecologiştii. Pentru a o aboli, trebuie să renunţăm la freon.
În răspăr cu teoriile savante, „găurii” antarctice i-aş găsi o explicaţie mult mai simplă: grosimea şi densitatea stratului de ozon este dependentă de unghiul de incidenţă al razelor solare. E de aşteptat ca predicţia concentraţiei ozonului în stratul înalt să trebuiască ajustată prin înmulţirea undeva cu un sinus de alfa. La poli, unde pică tangenta, alfa e zero. La alfa zero, avem ozon doar în primul kilometru de la contactul cu oxigenul. În rest, în părţile umbrite (alfa negativ) doar curenţii jet din părţi mai însorite ce mai aduc niscai ozon. Uneori mai obosesc şi ei. Deci, noaptea polară, al naibii de lungă, mult mai lungă decît durata de înjumătăţire a ozonului, recunoscut ca foarte reactiv, nu poate genera ozon. Şi oxigenul mai doarme noaptea. Trebuie să admitem. Ozonul se formează pe întuneric numai cînd stingi lumina în birou cît timp merge copiatorul Xerox.
Dar trebuie să recunosc, gălăgia ozonată a dus la un mare „salt” tehnologic: în deodorante a fost înlocuit freonul, cu butan. Vă daţi seama? Ecologiştii ne-au scăpat de cancer!

Nu e singurul subiect care a fost (semi)îngropat ca dosarul de cadre la PCR, dar care a mărit cheltuielile materiale de compensare a nevrozei. Vă mai amintiţi de nebunia iscată prin 1998, de „cercetările” asupra „hormonilor de mediu”, cînd ecologi, altminteri universitari încruntaţi, se înghesuiau să măsoare penisul aligatorilor, de nu mai aveau săracele animale timp de coit? Campania aceea era deşteaptă. A!, că nu s-a găsit nicio substanţă cu proprietăţi de hormon de mediu, e doar un detaliu. Campania şi-a atis scopul, chiar dacă azi, protagoniştii zîmbesc feciorelnic. Au reuşit să lege în mintea consumatorului semidoct, „catastrofa”, de complexul freudian al castrării.

Activitatea amicilor noştri ecologişti, pricepuţi devoratori de fonduri, trebuie să ducă invariabil la previziuni cataclismice, pentru că altfel, se termină fondurile. Aţi văzut vreodată vreo organizaţie care să îşi submineze tocmai raţiunea de existenţă? E ca şi cum am căuta o religie care ar vrea să abolească mîntuirea. Nu o vom găsi.

Războiul propagandistic este total, iar politicul, deloc nevinovat, mai ales cînd nevroza indusă artificial, aduce bani în buzunarele birocraţilor. Al Gore şi-a făcut din grija pentru mediu singura raţiune a apariţiilor sale pe micul ecran (altminteri alimentat tot electric). Ţin minte şi decizia din 2007, a fostului preşedinte Bush, ce, contaminat de entuziasmul bioDiesel, şi presat de agresivul Al Gore, a încercat să îi sufle tema de campanie, subvenţionînd mărirea ariei cultivate cu oleaginoase şi deturnînd o seamă de cereale din drumul firesc către burtă, spre producţia de etanol auto. Rezultatul a fost că am cumpărat făină de grîu de două ori mai scumpă. Gaura antartică a făcut să bată blizzardul şi în buzunarele noastre.

