Fără buletin

CCR – Sailor’s Lament

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2010/06/30
Anunțuri

■ Test de venalitate pentru magistraţi

Posted in Teste by Marius Delaepicentru on 2010/06/28

Se caută voluntari pentru vînturarea pensionarilor de lux. Aş fi recunoscător dacă mediile de informare online vor sprijini iniţiativa. Mulţumesc anticipat.

După recenta decizie a CCR, securiştii pensionari, intangibilii din aparatul de conducere al PCR, magistraţii, şi magistraţii pensionari au fost, şi sunt, suspectaţi (pe drept) că au sacrificat ţara pentru a-şi păstra scîrbavnicele privilegii. Desigur, legal şi îngust-constituţional e OK. Moral însă, bătrîneii de lux stau destul de prost. Sunt deja priviţi ca nemernici. (Nu însă şi pensionarii săraci. Din păcate, ei vor fi curînd sacrificaţi prin ricoşeu, de netrebnica şi naţional-socialista sectar-socialista decizie a CCR. Magistraţii în schimb, vor face o nouă „junglărie procedurală” şi îşi vor mări „nedemnizaţiile” în plină criză)

Le ofer magistraţilor şi securiştilor pensionaţi în ultimii 12 ani, pe scurt, „bogătarilor”, şansa să arate că le pasă de ţara care, deşi în silă, îi hrăneşte bine.  Încă…
Le ofer şansa să arate că sunt solidari cu pensionarii săraci, acum, în vremuri grele.
Le ofer şansa să arate că ar fi fost dispuşi să accepte măsurile de austeritate avansate de Executiv, dar „nevrednica” Curte Constituţională nu i-a lăsat să-şi manifeste altruismul.

Estimez la 20.000 de mii, numărul pensionarilor de lux. Mă mulţumesc doar cu 5.000 de răspunsuri. În principiu, poate răspunde orice magistrat în vigoare, orice parlamentar, orice pensionar fost bugetar, dacă ridică lunar, în medie, peste 3.000 lei. Fiecare are dreptul la 2 răspunsuri simultan. Vă rog să le legaţi logic. Dacă, să zicem, vreţi să contribuiţi cu peste 1500 de lei, dar vreţi să mă şi înjuraţi, e OK. Puteţi.

Desigur, oricine poate răspunde sub masca anonimatului. De aceea, pentru evaluarea mai uşoară a proporţiei de altruişti, recomand ca fiecare respondent să scrie şi un mic comentariu în care să specifice: opţiunea din sondaj, numele (sau porecla de la locul de muncă) ultimul loc de muncă înainte de pensionare, eventuale observaţii. Îl voi crede pe cuvînt. La bilanţ, voi interpreta sărăcia răspunsurilor drept probă de dispreţ faţă de Suveran. (pentru magistraţii care nu au citit niciodată Constituţia, este vorba de poporul suveran)

Pentru detractorii mei, şi, în general, pentru cei fără Dumnezeu

Vă înţeleg impulsia de a mă înjura de mamă, dar vă rog să observaţi că, înjurîndu-mă pe mine, le faceţi un mare rău celor vizaţi, adică, celor pe care aţi vrea să-i apăraţi. Aşadar, vă recomand să gîndiţi înainte de a clica. 😀

Pentru cititorii mei, aflaţi de partea Binelui, Adevărului şi Frumosului:

Vă rog, luaţi linkul scurt de mai jos. Posataţi-l unde vreţi, răspîndiţi-l pe căi aeriene, fluviale, maritime, cosmice sau terestre, în orice loc credeţi că nimereşte unul sau mai mulţi magistraţi, securişti, magistraţi-securişti, sau securişti-magistraţi.

Vă mulţumesc.

http://wp.me/pKahb-kg

–––––––––
ATENŢIE! Sondajul de faţă este lipicios. Îl voi ţine două sau trei luni în capul listei.

● Proclamaţia de la Hiroşima (text revizuit)

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/06/27

Cetăţeni!

Curtea Constituţională ne arată că dreptul de proprietate asupra pensiei este sfînt. Curtea Constituţională susţine că dreptul de proprietate asupra pensiei poate fi apărat şi la graniţa Somaliei cu Eritreea. Pentru a ne convinge, Curtea Constituţională a hotărît să transforme România într-o Somalie.

Întrucît suntem prizonierii unei oligarhii, nu ne rămîne decît să ne supunem.

Prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, de sacralizare a pensiilor securiştilor, ale securiştilor-magistraţi şi ale magistraţilor-securişti, Curtea Constituţională ne-a făcut un bine nesperat. Curtea Constituţională a consfinţit statul mercantil.

În consecinţă, Curtea Constituţională ne-a lărgit, virtualmente nelimitat, dreptul la muncă, şi la liberă iniţiativă.

Cetăţeni!

① Autoangajaţi-vă la negru.

② De azi înainte, sunteţi liberi a întreprinde, după puteri, orice activitate lucrativă, fără autorizaţie, fără aprobări, fără avize, fără ştampile, fără şpagă. Sunteţi liberi să vă manifestaţi spiritul antreprenorial. Sunteţi liberi să cumpăraţi orice, să produceţi orice, să vindeţi orice, să închiriaţi orice. Aţi înţeles? Liberi!

③ De azi înainte, sunteţi liberi să consideraţi că organele de reglementare şi control nu există. Aţi înţeles? Liberi!

④ Plătiţi cu prioritate asigurările de sănătate şi de pensie.

⑤ Nu înregistraţi firmele pe care le înfiinţaţi. Păstraţi însă o contabilitate clară, iar la soroc, mergeţi cu actele la fisc. Fără ştampilă de la vreun contabil autorizat. Dacă vrea bani de la voi, statul mercantil va trebui să admită că spuneţi adevărul. Va trebui să vă înregistreze firmele.

⑥ Dacă vreo autoritate a statului vă pune vreo barieră birocratică, o puteţi acuza de hărţuire. Dacă vă amendează, vă arestează, vă percheziţionează sau vă execută silit, arătaţi că statul de rapt vă împiedică să faceţi bani pentru a plăti chiar salariile şi pensiile celor ce vă persecută. Aveţi toată legitimitatea din lume.

⑦ Organizaţi-vă. Constituiţi echipe de intervenţie mixte: antreprenori şi agenţi media. Interveniţi precum taximetriştii o fac: prompt, gălăgios, ameninţător şi în masă, acolo unde vreo autoritate de-a statului încearcă să forţeze aplicarea vreunei pîrdalnice de legi ce vă tulbură drepturile constituţionale.

⑧ Dacă sunteţi învinuiţi penal, nu vă angajaţi avocaţi! La proces, arătaţi că pozitivarea dreptului la pensie atrage obligatoriu negativarea dreptului la liberă iniţiativă. Arătaţi că legile ce reglementează şi reprimă munca şi libera iniţiativă au devenit caduce, din moment ce alimentarea fondului de pensii este raţiunea supremă de existenţă a statului.

Cetăţeni!

Oligarhii ne dispreţuiesc. Îi vom sufoca cu iubirea noastră. Le vom băga pensia pe gît, şi le-o vom scoate pe nas.

Nu vor avea curajul să ne condamne. Iar dacă ne condamnă, ei înşişi vor fi condamnaţi de propria lor conştiinţă. Se vor prăbuşi moral.

Nu mai suntem viermi! Vin vremuri eroice. Prin munca noastră, iar la nevoie, prin jertfa noastră, le vom arăta că suntem oameni vii. Îi vom obliga să ne iubească!

––––––––-

Notă. Am revizuit şi scurtat textul, azi, 30 iunie 2010, ora 04:07 (UTC+9). Dar va urma o nouă versiune, sper, finală.
Am revizuit şi lungit niţel textul, azi, 1 iulie 2010, ora 15:30 (UTC+9)

Mulţumiri: Îi mulţumesc lui Alin Fumurescu pentru sprijinul moral, îndrumarea, comentariile şi introducerea la text, precum şi pentru preluarea integrală a articolului, pe Voxpublica.

Articole din aceeaşi categorie:
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/24/mic-indreptar-de-gherila-circiumar-cetateneasca/
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/22/domnilor-blaga-si-voinescu-salutari-de-la-pro-wasserman/

● Anarhismul Curţii Constituţionale ucide res publica – Bakunin e fericit

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/26

Zilele trecute, după ce şi-a lăsat Binele, Adevărul şi Frumosul la domiciliu, conclavul ayatolahilor constituţionali a emis în spatele altarului o bulă prin care forţează aplicarea Art.44(1) din Constituţie. În mod paradoxal, firmanul CCR desfiinţează dreptul de proprietate, şi deschide calea selecţiei naturale. Res publica a decedat.