Mai nou, ecologiştii clamează că apa Oceanului s-ar fi „acidifiat” cu 0,2 unităţi de pH în era industrială. E posibil ca Oceanul să fi devenit ceva mai puţin alcalin, dar nu e clar că ar fi din cauza CO2 de origine antropică. Şi nu e clar că ar fi clar, din moment ce acum o mie de ani, era chiar mai cald ca azi. Să fi fost acid de la tutunul indienilor Apache?
CO2 este un acid extrem de slab, prea slab pentru a creşte aciditatea într-un mediu relativ bine tamponat, cum e apa oceanelor. Apoi, nu e clar cum au ajuns specialiştii la cifra de pH=8,5 înainte de era industrială, cînd noţiunea de pH nici nu exista. Oricum, e impropriu să spui că un mediu alcalin (pH>7) este acid, decît dacă ideologia ţi-o dictează. Aşa cum sărăcia era numită prosperitate în regimul vegetarian de tristă amintire. Cifrele de după virgulă au semnificaţie doar de vreo 100 de ani încoace, de cînd cu analizorii de culoare şi mai ales cu electrodul de calomel. Tot ce e anterior, e speculaţie.
Acuma, ca să păstrăm aceeaşi notă constructivă, vă pot spune că o picătură de acid sulfuric scăpată în ocean poate face mai mult decît 200mc de CO2. O erupţie vulcanică bine simţită poate elibera de 5 ori mai mult dioxid de sulf decît suntem noi oamenii (plus China, altă marotă a ecologiştilor) în stare să eliberăm într-un an. Şi dacă mai punem şi fulgerele din timpul erupţiei, aflăm şi de unde vine eventualul exces de trioxid de sulf (de fapt, acid sulfuric). Aceleaşi fulgere, ce produc anual mai mult acid azotic decît întreaga industrie de îngrăşăminte chimice azotate. După cum vedeţi, e doar o chestiune de aflare în treabă şi de supraestimare a locului omului în Univers. Aciditatea, dacă e, i-o datorăm de fapt Naturii. Iar anul trecut a fost bogat în erupţii vulcanice, prilej şi de aciditate, şi de centri de precipitare atmosferică, şi de umbrire cu efect răcoritor.

Despre CO2 şi încălzire. Mecanismul ar fi următorul: vălătuci de CO2, seră, căldură, evaporare, nori, iar seră, iar căldură, iar evaporare, şi mai cald, şi mai mulţi nori şi mai multă căldură. Şi tot aşa. Restul extrapolează supercomputerele. Acuma, scăderea ariei calotei polare, dacă se verifică, nu ar trebui să ne îngrijoreze. Mai mulţi nori înseamnă precipitaţii mai abundente la Poli. Deci, o banchiză mai groasă*. Paradoxal, încălzirea ar duce la acumularea aceluiaşi volum de gheaţă la poli, dar şi ceva mai multă ploaie în zonele aride. Nici vorbă de creşterea nivelului oceanului! Dimpotrivă, evaporare mai mare înseamnă ocean mai scăzut. Iar Maldivele (victima de serviciu a zădufiştilor planetari) în ultimul secol nu s-au cufundat, ci au răsărit mai semeţ, datorită evaporaţiei intense din Oceanul Indian, depusă sub formă de gheaţă polară. O spun cearcănele terasate de pe litoralul maldiv. 

Lăsînd la o parte că măsurătorile meteo sistematice nu depăşesc 150 de ani, despre CO2 şi curba (pre)istorică de temperatură, putem spune că, în linii mari graficul mediei anuale este grăitor. Cifre aproape superpozabile. Cu o observaţie: există un decalaj între curba concentraţiei de CO2 şi cea de temperatură. Iar creşterea presiunii parţiale a CO2 nu precede creşterea temperaturii, ci viceversa. Aşadar, CO2 nu este cauză, ci efect. Creşte temperatura, iar după un mic histerezis de vreo cîteva secole, se înregistrează şi creşterea concentraţiei de CO2. Explicaţia o găsiţi dacă lăsaţi niţel şpriţul pe masă. Cu alte cuvinte, desorbţia dioxidului de carbon are loc la încălzire. O ştiu şi speologii, nu numai băutorii.

După cum vedeţi, lucrurile sunt ceva mai politizate decît ne-ar plăcea să credem, mai ales că se fac bani frumoşi şi frauduloşi din accize şi certificate de emisii carbonice. Cineva calculase că, de cînd cu tratatul de la Kyoto, contribuabilul european a fost furat de 127 miliarde de Euro. Din care, cu o bună parte va fi subvenţionată următoarea psihoză zădufistă.