Fiindu-mi imposibil să înghit disonanţa cognitivă, le-am scris ayatolahilor. Cum şansele ca domniile lor să citească aceste rînduri sunt mai mici decît cele de a supravieţui pe Soare, aplic aici textul. Nu înainte de a observa că Bakunin a fost un tîmpit. Nu şi-a dat seama că instrumentul prin care îşi putea instala utopia este tocmai o Curte Constituţională.

––––––––––––––
(Într-o primă versiune, am postat textul pe Juridice.ro. se pare că judecătorii nu au avut ochelarii de aproape, şi au apucat să secrete decizia. De aceea, am îndrăznit să-l trimit două zile mai tîrziu, prin mail, cu fonturi de 14)

–– Original Message ––
From: Marius
To: ccr(la)ccr.ro
Sent: Saturday, June 26, 2010 4:05 AM
Subject: Despre dreptul de proprietate

Stimaţi domni,

În legătură cu argumentele aduse în sprijinul dreptului la pensie, aş avea cîteva observaţii de profan. Am doar avantajul vîrstei şi al independenţei pecuniare faţă de bugete de stat.

Cred că ne-am apropia mai mult de adevăr, dacă am privi din mai multe unghiuri drepturile cuvenite la pensionare. Cuantumul pensiei este garantat – zice legea [supremă]. Însă, să vedem cînd, şi din ce se constituie fondul de pensii, şi cît de bine garantat poate fi cuantumul.

Magistraţii afirmă că pensia reprezintă drept de proprietate. În parte este adevărat, însă nimeni nu poate spune care este valoarea totală a averii de restituit pensionarului, din moment ce nimeni nu poate spune cu certitudine că va muri în anul 2028, pe 25 iunie la ora 10. Aşadar, există variabila hazardului, ce, inevitabil, slăbeşte dreptul de proprietate.

În sistemele private de pensii, asiguratorul, fie garantează pentru o pensie ce poate asigura (atenţie!) doar stabilitatea financiară a companiei, fie, în funcţie de conţinutul contractului, pune o limită de vîrstă pînă la care pensia poate fi plătită (75, 80 sau 85 de ani). Doar în acest din urmă caz, cuantumul pensiei este garantat.

Nu putem însă să nu observăm că, fie în sistem de stat, fie privat, pensia are ceva din jocurile de noroc, ceea ce, din nou, slăbeşte afirmaţia că pensia ar fi drept de proprietate. Nimeni nu poate ridica pretenţii asupra cîştigului la loterie înainte ca jocul sorţilor să hotărască. Din nefericire, jocul sorţilor coincide riguros exact cu sfîrşitul vieţii pretendentului.

Probabilităţile nu sunt certitudini decît la valoarea 1, constantă în timp. Poate garanta cineva constanţa lui 1? Poate numai bunul Dumnezeu, întrucît El este Unul absolut. Dar Dumnezeu nu hotărăşte drepturile salariale, ci dumneavoastră sunteţi în situaţia delicată de a hotărî ce, şi cui se cuvine. Iar regula nu este cea de a proteja pensiile mari de diminuare. Cu puţină răbdare veţi descoperi mai jos şi o similitudine.

Prin absolutizarea dreptului de proprietate asupra pensiei, niciuna din sursele de satisfacere a pretenţiei nu va putea fi susţinută. Împrumutul e ca scărpinatul. Ajută pe moment. Suprataxarea proprietăţii ca urmare a absolutizării drepturilor salariale sau de pensie, strică echilibre şi mai precare.

Aşadar, absolutizarea dreptului de proprietate, cînd vine vorba de pensie, paradoxal, se întoarce împotriva dreptului de proprietate, fie prin secătuirea fondului, şi lipsirea altora de dreptul de proprietate, fie prin amanetarea viitorului prin împrumuturi externe, fie prin taxarea oneroasă a altor drepturi, cum ar fi prin supraimpozitarea bunurilor imobile, sau chiar prin suprataxarea muncii şi a consumului.

Se poate considera şi că pensia este ca economiile băneşti. Trebuie să recunoaştem, are şi proprietăţi de depozit la bancă. Însă cu o observaţie: contributorii devălmaşi depun, nu pentru viitor, ci pentru trecut. Adică, fiii depun “economiile” în folosul părinţilor. Totul este în regulă, dacă banca este solvabilă. Ea poate redistribui şi restitui chiar şi în rate zilnice (dar limitate) sumele depusă. Problema se complică atunci cînd banca are dificultăţi financiare. Într-o atare situaţie, este supusă controlului judecătorului sindic. Este “starea de urgenţă” a băncii. Judecătorul sindic dispune cît şi cărui creditor i se restituie economiile integral.

Regula de drept spune că prioritatea o au creditorii mici*. Iar dacă mai rămîne ceva la lichidarea activelor băncii, atunci, vor fi satisfăcuţi şi creditorii mari. Contextualizînd, tinerii de azi plătesc azi o mare parte din risipa statului totalitar, generos cu susţinătorii săi, chiar dacă, la vremea lor, ei nu au contribuit nici măcar cu un leu la fondul de pensii.

În concluzie, dacă bugetarii susţin absolutizarea drepturilor salariale, iar domniile voastre le daţi satisfacţie prioritar pensionarilor de lux, Justiţia are la îndemînă legea falimentului. Nu este greu. Puţin curaj! Lichidaţi statul pe cale judiciară. Cunosc cel puţin 10 persoane, libertarieni anarhişti, care s-ar bucura.

Cu speranţa că nu v-am vexat, vă urez multă înţelepciune.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Hiroşima

———————
* Cînd firma Sogo a intrat în incapacitate de plată, a trebuit să-şi lichideze cîteva active, printre care şi magazinul departamental Sogo din Hiroşima. Atunci, creditorii cu creanţe de pînă la 3 milioane de yen au fost compensaţi 100%. Creditorii mari au rămas, nu numai fără nicio compensaţie materială, dar şi fără speranţa că le vor fi restituite vreodată creanţele. Aşadar, principiul este: cei slabi au prioritate.

● Statul de drept este controlat de mînuitorii de pulan

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/06/25

Un titlu cam tare, nu-i aşa? 😀 Dacă veţi face comparaţia cu alte state, veţi descoperi şi proporţia exactă dintre drept şi pulan.

Să luăm trei documente:
1) Viza de şedere (expusă în alt post) a fost eliberată în baza unui paşaport expirat de doi ani.
Observaţi ce autoritate a eliberat-o:

2) Un buletin de identitate pentru străini. Pe buletin e scris că titularul nu are viză de şedere.
Observaţi ce autoritate l-a eliberat:

Nu înţelegeţi ce înseamnă MOJ? Nu-i nimic. Aici se vede mai bine:

3) Să vedem acum ce autoritate eliberează paşapoartele

Nu se vede prea bine, dar paşapoartele sunt eliberate de o autoritate subordonată Ministerului de Externe, şi sunt tipărite la tipografia Ministerului de Finanţe. În imaginea cu codul numeric personal se poate observa, ca de altfel şi pe buletinul pentru străini, blazonul de tipul 5-7-5 cu florile de kiri , semn că Ministerul Justiţiei este implicat.

Aşadar, avem trei categorii de documente, eliberate de:
1) Viza: Biroul de Imigraţie din subordinea Ministerului Justiţiei.
2) Buletinul pentru străini: o ipotetică Autoritate de evidenţă a străinilor, dar în orice caz, ceva în subordinea Ministerului Justiţiei, chiar dacă interfaţa cu publicul este la primărie.
3) Paşaportul: Ministerul de Externe, foarte probabil asistat de Ministerul Justiţiei, şi cu tehnica Ministerului de Finanţe.

Căutaţi autorităţile româneşti responsabile de: statutul de şedere a străinului, evidenţa populaţiei, paşapoarte. Sau, mai bine, vă spun eu.
1) Oficiul de Imigraţie: MAI
2) Evidenţa populaţiei: MAI
3) Paşapoarte: MAI

Ce au în comun cele două seturi de acte? Primul set – Ministerul Justiţiei. Cel de-al doilea – Ministerul de Interne. Asta e diferenţa dintre un stat de drept şi unul poliţienesc.
Ce nu au în comun? Vă daţi seama şi singuri.

Cînd statul de reşedinţă e unul de drept, şi eşti străin, expirarea unui paşaport nu-ţi anulează dreptul de a prelungi o viză de şedere cît eşti acolo. Şi nici nu-ţi face probleme la schimbarea documentelor de identitate pe teritoriul statului de reşedinţă. Nu ştiu cum e acum, dar ca străin în România, mai acum vreo 10 ani, erai nevoit ca, pentru prelungirea vizei de şedere, să te întorci în ţara natală, să depui cererea la consulatul român şi să aştepţi viza, după care te puteai întoarce în România.

Documentele nu au în comun barierele procedurale ca cele de la eliberarea unui paşaport CRDS (simplificat): MAE-MAI-MAE.