Amicii noştri ştiu despre toate obiecţiile acestea, dar nu raţiunea e scopul lor în viaţă. Ce să discuţi cu un sobor de piarişti ce încearcă să ne convingă că şpriţul se încălzeşte pentru că se trezeşte? 🙂

Se tot apasă pe pedala catastrofelor de origine atmosferică. Vezi, Doamne, taifunurile şi uraganele ar fi din cauza efectului de seră. OK, dar de ce nu se lasă convinşi nici măcar de scădrea cu 94%(!) a victimelor fenomenelor meteo extreme din ultimul deceniu? Nu vedeţi că nu se lasă convinşi nici măcar de relativa răcire din ultimul deceniu? Nu îi vedeţi cum se iluzionează că, folosind telefoane celulare alimentate cu baterii solare, în fapt măresc consumul de electricitate din releele radio? (deh! semnalul slab) Dar, sigur, amprentele carbonice indezirabile, de obicei se ignoră, pentru că nu servesc „Cauza”. De fapt, amicii noştri ecologişti trăiesc într-o ficţiune ipocrită din care nu vor să iasă, nici dacă le arăţi socoteli inginereşti. Ce folos că le aduci inclusiv argumentul etic, că o serie de conferinţe despre încălzirea globală ridică consumul de kerosen pe cap de conferenţiar la 50t/an, în timp ce eu, sceptic lucid, merg cu bicicleta şi dau pe canistra de kerosen 1600 de yen, cînd, acum 10 ani dădeam 600. Ce folos e să le spui că cea mai bună protecţie împotriva fenomenelor extreme este creşterea nivelului de trai? Şi nu poţi creşte nivelul de trai pedepsind pecuniar consumul de combustibili şi mărind dependenţa omului de mila guvernului.

O mică discuţie despre acurateţea măsurătorilor meteo.
De obicei, emisfera nordică este mai caldă, atît din cauza proporţiei mai mare de uscat, cît şi pentru că e mai populată. Dar densitatea populaţiei nu este cea care provoacă încălzirea, ci densitatea mai mare a staţiilor meteo. Ei, aici e o problemă. Cîte staţii dau date credibile? Cît de credibilă mai poate fi staţia de la Filaret în calculul mediei termice globale, cînd din ce în ce mai mulţi factori fizici locali au potenţial în alterarea măsurătorilor? Puteţi găsi fotografii pe net cu dulapuri de măsură plasate în soare, în vecinătatea instalaţiilor de climatizare, lîngă obiecte ce reflectă radiaţii calorice. S-a evaluat că, cel puţin în SUA, 0,5 grade în plus la media multianuală se datorează tocmai amplasării proaste a instrumentarului. Ne minţim singuri. Ca să nu mai spunem că în modele climatice teoretice se introduc rezultate ale observaţiilor sistematice pornite în momente istorice diferite. China a înfiinţat o reţea de observaţie meteo abia în 1951. De fapt, putem presupune o oarece acurateţe a datelor abia din 1957, anul geofizic internaţional. Observaţiile sistematice globale, de atunci datează. Chiar şi aşa, sunt multe incertitudini, chiar şi în emisfera sudică, unde numărul staţiilor este mult mai mic.

O vorbă despre mecanismul de (de)compensare climatică.

Surse diferite dau 2,5-7% din CO2 eliberat anual în atmosferă, ca fiind de origine antropică, într-o atmosferă conţinînd şi aşa puţin CO2. În cea mai mare parte, excesul e absorbit de Ocean, ceea ce discreditează din start feed back-ul pozitiv postulat de ecologişti. (Am arătat mai sus şi efectul îndoielnic asupra pH-ului oceanului.)
Modelul atmosferic, săracul, face doar ce îi spui. Dacă decretezi că norii amplifică efectul de seră, atunci, îţi vei obţine o curbă de creştere mai abruptă, cu un factor pe care îl poţi fixa cum vrei din tastatură. Lăsînd la o parte că zădufiştii nu fac publică ecuaţia climatică, mai bagă şi sperietori. Foarte puţini admit că aceiaşi nori au şi un efect compensator, de răcire, prin albedoul lor. (din Cosmos nu se poate deosebi cromatic gheaţa de nori) Ce e alb refletă, iar nu absoarbe. Cu alte cuvinte, o vagă încălzire ar fi compensată de creşterea nebulozităţii cu efect reflector în jos, dar mai mult în sus.
De altfel, fizicienii încă nu s-au pus de acord asupra ecuaţiei de bilanţ energetic la trecerea radiaţiei solare prin nori. Unii absolutizează, şi spun că toată radiaţia (diurnă şi nocturnă) este oprită la sol. Ei sunt partizanii feed back-ului pozitiv cu rata de x10. Factorul reprezintă raportul de autoalimentare a încălzirii. Alţii, mai moderaţi, se opresc la x2,5, raport de amplificare care, pînă la urmă, nici măcar nu se regăseşte în datele statistice. Chiar şi în ipoteza cu concesii (x2,5) în ultima sută de ani, creşterea CO2 ar fi trebuit să ducă la o încălzire cu 1,4 grade, cînd în realitate ea a fost doar de 0,6 (cu observaţia asupra acurateţii culegerii datelor). Aşadar, feed back-ul pozitiv acreditat de zădufişti este crunt contrazis de datele obiective. Cînd acreditezi un feed back pozitiv, iar efectul măsurat este subunitar, atunci, feed back-ul este negativ. Adică, autoreglare. Iar pentru explicarea unei variaţii atît de nesemnificative vom avea nevoie întotdeauna şi de factorii cosmici (ciclu solar, oscilaţii ale axei de rotaţie etc.) Supercomputerele alea îşi justifică cheltuiala numai pentru predicţii de pînă la 7 zile. Pînă la secole mai este destul. În rest, supercompterul nu face mare lucru. Bagi gugumănii, ies gugumănii. Clima e o lighioană prea complexă pentru trufia umană.

Şi, totuşi, de ce sperietură după sperietură? Ei, aici vine interpretarea ideologică. Secta ecologistă a zădufismului global reprezintă o formă de religie seculară, întocmai ca socialismul şi naţional-socialismul. Are toate datele să fie aşa. Îşi bazează legitimitatea în viitor, face din subiect, obiect, proiectează responsabilitatea pentru propriile acte asupra ideologiei. Dispare responsabilitatea individuală a agentului propagator de ideologie.
Să nu credeţi că toate schimbările în structura outputului economic, impozitele şi amenzile motivate de emisiile carbonice reprezintă altceva decît o inginerie socială.
Instrumental, zădufismul global recurge la aceleaşi metode ca amicii noştri socialişti. Definesc duşmanul şi seamănă frica, pentru a legitima şi ofensiva. Frica este un bun instrument de fezandare a conştiinţelor. Spui în răspăr, harşti!, eşti duşman al poporului. Nu cel care te persecută e criminalul, ci tu. El e doar „nevoit” să te pună la punct. Ei au prezentat deja argumentele sub forma animalelor drăgălaşe pe care tu vrei să le extermini cu emisiile tale carbonice şi intelectuale.
Aşadar, culpabilizarea sistematică, de asemeni este una din formele de reducere la tăcere a celor ce gîndesc autonom. Întocmai ca deunăzi, Emil Hurezean, specializat în luarea la refec, ca la BOB, la o oră de maximă audienţă.

Nu aş vrea să fiu acuzat că folosesc aceleaşi metode persuasive, dar, cînd binomul frică-ticăloşie se va fi copt, vom asista şi la primele execuţii publice pentru crime cu efect de seră.