Încă vă mai închipuiţi că drepturile voastre fundamentale sunt apărate de cei educaţi să se uite ÎNTOTDEAUNA chiorîş la voi? Veţi zice poate că e doar o chestiune de taxonomie administrativă. În parte e adevărat. Fiecare stat e liber să-şi facă propriile organigrame, arhive şi circuite de informaţii. Dar încercaţi să vă angajaţi ca magazioner undeva. Vi se va cere cazierul judiciar, pe care îl plătiţi şi-l aşteptaţi cu înfrigurare de la… aţi ghicit, o autoritate din M-A-I.

Adică tot de la mînuitorii de pulan. Cum se reflectă asta în calitatea aerului pe care îl respiraţi? În primul rînd, a cere cazierul judiciar virtualului angajat este o monstruozitate birocratică. O violare a demnităţii umane, dar o violare legal obligatorie.

Pentru că legiuitorul, cu mentalitatea-i securistă, vă priveşte permanent ca pe infractori. Vă violează dreptul la muncă prin cerinţa care se referă la cazierul judiciar.
Am zis judiciar? Păi, asta nu ţine de Ministerul Justiţiei? Da. Numai că gestionarea datelor o face concentratorul de informaţii şi pulan, numit curent MAI. De unde şi bătaia de joc pe care sunteţi nevoiţi să o suportaţi zilnic.
De ce nu de la evidenţa judiciară? De ce titularul să cheltuiască bani pentru a dovedi ceva prezumat prin Constituţie? Ia, mai căutaţi şi singuri răspunsuri! 🙂

Obligativitatea cazierului judiciar face ca cheltuielile de recrutare de personal să fie suportate în parte de angajat, ceea ce face din dreptul la muncă, altminteri un drept pozitiv, mai degrabă un privilegiu. Este imoral ca virtualul angajat să fie nevoit a-şi dovedi „curăţenia penală”. Este imoral ca el să cheltuiască bani şi timp pentru exercitarea unui drept pozitiv, pe care statul este chemat să i-l protejeze, iar nu să i-l violeze.

Cum se face în alte ţări?
Soluţiile într-un stat de drept sunt ceva mai subtile. Angajatorul nu-ţi cere niciun act doveditor al antecedentelor penale. Funcţionarul de la resurse umane se poate informa şi singur, direct de la sursă, din moment ce toate sentinţele judecătoreşti sunt documente publice. O eventuală întrebare adresată angajatului îi dă celui de la resurse umane un instrument în plus pentru verificarea calităţii umane a virtualului angajat. Cît de sincer e. La interviu, omul va fi mai înclinat să spună adevărul, ştiind că el însuşi nu poate controla informaţiile referitoare la pedepse anterioare. Dacă are antecedente penale, le va mărturisi şi singur. Dacă nu are, va mărturisi că nu are.

Cazierul obligatoriu face sluga hoaţă. Cînd singura cale legală de a arăta că eşti curat, este certificatul de cazier, cu o şpagă mică, el se poate cumpăra curat curăţel, de la poliţie. Sau se poate falsifica acasă. Ceea ce, în mod pervers, favorizează şi minciuna şi paranoia. Escaladează spirala violării drepturilor fundamentale prin prevederi din ce în ce mai aberante şi mai sever punitive.

● Terapie de elecţie

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/24

În articolul trecut am arătat că la necropsia legii electorale s-au găsit două concreţiuni ce, prin îmbinare vicioasă, provoacă senzaţii de disconfort sever pacientului. Legitimitatea colectivă s-a hipertrofiat în dauna legitimităţii individuale, lucru ce distruge homeostazia democratică. Constituţia devine astfel literă moartă. Am arătat şi soluţia de resuscitare. Anume, abolirea pragului electoral.

Desigur. soluţia cea mai simplă este eradicarea legitimităţii colective, prin scrutinul majoritar în două tururi, verificat ca liber de ambiguităţi terapeutice. Însă, dacă pacientul respinge soluţia chirurgicală, nu exclud acomodarea cu formaţiunea amorfă incriminată. În articolul de faţă voi încerca să arăt care este tratamentul cel mai potrivit pentru reprimarea principiului legitimităţii colective, numit pompos, reprezentativitate.


Despre cristalizarea listacilor

Aşadar, discutăm despre listaci. Ei au legitimitate colectivă, însă nu o au pe cea individuală. Listacii sunt indivizi. Cum îi departajăm? Legea electorală dă o formulă de de calcul pe baza voturilor primite individual, dar o formulă ce produce nedreptăţi la fel de mari precum negarea legitimităţii individuale a nominacilor. Astfel, pătrund în Parlament listacii cei mai seci. Găsim listaci ce intră cu 20.000 de voturi (cumpărate pe găleţi şi sacoşe cu playere DVD), dar şi listaci mult mai puchinoşi. Unii cu numai cîteva zeci de voturi. Aşadar, avem o formulă de calcul ce acreditează ideea că sub legitimitatea individuală mai sunt cîteva zeci de mii de ranguri, cu unitatea de măsură votul, ceea ce contrazice chiar iluzoriul drept colectiv de a fi ales. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca pe ecusonul fiecărui deputat să scrie şi cu cîte voturi a fost ales, ca să ştim dacă trebuie să-l venerăm sau să-l scuipăm. Mai mult, dacă tot se bate monedă pe reprezentativitate, ar trebui ca fiecare vot al unui deputat în Parlament să aibă ponderea corespunzătoare numărului de voturi primite la scrutin. Lucru ce nu se petrece. Şi e firesc să nu se petreacă. Cu o condiţie însă: regula de repartizare a mandatelor să se schimbe.

Ce ne permite Constituţia?

Citim Constituţia. Căutăm semnificantul „majorit”. Găsim majoritatea absolută şi majoritatea calificată. Nicio vorbire despre majorităţi relative. Cum putem totuşi să vedem dacă Constituţia recunoaşte majorităţi relative sau nu? Găsim ceva ce ar semăna cu o majoritate relativă, în Art. 103. Cînd niciun partid nu are majoritatea absolută, Preşedintele desemnează un premier. Hopa! Va să zică, nemajoritatea absolută este tranşată prin arbitraj, de către un organ ales uninominal. Şi totuşi, vedem că, de fapt, Preşedintele nu arbitrează, ci mediază. Tot Parlamentul hotărăşte, prin majoritatea absolută, dacă premierul desemnat are sau nu dreptul să conducă un cabinet. Art. 103 a făcut obiectul a două decizii ale CCR, din care deducem că Constituţia nu admite majorităţi relative. Nu admite punctaje sportive. Nici la individual, nici pe aparate, nici pe echipe. Nu recunoaşte nici măcar majorităţi absolute ad-hoc. Cu alte cuvinte, Constituţia neagă majorităţile relative şi majorităţile neverificate electoral. Este şi cazul listacilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene. În opinia mea, legea alegerilor locale este din acest punct de vedere clar neconstituţională. Dar să ne întoarcem la alegerile generale, pentru că trebuie să convertim cu maximum de profit pentru democraţie, legitimitatea colectivă în indivizi cu mandate. Cum procedăm?

Nimeni nu e legitim, deci toţi au legitimitate

Lucrurile se simplifică dacă privim lucrurile în spiritul Constituţiei. Dacă eu lipsesc mai multe ore de la cursuri, se cheamă că pot fi, la un moment dat, mai chiulangiu decît Crin Antonescu. Aici putem face o ierarhizare. Dar dacă eu rămîn repetent, nu voi putea spune că sunt mai repetent decît Crin Antonescu, şi nici el că e mai repetent ca mine. Un repetent e un repetent. Un listac e un repetent. Acesta e spiritul Constituţiei. De aceea, nicio formulă de calcul aritmetic nu va putea îmbrobodi adevărul repetenţiei. În spiritul Constituţiei, listacii devin în fapt, tabelaci. Adică sunt o grămadă de indivizi amorfi, şi fără niciun criteriu legitim de ordonare a priorităţilor acordării mandatelor. Cu toate astea, întocmai ca pe vremea lui Pelticle, au avantajul că sunt membri de partid, iar o parte din ei vor primi mandate. Pe cartelă. Avem o resursă limitată, în virtutea popularităţii partidului, şi o mulţime de oameni cu legitimitate individuală riguros egală cu zero. În acest caz, nu putem lăsa nici aritmetica, nici partidul să hotărască cine primeşte mandat. Conducerea partidului are legitimitate să desemneze pe felia sa, NUMAI în interiorul partidului. Ierarhizarea listacilor încetează a mai fi o problemă internă de partid, din moment ce partidul nu a dat suficienţi nominaci cît să răsufle uşurat. Problema devine una de constituire a unei adunări legislative, independentă de voinţa conducerii partidului. De aceea, nu putem recunoaşte conducerii niciunui partid vreo preempţiune în alocarea mandatelor. Ai pierdut şansa nuninominală? Ai răbdare. Cît? Cum? Pînă cînd? Cine hotărăşte?