Aşadar, atenţie la şedinţele de indignare, la sticlele incendiare absorbante de dioxid de carbon, la banii pe care vi-i scoate clica ecologismului de stat din buzunare, în baza unor documente irefutabule: poze cu Michael Moore înconjurat de animale drăgălaşe.
Atenţie! Suntem deja vrăjiţi. Rămîne să începem să gîndim şi să descoperim deocamdată că suntem din ce în ce mai dependenţi de o ficţiune. Afară e ger. De ger se moare mai mult decît de căldură, dar mult mai puţin decît de ideologii ce propun mîntuirea globală.

–––––––––-
* E firesc să fie mai subţire. Din fericire, ne putem da seama de efectul absorbant al perturbaţiilor termice (feed back negativ) al oceanului. Calota nordică este mult mai subţire decît cea sudică, tocmai pentru că se află pe ocean, un mediu ce nivelează, stinge perturbaţiile. Cînd calota Oceanului Îngheţat va atinge 4000m, cît măsoară calota antarctică, atunci vom avea gheaţă şi la ecuator. Doamne fereşte!

● Inginereşte despre Roşia Montană

Posted in Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/03

Umăresc neatent mişcările susţinătorilor proiectului de la Roşia Montană. Nu prea înţeleg nici toate argumentele oponenţilor, întrucît apelul la sanctitatea drobului de sare strămoşesc este prea agasant. Aş vrea să îmi formez o părere, chiar şi neîntrebat. Şi atunci, am hotărît să o iau inginereşte.

Autoprezentare

Sunt un utilitarist moderat, aşa cum sunt un ecologist moderat, e drept, uneori intolerant, mai ales atunci cînd văd albii de rîuri sufocate de PET-uri şi nesimţiţi fără tobă de eşapament. Aşadar, am toate datele pentru a fi detestat atît de ecologiştii ipocriţi, cît şi de utilitariştii habotnici.

Despre valoarea economică a zăcămîntului de la Roşia Montană

Bogăţia minereului de la Roşia Montană este prea mică pentru a putea fi valorificată altfel decît cu cianuri. Acesta este un dat obiectiv. Fiind un pic chimist, nu mă oripilez la auzul denumirilor de otrăvuri. În România sunt zeci de instalaţii de decapare/galvanizare, ce folosesc cianuri, şi nimeni nu se mai ecologeşte la poarta lor. Ba, puloverele de melana ale militanţilor ecologişti au internediari de sinteză cel puţin la fel de periculoşi ca cianurile. La urma urmei, acidul cianhidric nu este cea mai tare otravă de pe pămînt.
Aşadar, preţul va fi dictat de randamentul de extracţie, la care se adaugă cheltuielile auxiliare.

Acum, să vedem posibilele cheltuieli ce vor greva preţul de producţie.
Tehnologia în sine nu poate fi ieftinită, întrucît ea depinde doar de eficienţa utilajelor şi de costul forţei de muncă. Dacă tehnologia şi numai tehnologia arată că un 2g de aur şi un 6g de argint pe tonă este OK, atunci, tehnologia în sine, asumăm că e rentabilă.
Mai interesante sunt însă cheltuielile auxiliare. Iar aici avem de examinat costuri şi riscuri.
Ce riscuri reale şi teoretice ar fi?

Riscuri

Iazul

Accidentele cu deversare depind de:

-soliditatea şi fiabilitatea barajului. Aici nu am ce spune. Totul depinde de proiectant şi de organele de avizare.
-Amplasarea iazului şi captarea torenţilor de pe versanţi. Nu e greu să ne închipuim că, dacă iazul e într-o viroagă cu un bazin pluvial de, să zicem, 6 ori mai întins, la o ploaie torenţială de 120mm, nivelul din iazul cu cianuri poate creşte cu minimum 720mm. Din fericire, media multianuală de precipitaţii în zonă nu depăşeşte 1500mm (Vlădeasa). În România, foarte rar o ploaie depăşeşte 100mm în 24 de ore, însă aici discutăm şi despre riscuri teoretice. Teoretic, este posibil să înregistrăm o ploaie de pînă la 526mm (Sulina – 1.92zeci-şi-ceva). În aceste condiţii, drenajul pluvial artificial (devieri supra- şi sub-subterane) nu ar putea scoate din sistem mai mult de 50mm/oră, ceea ce se traduce prin 120mm/zi. Restul s-ar duce în iaz, crescîndu-i nivelul cu 2400mm ceea ce poate duce la deversare, dar, din fericire, şi la diluarea deversatului.
– Alunecări de teren şi avalanşe. De obicei, ploile abundente mai surpă şi pante, ceea ce limitează opţiunile la amplasarea iazului.

Aşadar, costurile auxiliare de consolidare şi drenaj vor scumpi gramul de aur. În anumite condiţii, e posibil ca însuşi barajul să iasă mai scump.

Accidente cu infiltrare

Volume mari de apă pot fi foarte greu ţinute pe loc. Dacă la un lac artificial de importanţă energetică sau agricolă nu prea are importanţă îmbibarea rocii de sub el, la un iaz de ape toxice, hidroizolarea este crucială. Hidroizolarea costă. Dar să vedem ce ar putea-o înrăutăţi.
-Tehnologia. Apele cianurate nu sunt inerte chimic. Materialul hidroizolant trebuie să fie rezistent pe termen lung la acţiunea substanţelor dizolvate în apă. De regulă, înafara tradiţionalului pat de argile, se aplică şi folii organice (polietilenă, pînză cauciucată, carton asfaltat etc.) Hidroizolaţia trebuie nu numai multistratificată, dar şi atent supravegheată, mai ales cînd Dorel e executantul.
-Seismicitatea. Nu am harta sistemului de falii din zonă, dar aici morfologii sunt cei chemaţi să le identifice. Identificarea faliilor e mai mult artă decît ştiinţă. Ţine mai mult de feng shui (exagerez dar nu prea mult). Aşadar, doar o dublă expertiză morfologică poate decide ce e falie şi cît de lungă e ea. Ca regulă generală, dacă pe o rază de 30Km în jurul zăcămîntului se identifică o falie de minimum 20Km lungime, una singură, nimic nu poate garanta fiabilitatea hidroizolaţiei iazului în caz de cutremur. Dacă barajul poate fi dimensionat conform seismicităţii rezultate din anomaliile de relief, nu acelaşi lucru se poate spune despre fundul iazului.
Faliile de peste 20Km lungime sunt indicatorul morfologic al seismicităţii neocene de peste M7.
– Rozătoarele sunt un alt factor de slăbire, atît a hidroizolaţiei, cît şi a barajului (în cazul în care barajul este de argilă). Tot ce sper este ca puţine rozătoare să reziste la mediul acvatic toxic. 🙂

Accidente „biosferice” curente

Iazul trebuie să fie împrejmuit şi acoperit cu o plasă continuă, reînoită periodic, pentru a împiedica atît accesul animalelor terestre cît şi accesul păsărilor călătoare. Lipsa plasei este semn de dispreţ. Iar protestele, uşor de iscat, întrucît plasa e ceva vizibil.
În compensaţie, în apropierea iazului toxic vor trebui amenajate şi iazuri curate, deoarece iazul toxic va intra în GPS-ul călătoarelor, şi e bine să nu le întărîtăm, ci să le îndrumăm în locuri prielnice popasului.

Aşadar, numai la amenajare şi întreţinere avem costuri destule, dar riscurile pot fi în mare parte înlăturate pe baze raţionale.

Cheltuieli ulterioare

După încheierea exploatării, va mai dura vreo 10-15 ani operaţia de „terraformare”. Nu îi putem cere exploatatorului să transforme zona într-un Chamonix, dar îi putem impune consolidarea pantelor, consolidarea, nivelarea şi terasarea terenurilor, (re)amenajarea unui sistem de regularizare hidrologică (aici iazurile de preluare a păsărilor călătoare pot intra în schemă) precum şi împăduriri.