Staţi! Situaţia nu e disperată. Mai există pe lumea asta dreptul natural. Listacii (amorfi) pot fi „cristalizaţi pătratic”. Adică, ALEATOR. La zar. Prin tragere la sorţi*. Este un criteriu vechi decînd Lumea, şi foarte fiabil.

Avantaje

● Şpaga pentru un loc pe liste se va uniformiza. Aşa cum în mînerul pulanului fiecărui securist zăcea ciocanul de magistrat, tot aşa, printre acatistele fiecărui listac zace mandatul de parlamentar.
● Nemaiexistînd locuri eligibile şi neeligibile, riscul de a ne pricopsi preponderent cu secături, scade. Este mai probabil ca printre secături să pătrundă şi nuci bune. Cu cît mai tari, cu atît mai bine.
● Un alt avantaj este că, din inevitabilul joc al demisiilor şi supleanţilor, ne putem da seama cine pe cine controlează în partid.
● Este şi în interesul listacilor. Nu-i va mai putea învinui nimeni dinafara partidului că au intrat cu zece mii sau cu zece voturi. Vor fi egali cu nominacii.

Dezavantaje

?

–––––––––-
* De altfel, legea electorală face referire la tragerea la sorţi ca soluţie de deblocare rapidă a unui impas, în cazul în care se pune problema alocării primului mandat în cadrul unei alianţe. Cînd partenerii se invită unul pe celălalt să aloce un mandat, judecătorul din BEC trage la sorţi ordinea partidelor din alianţă. La o adică se pot atribui mandatele şi prin jankenpoi între listaci.

● Necropsie pe legea electorală

Posted in Chestii, Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/22

Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.

Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.

Nomenclatură:

Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.

Criterii de legitimitate

Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).

Limite

Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritate doar unuia din cele două criterii.

Axiologie

Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.

Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.

Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).

Discuţie

Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)

Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului. Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.

Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.

Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?

Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?

Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.

Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.

Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.

(unitatea de măsură este fotoliul de ~) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci

După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.

Efecte perverse ale legii electorale româneşti

Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii „de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.

Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.

Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)

În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.

Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (teoretic) 00,000%.

Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu „scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.

Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori „mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori „mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de „justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .

● William Brînză face bişniţă cu carne de om

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/20

Un deputat idiot incompetent mintal, ca mai toţi deputaţii care nu sunt autişti de-a dreptul, şi care susţine că reprezintă românii dinafara României, scrie pe blogul său, fără ruşine, următoarele:

Deputatul solicită și o majorare. Taxa pentru înregistrarea cererii privind renunțarea la cetățenia română să crească de la 600 la 2.000 de euro .

(!)
Cum ar veni, statul intenţionează să scoată la vînzare în viu, carne de om, mai sus de preţul pieţei. Statul ne vinde mai scump decît o face un proxenet cu fetele vîndute în Macedonia, Bosnia sau Kosovo. Într-una din compunerile sale, numită pompos „expunere de motive”, deputatul afirmă cu cinism că românii sunt principalul produs de export al României şi că, vezi Doamne, vrea să-i ajute. Să vedem cum: În proiectul ăsta de lege pe lîngă comisioane de transfer, vrea să-i mai jupoaie pe români de 1% din sumele remise, şi să constituie nuş’ ce fond. Or, ăsta e impozit fraudulos. Alt nemernic care privatizează statul în folos propriu. Uite ce jigodii ne reprezintă în Parlament! Aştept demisia din Parlament a deputatului Brînză. Dacă mai are vreo urmă de demnitate. În orice caz, cu asemenea iniţiative legislative, nu are decît să plece în PSD alături de Ponta.

Voi reveni cu noi imprecaţii.

Pînă una, alta, vă propun să citiţi aici:
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/03/17/neamurile-proaste-legifereaza/
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/13/baconschi-test-de-coerent/
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/20/schizofrenia-domnilor-baconschi-si-voinescu/

Observaţi oximoronicul titlu:


Edit: I-am trimis primul mail deputatului Brînză:

Domnule deputat, majorarea taxei consulare la renunţarea la cetăţenie încalcă principiul echităţii. Majorarea ei va fi interpretată ca răscumpărare din sclavie. Chiar şi în situaţia actuală este o TICĂLOŞIE!

Pentru detalii, intraţi vă rog, la:(…)

Cu stimă,

Marius Mistreţu
Hiroşima

Am primit confirmarea de primire:

–– Original Message ––
From: William BRINZA
To: ‘Marius
Sent: Sunday, June 20, 2010 8:49 PM
Subject: Read: Taxe consulare (UTF-8)

Reporting-UA: williampdleuropa.eu; Microsoft Office Outlook 12.0
Final-Recipient: rfc822;william(la)williampdleuropa.eu
Original-Message-ID:
Disposition: manual-action/MDN-sent-manually; displayed

Your message

To: william@williampdleuropa.eu
Subject: Taxe consulare (UTF-8)
Sent: 20.06.2010 13:29

was read on 20.06.2010 14:49.

–––––––––––––––
Am mai scris una şi Avocatului Poporului

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Monday, June 21, 2010 12:04 AM
Subject: Ref: 6508 si 6697/2009 (Taxe consulare) (UTF-8)

Stimate domnule Ionel Oprea – Adjunct al Avocatului Poporului

Îngăduiţi-mi vă rog să revin asupra a două sesizări anterioare, ce fac obiectul rezoluţiilor instituţiei pe care cu onoare o reprezentaţi, înregistrate cu numerele: 6508/13 iulie 2009 şi 6697/18 august 2009. În ultima, mi-aţi permis să sper că lucrurile se vor îndrepta.

Recent publicata lege 78/2010 menţine cuantumul de 600 de euro al taxei, în raport de 10/1 faţă de taxa de sens invers. În ciuda demersurilor mele ulterioare la MAE, nimeni nu pare să ia în serios problema adusă în discuţie, deşi am arătat că în Canada, de pildă, taxa este de numai 70 euro (aprox.) la renunţare şi 140 la dobîndire. Aşadar, şi mai ieftină, şi într-un raport (cel puţin calitativ) invers.

Colac peste pupăză, aflu de la deputatul William Brînză (v.link-ul) că iniţiază un proiect de lege, conform căruia, oneroasa taxă va fi majorată la 2000 euro.(!) Vă rog să observaţi că 2000 de euro reprezintă mai puţin decît încasează un proxenet care vinde sclave sexuale în Bosnia sau Kosovo, ceea ce, virtual, ar face din România cel mai scump negustor de sclavi.

În consecinţă, vă rog să atacaţi de urgenţă prevederile legii 78/2010 ce fac obiectul prezentei sesizări, pentru a stîrpi şi preveni, odată pentru totdeauna, arbitrariul, mercantilismul, resentimentul şi imoralitatea din legile ce vor reglementa în viitor categoria de taxe în discuţie.

Cu speranţa că veţi izbîndi în interesul cetăţenilor români, vă rog insistent să demaraţi direct la Curtea Constituţională a României, o acţiune hotărîtă de instaurare a Dreptăţii, pe temeiurile: 1) inechitate flagrantă în cuantumul comparativ şi 2) condiţionare oneroasă a exercitării unui drept fundamental.

http://www.williampdleuropa.eu/Reducerea-taxelor-consulare–id367.html

Vă mulţumesc.

Cu cele mai bune gînduri,

Marius Mistreţu
Hiroşima

● Macrocriminalitate economica. 12 perchezitii domiciliare. 12 persoane retinute

Posted in Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/06/18

Miercuri, 16 iunie 2010, procurori DIICOT – Serviciul Teritorial Pitesti, au efectuat 12 perchezitii domiciliare pe raza judetelor Arges, Dambovita si Prahova, in vederea destructurarii unei importante grupari infractionale constituite in vederea savarsirii de infractiuni grave, in special din domeniul macrocriminalitatii economico-financiare, respectiv inselaciuni cu consecinte deosebit de grave in dauna bugetului consolidat al statului si al altor creditori, persoane juridice, bancruta frauduloasa, evaziune fiscala, infractiuni de fals in inscrisuri oficiale si sub semnatura privata, uz de fals si fals privind identitatea.
…de unde se vede că buletinul de identitate şi, în general, actele de identitate cu mare putere probativă, în mod pervers, favorizează falsul privind identitatea. Într-un post viitor voi arăta că buletinul de identitate este numai în mîna fiecărui cetăţean cinstit o grenadă cu cuiul scos.

Pînă una, alta, permiteţi-mi să vă povestesc ceva asemănător, dar cu miză mult mai mică.

Era pe vremea regimului Bombonel. Social-democraţii, în dorinţa de a-şi spori popularitatea, au pornit un program de trimitere a pensionarilor săraci la băi şi tratament. Gratis. Cum nu se poate mai social-democrat, veţi zice. Bravo lor! Cu o observaţie însă:

Unchiul meu, ditamai colonelul Secu, pensionar, se dădea de ceasul morţii că avea pensia prea nesimţită pentru a beneficia de „umanismul social-democrat”. Şi atunci, unchiul meu a venit la tatăl meu, sărman pensionar al Poştei. A plecat cu cîteva documente şi s-a dus cu ele drept la secţia de poliţie, la foştii lui subalterni, care i-au făcut un buletin fals, cu poza lu’ dom’ colonel şi datele personale ale tatălui meu, sărman poştaş pensionar… Şi în baza buletinului fals sărmanul colonel cu pensie nesimţită a plecat gratuit la băi şi tratament. Tot el. Nesimţit pensionar Secu. Nu ştiu dacă tatăl meu a încasat vreo „şpagă”, sau nu a vrut să iasă din cuvîntul fratelui lui mai mare, dar asta cred că e mai puţin important. Importantă este coruperea moravurilor pe care pomenile electorale o produc.

Vă vine să urlaţi? Vă cred. Şi mie. Va să zică, gardienilor statului penitenciar de drepţi nu le ajunge că ne-au terorizat decenii de-a rîndul. Sunt atît de meschini, încît, pentru un bilet la băi, sunt în stare să-şi vîndă şi sufletul. Acum, prin cei 15%, tatăl meu restituie „şpaga” (dacă a luat-o). Desigur, vina e a amîndurora, pentru că şi-au închipuit că bugetul statului e sac fără fund. Dar vina cea mai mare o au Legislativul şi Executivul, pentru perpetuarea mocirlei din sistemul de norme legale.

● Legea partidelor (14/2003) pe masa Avocatului Poporului

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/16

Una din căile de abolire a aberaţiilor legale este invocarea protecţiei datelor personale. Deschid o serie de articole prin care arăt cum pot fi exploatate prevederile referitoare la datele personale. Pentru început aplic o nouă sesizare la Avocatul Poporului. Sunteţi primii cititori. Răspunsul va sosi probabil în mai puţin de o lună.

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, June 16, 2010 4:58 AM
Subject: Legea 14/2003 – doua obiectii de neconstitutionalitate (UTF-8)
––––––––

Stimată doamnă Erzsébet DANE – Adjunct al Avocatului Poporului

Vă mulţumesc pentru răspunsul din 28 mai a.c. De data aceasta, cu scuzele de rigoare pentru frecvenţa cu care vă scriu, doresc să fac două observaţii prin care să arăt că unele prevederi din Legea 14/2003 a partidelor politice, încalcă:
1) norme legale privitoare la siguranţa cetăţeanului, mai precis, protecţia datelor personale, precum şi
2) dreptul de asociere.

În Legea 14/2003, la art.18(1)d) sunt stipulate drept condiţii necesare admiterii dosarului de înregistrare a formaţiunii politice la Tribunal: actul de constituire, impreuna cu lista semnaturilor de sustinere a membrilor fondatori; La art. Art. 22. se stipulează:
Partidul politic dobandeste personalitate juridica de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii instantei privind admiterea cererii de inregistrare. Aşadar, după îndeplinirea condiţiilor legale putem vorbi despre un partid politic.

Discuţie

Vă propun întîi să vedem ce date personale sunt necesare. Aflăm la art. 19(1) : Lista semnaturilor de sustinere trebuie sa mentioneze obiectul sustinerii, data si locul intocmirii, iar pentru sustinatori trebuie sa contina numele si prenumele, data nasterii, adresa, felul actului de identitate, seria si numarul acestuia, codul numeric personal, precum si semnatura.
(sublinierile îmi aparţin).

Întrebări: Pînă în momentul în care devine persoană juridică de drept public, grupul de iniţiativă ce este? Este partid politic? Nu. Agent economic? Nu. Instituţie publică? Nu.

Dacă nu este nici partid politic, nici agent economic, nici instituţie publică, cine garantează pentru felul în care un grup – pînă una, alta – fără un statut legal, deci, fără o răspundere legal asumată, gestionează datele personale a minimum 25.000 de oameni? Cine răspunde în cazul în care un grup infracţional ar mima că intenţionează să devină partid politic, apoi „se răzgîndeşte” şi pleacă cu baza de datele personale a 25.000 de oameni? Cum poate apăra statul siguranţa a 25.000 de cetăţeni înşelaţi? Este drept, din cerinţele legale, lipsesc doar cheia de la casă şi parola cărţii de credit, dar nu este sigur că ele nu ar fi cerute ulterior de către mafioţii „de drept public”. Eventual, prin violenţă.

Desigur, nu sunt eu în măsură să dau soluţiile constituţionale, însă cred că prevedrea legală prin care siguranţa a cel puţin 25.000 de oameni este pusă în pericol, poate fi abolită dacă inversăm operaţiunile: Întîi se înscrie partidul politic, format din minimum 3 membri (cît pentru citarea la Tribunal) apoi, într-un termen dat, se depune rezultatul „recensămîntului” membrilor. În acest fel, atît siguranţa cetăţeanului cît şi dreptul de asociere sunt apărate.

Cred că sunteţi de acord, dreptul de asociere începe de la 2, iar nu de la 25.000. 3 este rezonabil.
Ca un fapt divers, în Japonia, 3 este numărul minim necesar de membri pentru a înregistra un partid politic.

Cu speranţa că raţiunea va triumfa, vă încredinţez prezenta sesizare. Vă mulţumesc.

Cu adînc respect,

Marius Mistreţu

Răspunsul AvP şi reacţia mea, aici.

● În Japonia sunt peste 3 milioane de judecători

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/14

Cifrele din titlu reprezintă numărul de bugetari din toată Japonia. Actualizate la dimensiunile României, ar însemna cam 507 mii de bugetari (în care includem şi profesorii din şcolile publice). Dar nu despre bugete vreau să discutăm, ci încerc să răspund la întrebarea: cum e posibil ca (respectînd proporţiile) atît de puţini funcţionari publici să rezolve, mult mai temeinic, mai raţional şi mai drept, probleme cel puţin la fel de multe şi de diverse ca în România?

Încep cu o discuţie marginală de un paragraf: Aşadar, (în Japonia sunt 42,2 bugetari la mia de locuitori (între timp, numărul lor a scăzut spre 24, atît prin privatizare, cît şi prin descentralizare). În Ameuropa, cifrele sunt mai mari: UK – 78,3; Franţa – 95,8; SUA – 73,9; Germania – 69,6; România – 63,6. Se poate spune că Japonia nu are militari. Fals! Are. Nu are atîtea organe de avizare, certificare şi control. În parte e adevărat, dar nu pentru că japonezii ar fi mai disciplinaţi, ci pentru că eficienţa controlului este continuu îmbunătăţită, nu neapărat pe cale legislativă, dar oricum, fără „secerişuri” de amenzi şi şpagă pe teren. Se poate spune că nu sunt atîţia medici în sistemul public. Şi asta e adevărat. (Despre sistemul de sănătate voi vorbi în altă parte.) Cifrele datează din 2004, cînd cei 360.000 de poştaşi încă mai erau consideraţi funcţionari publici. Între timp, Poşta s-a privatizat. Aşadar, nu neapărat structura ocupaţională a bugetarilor dă efectivul redus, ci altceva.

Ca de obicei, să luăm un exemplu: Era prin 1996. Vroiam să fac o călătorie în Japonia*). Lista de acte necesare, majoritatea provenite din Japonia, cuprindea drept condiţie pentru garantorul meu, declaraţia de impozit pe anul precedent. Garantorul meu nu declarase la fisc veniturile pe anul precedent (se mai întîmplă), iar pentru anul în curs, deşi între timp fusese luat în evidenţă la fisc, nu avea cu ce dovedi ceva. Şi atunci, angajatul ambasadei mi-a sugerat să ataşez la dosar declaraţia unuia din părinţii garantorului. Însă părinţii nu ar fi fost de acord.

În condiţii „româneşti”, funcţionarul ar fi contestat calitatea garantorului, şi ar fi sugerat cel mult căutarea altui garantor. Însă funcţionarul ambasadei Japoniei la Bucureşti nu a îndrăznit să ridice o obiecţie atît de jignitoare pentru garantor. A cerut dovada de la fisc a unei rude pe orizontală. Sora. Însă partea interesantă de acum încolo începe. Sora nu mai purta numele de fată, prin care să se poată reconstitui ereditatea comună. Cu toate acestea, adeverinţa furnizată de soră a fost admisă. De ce? Pentru că numărul de telefon de la care a fost trimis faxul făcea parte din datele de identificare ale expeditorului. O urmă ce poate contribui oricînd la reconstituirea adevărului adevărat. Cînd miza (viza) este atît de mică, iar picioarele eventualei minciuni atît de scurte, incertitudinile sunt tolerate. Numai legiuitorul român e atît de „perfecţionist” încît nu se lasă pînă nu paralizează procedural toată administraţia. Nu se lasă pînă nu ne face praf toate drepturile fundamentale prin norme procedurale. Nu se lasă pînă nu ne face pe toţi cretini, deopotrivă funcţionari şi cetăţeni. Ne-o spune sofistic, cu tupeu, drept în faţă: „Aşa scrie la lege.” Cu alte cuvinte: „Aşa vrea muşchii mei.”

Cum ziceam, în condiţii „româneşti” ar fi fost de neconceput o asemenea largheţe procedurală. Dacă, prin absurd, funcţionarul român ar fi admis asemenea „oroare”, ar fi fost necesar şi un certificat de căsătorie. Nu a fost cerut. A fost suficientă dovada de la fisc.

De ce? Pentru că funcţionarul japonez gîndeşte, şi are libertatea legală de a gîndi logic. Faptul că dovada de la fisc mi-a parvenit, validează ipoteza rudeniei de sînge. Am primit faxul în miez de noapte, iar a doua zi eram cu dosarul complet. După două zile am fost sunat să-mi ridic viza. O viză garantată modular, cu obrazul garantorului şi cu banii surorii. Pe scurt, două persoane fizice au constituit în mod complementar o persoană juridică. Ca poantă, viza fusese scrisă înainte ca eu să aduc ultimul document. 🙂

Să vă mai spun că în condiţii „româneşti”, nu numai că nu mi s-ar fi primit dosarul, dar aş fi fost pus să rescriu şi toate cererile, şi să le mai şi ataşez o granitură nouă de documente?

După cum puteţi constata şi singuri, legea japoneză dă numai direcţiile, fără să fie amănunţită la nivel procedural. La nivel procedural, funcţionarul este cel în măsură să preia şi să „debavureze” situaţiile atipice. În condiţii româneşti, situaţiile atipice se tranşează pe calea arbitrajului. Cu cît mai judecătoresc, cu atît mai bine. Nu însă în condiţii japoneze. Funcţionarul este în acelaşi timp şi „judecător”, în sensul respectării şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.

Cînd v-aţi dus la ghişeu să vă clamaţi un drept, de cîte ori aţi fost refuzaţi de funcţionarii publici cu apocalipticul: „aşa e legea”? Sau mai resentimentarul: „Ce să-ţi fac dacă legea e proastă? Du-te la Iliescu/ Băsecu al tău să-ţi dea o lege ca lumea!”

„Aşa e legea” este cauza principală a imobilismului României de ieri şi de azi. Un stat poliţienesc, fără „aşa e legea” se prăbuşeşte repede. Pierde controlul pîrghiilor de dresaj şi jupuială. Spus pe limba juriştilor, un stat poliţienesc cu aparenţă de stat de drept, nu poate exista decît atunci cînd legea e unicul izvor de drept. De aceea, legea-ca-izvor-de-drept este cauza multor spasme politico-sociale, în care includem şi Revoluţia din decemrie 1989, şi chiar şi mineriadele.

Legea-ca-unic-izvor-de-drept este costisitoare. Produce incompetenţă, contraselecţie, monopoluri, corupţie, carteluri, parazitism bugetar, inechitate flagrantă, adevăruri juridice false, şi chiar şi morţi şi răniţi. Din înşiruire, recunoaşteţi portretul statul român?

În statele ce preţuiesc libertatea, izvorul de drept poate fi legea, dar legea e completată permanent prin jurisprudenţă, astfel încît, următoarea cohortă de funcţionari să devină din ce în ce mai eficientă, iar cetăţenii din ce în ce mai relaxaţi în relaţia cu statul.

În România de azi, nimic nu se mişcă fără Parlament, şi deci, fără nevrednicele partide politice. Iar cînd Parlamentul este prea lent, Executivul vine să legifereze. Însă nici Guvernul nu e mai breaz, întrucît, caută soluţii tot în paradigma legii-ca-izvor-unic-de-drept, paradigmă atît de dragă partitocraţiei.

Se spune adesea că 471 de oameni judecă mai bine ca unul singur. Aşa este. Însă cred că niciun parlamentar nu ar putea combate aserţiunea: 500.000 de oameni judecă mai bine ca 471. Cînd vom avea legi simple, cel puţin 500.000 de „judecători”, şi 18.000.000 de notari, atunci România va deveni un stat al libertăţii.

Sunt gata să demontez şi obiecţia cum că, dacă am lăsa detaliile procedurale la latitudinea funcţionarului, nu am mai avea proceduri coerente. Fals! O atare obiecţie nu e decît un clişeu menit să perpetueze oligarhia de ieri şi de azi. Orice precedent prin care se raţionalizează o procedură face obiectul: judecăţilor axiologice, comunicărilor, conferinţelor, circularelor şi ordinelor sectoriale. O astfel de comunicare am făcut recent chiar în articolul precedent, deşi ştiu că asta nu va duce la nicio îmbunătăţire, şi nici nu sunt funcţionar public. O astfel de iniţiativă cetăţenească ar provoca cel mult o amendă cotravenţională, dacă nu penală. Oligarhii nu sunt interesaţi să ne facă viaţa uşoară, ci doar să ne pedepsească. Altminteri, şi-ar pierde influenţa în colonia penitenciară România.

Să revenim la funcţionarii japonezi. Prin comunicarea, şi însuşirea inovaţiei, practica administrativă e continuu îmbunătăţită, ceea ce face ca, în cazul funcţionarilor, avansarea să se facă după merite măsurabile**). Cu cît funcţionarul e mai ascuţit la minte, şi o dovedeşte practic, cu atît mai repede avansează în ierarhie.

În chestiunile de practică administrativă, Parlamentul nu are niciun cuvînt. Dacă în vreun sector se pune la punct vreo procedură într-adevăr revoluţionară, abia atunci ea este inclusă în sistemul de legi, dar numai în măsura gradului de universalitate pe care inovaţia îl conţine o permite. Într-un atare caz, procesul de legiferare nu paralizează practica, ci doar o consfinţeşte. Cu alte cuvinte, practica o ia înaintea legiferării. De altfel, metoda de optimizare este demult cunoscută şi aplicată în industrie. Se numeşte metoda evop***).

(Textul de mai sus nu este textul promis lui Donkey Hot. El nu are decît rol strategic. Am considerat necesară scurta prezentare a situaţiei, pentru a înţelege mai uşor în ce va consta tactica de urmat în viitor. )

––––––––––
*) rog cititorii să nu ia exemplele ca pe ceva ce ei nu vor experimenta niciodată. Ei se întîlnesc cu situaţii similare, mult mai des decît îşi imaginează acum. Aşadar, sfatul meu este să nu expediaţi textele mele printr-un superficial: „nu e cazul meu”. Este cazul, dar nu vă pot da exemple identice.

**) Mai mult, povesteam într-un articol anterior, despre scribi şi rolul lor social. Şi organizaţiile profesionale ale scribilor şi avocaţilor ţin periodic conferinţe şi sesiuni de comunicări, prin care fiecare experienţa individuală este pusă în comun. Autorul comunicării obţine astfel o cotă mai mare de prestigiu în breaslă. Nu vă spun cît de fericit poate fi un scrib de imigraţie, ce reuşeşte să aducă dinafara Japoniei un aparţinător minor al clientului. (Dacă aparţinătorul este major, procedura legală de imigraţie e mai complicată.) „Recordul” este de minus 14 zile pînă la momentul critic (majoratul).

***) Evop de la operarea evolutivă. Metodă prin care, parametri sunt controlaţi în cadrul regulamentului de fabricaţie, dar în intervale mai apropiate de limitele tolerate de regulament. Dacă, să zicem, o substanţă sintetizată la temperaturi între 4 şi 8 grade iese cu un randament mai mare la 7 grade decît la 6, atunci, în şarjele următoare, se caută reglarea temperaturii în jurul valorii optime. Dacă, dimpotrivă, se cere puritate, iar puritatea e mai bună dacă reacţia are loc la 5 grade, atunci se alege ca valoare optimă ultima. După cum aţi sesizat, dacă înlocuim regulament de fabricaţie cu lege-cadru, înţelegem şi cum e posibil ca optimizarea procedurilor administrative să nu mai depindă de izmenelile parlamentarilor.
––––––––––––––
Edit: primul link din text a fost greşit. L-am corectat. 15 iunie 2010, ora 4 (locală)

● Haideţi să cerebrăm statul (I)

Posted in Soluţii alternative, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/06/13

După incidentul Tokio, cu scandalul pe care l-am iscat, autorităţile MAE au găsit o soluţie de compromis, pentru a nu se acoperi de ridicol prin recidivă. E drept soluţia a fost una pe genunchi, ce a omis din start simplitatea votului în baza CNP (reflectat de orice document în termenul de valabilitate, sau nu). Cum ziceam, mi s-a întocmit, cu titlu gratuit, un titlu de călătorie, în baza căruia am votat la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.

Se pare că a fost o directivă a MAE, întrucît, am aflat de lăudabila productivitate în procesul de votare de la Paris, dublată de un număr impresionant de titluri de călătorie eliberate în preajma, şi în ziua, scrutinului. Excelenţa-Sa dl. Baconschi este un erou, iar nemernicia cu care a fost scălîmbat efortul echipei de la Paris i-a descalificat pe numiţii: Duvăz, Geoană şi Antonescu – Crin Antonescu – atunci cînd au contestat rezultatul votului, pe temei aerian-propagandistic. De altfel, în sprijinul „tezei fraudării”, lui Bogdan Niculescu Duvăz i-am trimis după alegeri şi o scrisoare olografă, pe care am lipit cîţiva floci şi o tăietură de unghie. Pentru analiza grafologică şi de ADN. 😀

Destul cu vorba! Vă propun să „vizionaţi” experimentul:

–– Original Message ––
From: Marius&Misa
To: CONSULAR
Sent: Thursday, November 19, 2009 1:49 AM
Subject: (UTF-8)

Stimaţi domni,

Deşi n-am înţeles de ce este nevoie de o identificare redundantă, vă mulţumesc pentru înştiinţarea telefonică de azi, prin care mi-aţi cerut să trimit fotografiile necesare (re)identificării persoanei în vederea exercitării dreptului de vot.

Am profitat de ocazie pentru a trimite şi cererea de eliberare a unui nou paşaport CRDS, împreună cu actele din opisul fotografic ataşat. Nu apar în fotografie, dar aveţi acolo, capsate, toate celelalte elementele necesare întocmirii dosarului. Vă reamintesc că identificarea mea în vederea eliberării paşaportului se află în custodia dumneavoastră de la 11 iunie 2009 .

V-aş fi recunoscător dacă pînă duminică veţi înregistra cererea, şi veţi scrie chitanţa, urmînd să achit în persoană costul tranzacţiei. Deoarece voi fi la Consulat numai duminică 22 noiembrie, iar luni Consulatul nu va fi deschis pentru public, am lăsat liberă rubrica destinată datei de înregistrare a cererii. O voi completa duminică. (Într-un viitor pe care îl doresc cît mai apropiat, sper că veţi fi de acord ca transferul pecuniar să se facă bancar. Pentru transparenţă şi uşurinţă.)

Am pus în joc cele mai importante documente de identitate pe care le posed. Experimentul vine să arate că este posibil schimbul de documente în deplină siguranţă, astfel încît, autorităţile române să pună oamenii pe drumuri de cît mai puţine ori. Dacă se poate, deloc.

Probabil, joi, cel tîrziu vineri dimineaţă, plicul vă va parveni. Numărul este 997469993026 şi poate fi urmărit în mod transparent, din orice punct al Globului, aici:
http://tracking.post.japanpost.jp/service/jsp/refi/DP311-00100.jsp?locale=en

…sau direct, aici:
http://tracking.post.japanpost.jp/service/singleSearch.do?org.apache.struts.taglib.html.TOKEN=5f327ae8ce6ac9f1f6e146f6d7a5d171&searchKind=S002&locale=en&SVID=023&JSESSIONID=LGXZK2CKC1nW52yJX2v4HxGZpGwxqVNljB2fGpgZbLsGhh1GCPl0!96185208!1258559385053&reqCodeNo1=997469993026&reqCodeNo2=&reqCodeNo3=&reqCodeNo4=&reqCodeNo5=&reqCodeNo6=&reqCodeNo7=&reqCodeNo8=&reqCodeNo9=&reqCodeNo10=

[Edit] s-ar putea ca între timp linkul să fi devenit caduc. Nicio problemă! Ataşez mai jos extrasul de jurnal.

Stimaţi domni, vă rog, puţină bunăvoinţă. Fără sabotaj. Este în interesul tuturor, în special în perioade de epidemie virală. Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Să vedem şi rezultatul experimentului.

–– Original Message ––
From: Marius
To: CONSULAR (consulatul din Tokio)
Cc: traianbasescu(la)presidency.ro
Sent: Thursday, November 19, 2009 5:26 PM
Subject: Experiment incheiat. Raport preliminar.

Procedeu de optimizare a circulaţiei documentelor în relaţia cu rezidenţii din Japonia

Cercetarea vine să arate cum poate fi înlocuită deplasarea cetăţeanului la ghişeele Administraţiei Statului, prin corespondenţa poştală jurnalizată.

Scop

1) Ieftinirea cheltuielilor administrative.
2) Economisirea capitalului pecuniar şi de timp al cetăţeanului.
3) Evitarea contactului interpersonal în perioade de molimă, invaliditate fizică sau psihică, lipsă de timp etc..

Material şi metodă

Într-un plic poştal înseriat, din clasa Expack500 (Japan Post) au fost introduse următoarele acte:
certificat de naştere în original, paşaport expirat, şase fotografii, o cerere de eliberare a unui paşaport CRDS în două exemplare, mai multe fotocopii după alte acte. Plicul a fost închis şi trimis de la Hiroşima la Tokio (904Km).

Plicul a fost înmînat personal, factorului poşatal itinerant, pe 18 noiembrie 2009, la ora 18:30, chiar în momentul în care golea cutia poştală. Etapele traseului au fost urmărite online, pe pagina Poştei Japoneze, în versiunea localizată pentru limba engleză. Au fost prelevate 4 probe screenshot, la 19 noiembrie 2009, orele: 13:13, 14:44, 15:04 şi 16:05 (proba finală). Pentru conformitate, ataşez versiunea finală a jurnalului.

La ora 16:15, după numai 45 de minute de la livrare, a fost primită de la destinatar (Consulatul din Tokio) confirmarea telefonică de primire.

Rezultate şi discuţii

Experimentul a reuşit. Autorul raportului a avut cu diverse alte ocazii, 72 de experienţe ca expeditor, şi 35 ca destinatar, ambele prin Expack500. 100% reuşite. Niciun rateu. Este de notat că, intuitiv, la acelaşi număr de deplasări în persoană (108 evenimente) probabilitatea de a rătăci/ pierde/ distruge un act este mai mare decît la expedierea lui prin poştă.

Pentru norme legale viitoare, este de examinat şi posibilitatea trimiterii la distanţă a imaginilor în mişcare cu titularul (ca dovadă că el e el, şi că e viu) precum şi transferul taxelor consulare prin virament, ambele proceduri, menite să înlocuiască prezenţa fizică la ghişeu.

Marius Mistreţu
Hiroşima

● Crin Antonescu

Posted in Talanga de identitate, votul prin corespondenţă by Marius Delaepicentru on 2010/06/12

Constat că ALDE Crin Antonescu iar încearcă să învrăjbească în mod salam-soyos, cetăţenii români, invocînd sofistic o pretinsă teritorialitate a victoriei lui Traian Băsescu. Vezi-Doamne, dacă nu ar fi votat românii din diaspora cu Băsescu, mai fericiţi ar fi fost românii din ţară, sub guvernul Iohannis, cu Cătălin Voicu la interne şi cu cine ştie ce mardeiaş chioar la Justiţie.

Reproduc mai jos un mesaj adresat chiulăului numărul 1, senatorul Crin Antonescu, în campania electorală prezidenţială, mesaj prin care i-am arătat cum partida geoană, la care a aderat, poate cîştiga. Din păcate pentru el, Crin Antonescu a fost suficient de imbecil încît să nu sesizeze avantajul pe care i l-ar fi dat lărgirea bazei de electori.

–– Original Message ––
From: Marius
To: crin(la)crinantonescu.ro
Sent: Sunday, November 01, 2009 2:30 AM
Subject: Frauda prin refuz (urgent!)

Stimate domnule senator Crin Antonescu

Sunt un cetatean roman cu domiciliul in strainatate. De mai bine de un deceniu traiesc intr-un regim de democratie liberala autentica, in care suveranitatea cetateanului nu este vorba goala. Am in mod curent ocazia sa observ cum se raporteaza autoritatile statului la individ, si va pot spune ca Romania este inca departe de a fi o democratie liberala. De veti avea rabdarea necesara, veti descoperi si de ce sunt atit de categoric.

Prima observatie este ca, aici unde locuiesc, niciodata o autoritate a statului nu-i cere vreunui cetatean sa se legitimeze cu inscrisuri, atunci cind cetateanul isi exercita un drept fundamental. Cetatenii nu au buletine de identitate, iar acest lucru nu constituie o piedica la scrutin. (Cum sa-i ceri buletinul Suveranului?) Autentificarea se face verbal, prin metoda parola-raspuns. De obicei, intrebarea este: „luna si ziua nasterii?”

Compar:
Legea 33/2007, amendata prin OUG 55/2009, aprobata de Parlament in forma initiala, cu toate avizele, prevede valabilitatea temporala a documentului de identitate, drept conditie obligatorie la exercitarea dreptului de vot in alegerile pentru Parlamentul European. Absurd!
Conform art. 36 si 53 din Constitutia Romaniei, coroborat cu art. 20 din aceeasi Constitutie, exercitarea dreptului de vot nu poate fi refuzata decit in situatii grave. Expirarea buletinului de identitate NU intra in categoria „situatii grave”.

Asadar, domnule senator, va rog sa observati ca autoritatile Statului impiedica in mod neconstitutional exercitarea dreptului de vot, in ciuda prevederilor punitive din legile electorale anterioare, precum si a art. 385 din Noul Cod Penal. Mai mult, legea 370/2004, amendata prin OUG 95/2009, mentine prevederea neconstiutionala.

Domnule senator, tema boicotului alegerilor prin „votul in alb” a revenit de citeva ori in dezbaterea publica. Va rog sa constatati ca, inaintea „finetzurilor civice”, mai mult sau mai putin „oengiste”, prin impedicarea votarii in baza unui act de identitate expirat, precum si prin lipsa cronica a unei proceduri de vot la distanta, Statul Roman a instituit boicotul asupra propriei sale legitimitati, prin crearea categoriei: „elector in alb”, cifrata la nu mai putin de 2 milioane de oameni (peste 13% din electoratul nominal) persoane ce, din motive geografice sau contzopiste, (ambele neconstitutionale) nu au putut, si nu-si vor putea exercita dreptul de vot. Este vorba despre un zacamint electoral ce nu va putea fi exploatat atita timp cit Parlamentul nu-si va lua in serios prerogativa de autoritate legiuitoare in sprijinul cetateanului, si in conformitate cu DUDO.

Domnule senator Antonescu, sper ca, tinind seama de sinceritatea cu care va etalati crezul liberal, nu este nevoie de alte argumente in favoarea abolirii conditiei de valabilitate temporala a actelor de identitate la scrutin. Sunteti de acord ca NU ne putem juca de-a statul politienesc cind vine vorba de drepturile fundamentale.

Profit de ocazie sa va comunic ca, in functie de cum va veti raporta la problema expusa, de felul in care o veti aduce, sau nu, in dezbaterea electorala, depinde optiunea mea de vot.

Daca pentru instituirea votului la distanta nu mai este timp, cel putin, abolirea prevederii neconstitutionale abuzive, as vrea-o infaptuita inainte de 22 noiembrie 2009. Masura ar spori sansele ca pentru cel putin 450.000 de electori sa se creeze culoarul pentru a se prezinta la urne.

Cum veti indrepta strimbatatea? Nu stiu. Dumneavoastra sunteti cel in masura sa actionati in spiritul generos al Constitutiei Romaniei. Sper ca sunteti constient ca un eventual: „nu se poate (acum)” va descalifica, intrucit voi aduce aceeasi tema de discutie si celorlalti competitori. Va ofer ocazia sa aratati ca discursurile din campanie nu sunt vorba goala.

Va multumesc, si va doresc succes.

Cu stima,
Marius Mistretzu
Hiroshima

Răspunsul candidatului Crin Antonescu nu a întîrziat.
Iată-l:

Am trimis un text, uşor modificat, şi pe adresa candidatului Remus Cernea. Nici el nu a catadixit să-mi dea vreun răspuns.

● Cutăriko-chan şi Cutărel-kun

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/09

Hiroşima – Bulevardul Păcii. Un ax est-vest, lung de 1,5Km şi lat de 100m, bordat de două promenade îndumbrăvite şi patru trotuare late. E zi de festival. Spre deosebire de omologul său din Ceauşima Bucureştilor, locul este animat. Un milion de oameni petrec. Circulaţia automobilelor e întreruptă. Salba de parcuri e tixită de corturi întinse pentru a feri echipele de dansatori costumaţi, de mitraliera soarelui de mai. Pe trotuare stau rînduite tarabele de bîlci. Miroase a sepie friptă şi a floricele de porumb.

Doi tineri îşi lasă micul bagaj pe iarbă şi se învîrt pe lîngă tarabe. La întoarcere nu-l mai găsesc. Cutăriko se enervează niţel. Dă precipitată telefoane şi-şi anulează cardurile. Totul merge repede. Cutărel face la fel, dar de la telefonul ei. Pe al lui îl săltase „găsitorul”. Merg amîndoi la cea mai apropiată gheretă de poliţie să anunţe incidentul. Ea constată că odată cu geanta i-au dispărut permisul de conducere şi carnetul de asigurări medicale. Dacă permisul nu-i poate ridica alte probleme decît imposibilitatea de a conduce un automobil timp de cîteva zile, cu carnetul de sănătate e mai problematic. Teoretic, el poate fi folosit ca document de identitate pentru contractarea unui împrumut la cămătari. De unde şi precipitarea în a-l declara la poliţie, pierdut. După ziua, ora şi minutul la care s-a făcut notificarea, niciun cămătar nu mai poate fi apărat de lege, în cazul în care un uzurpator ar încerca să folosească documentul şi ar reuşi.

Cutărel, român timorat, îşi pierduse demult buletinul de Hiroşima, dar nu îndrăznise să-l declare, neştiind unde e Monitorul Oficial al Japoniei şi cît e amenda. Fără să ştie săracul, că în Japonia nu e ca în România. Prinde însă curaj şi o însoţeşte a treia zi pe prietena sa la primărie. Se opresc pe drum la un automat de fotografii de paşaport. În cinci minute au pozele. Ajunşi la primărie, se legitimează fiecare cu ce are. El, cu paşaportul românesc, ea, cu factura de electricitate. Amîndurora li se pune aceeaşi întrebare: penultimul domiciliu?. Răspund. Şi cu asta intrară în legalitate. Procedura de anulare a carnetului de sănătate durează cît două clicuri şi trei zile pînă cînd noul carnet soseşte prin poştă la domiciliu. Cea de eliberare a buletinului de Hiroşima pentru străini, vreo trei clicuri. Şi gata. Nimic spectaculos.

(Discuţia, într-o postare viitoare)

Povestea este reală şi recentă.

● Japonia are 104 milioane de notari şi tot atîţia virtuali traducători autorizaţi

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/03

(cifrele din titlu reprezintă populaţia în vîrstă de peste 20 de ani de la sfîrşitul lunii decembrie 2009)

Pomeneam zilele trecute de instituţia cetăţeanului. Rămăsese să vă arăt în ce constă ea. Pentru a face lucrurile mai uşor de înţeles, să luăm tot un exemplu din viaţa reală. Transcrierea căsătoriei încheiate în alt stat. Comparativ, procedura românească şi cea japoneză. Cea românească ridică părul în cap, îi supune pe protagonişti la umilinţe, le risipeşte banii şi timpul pe autentificări inutile şi abuzive. Nu mai departe, obligativitatea traducerii de către un traducător autorizat este un abuz flagrant. Instituie un monopol fraudulos.

De fapt, notarul român, şi niciun alt notar, nu autentifică fidelitatea traducerii, ci semnătura traducătorului. Asta înseamnă că, oricine traduce un document îşi poate pune semnătura, deoarece notarul nu face decît să certifice identitatea persoanei care a semnat traducerea. A contesta sau recunoaşte abilităţile lingvistice ale cuiva, nu intră în competenţa notarului.
Aşadar, totul este un bullshit conceput de nemernicimea parlamentară, o încrengătură de securişti „cu dreptul la bază”, pentru ca o întreagă clasă parazită să vă mulgă ca pe vite, atunci cînd nu vă ţin în jug.

Acum înţelegeţi de ce transcrierea în registrul japonez de stare civilă durează 15 minute, şi constă într-o notificare, însoţită de certificatul românesc în original, un act de identitate al soţului străin în original (sau o fotocopie) şi completarea cîtorva formulare. Nu trebuie legalizat niciun act din listă, nu e nevoie de nicio apostilă de la Haga. Nu e nevoie nici măcar de prezenţa soţului român. De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.

Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului. Vom vedea în altă parte la ce foloseşte cardul de specimen. Deocamdată, cam atît despre ştampila oficială.

Titularul poate deţine şi nenumărate ştampile neoficiale. Fiecare poate fi folosită în scopuri pe care titularul le găseşte potrivite. Dacă vrea să-şi deschidă un cont la o bancă, şi nu vrea să folosească ştampila oficială, poate folosi una neoficială, dar care, strict în jurisdicţia băncii, devine oficială. Dacă titularul are un nume de familie comun, pentru operaţii de rutină, cum ar fi ştampilarea unei dovezi de livrare a unei expediţii poştale (colet, recomandată etc.) poate folosi şi o ştampilă de 100 de yeni (de serie mare