Este de preferat ca regimul de proprietate după „retragerea gabrieliană” să fie încă de pe acum stabilit. Terenurile să fie răscumpărate de către primăriile localităţilor/ plaselor de pe raza cărora au fost achiziţionate. Chiar şi preţul de răscumpărare poate fi stabilit înainte de începerea exploatării propriu-zise. Iazul va fi preluat de către localitatea pe raza căreia ar pica la restaurarea proprietăţii funciare. Eventual, responsabilitatea la întreţinerea şi extincţia sa va reveni contra unui preţ mai mic la răscumpărare, sau chiar iaz contra teren gratuit.

Sunt convins că pînă la încetarea exploatării se vor fi găsit şi tehnologiile de grăbire a recuperării terenului ocupat de iaz.

Alte cheltuieli

Cheltuielile cu memoria

În excavaţiile de pînă acum s-au găsit destule vestigii romane, cît să îi satisfacă şi pe utilitarişti şi pe protocronişti. La cîţi aventurieri se perindară în cei 1800 de ani, cred că s-a scotocit cam tot ce era de scotocit. Ca utilitarist moderat, pot spune că întreţinerea grotelor de azi ar costa mai mult decît s-ar putea încasa din turismul istoric, chiar dacă turiştii ar sta zilnic la coadă.
Mai raţională ar fi amenajarea a trei muzee. Unul etnografic-păşunist: „paradisul nămolos”, unul istoric general, de la romani la Gabriel şi unul care să trateze chiar munca de epuizare minieră, ecologizare a spaţiului şi reconstituire a comunităţii. Cu bune şi cu rele. Toate cele trei muzee ar avea acelaşi potenţial instructiv.

Ghid de restaurare a încrederii

OK, v-am împuiat capul. V-am descris ceea ce nu am văzut. Acum, permiteţi-mi să vă prezint micul îndrumar de identificare a pisicii în sac.

În textul de mai sus, nu mă îndoiesc, aţi identificat cîteva „checkpoints” la cîntărirea bunelor şi relelor. Presupunînd că niciuna din condiţii nu va fi de natură să ne scuture visul de îmbogăţire indirectă, vă pot spune ce alte indicii de bonitate a exploatatorului sunt.

Prima observaţie este că lipsa de transparenţă a contractului de concesiune, propaganda din mass-media, precum şi graba la expropriere sunt semne că pe exploatator îl costă mai puţin: şpaga, şpaga şi respectiv şpaga, decît asumarea cinstită a întregului parcurs descris de mine mai sus. E păcat.

Pentru (re)credibilizare, Gabriel Resources trebuie:
-să publice conţinutul contractului de concesiune
-prin acte adiţionale, să angajeze, şi să achite toate cheltuielile auxiliare descrise mai sus
-să publice contractul de asigurare pentru calamităţi, pe sectoare: excavare, prelucrare, gestionarea deşeurilor. Specialiştii în asigurări îşi pot da seama dintr-o ochire dacă condiţiile de siguranţă vor fi îndeplinite. Contractele de asigurare spun despre bonitatea exploatatorului mai mult decît o mie de experţi, decît toţi gazetarii şi ecologiştii de pe o rază de 1000Km.
-să se supună rezultatului unui referendum la care să fie invitată toată populaţia din aval, pînă la vărsarea în Tisa. Absenţa la referendum se va considera acord tacit.

Sunt sigur că evoluţia preţului aurului pe piaţa internaţională, cu promisiunea unei rentabilităţi mai mari, precum şi fermitatea noastră în scoaterea mîţei din sac vor contribui la dezintoxicarea, în primul rînd morală, atît a companiei aurifere, cît şi a noastră.

Cianura nu este cea mai rea otravă. Mai rea este promiscuitatea morală.

Cine este de acord cu abordarea mea, are toată libertatea să preia şi să răspîndească schiţa de program cadru.

Succes!

%d blogeri au apreciat asta: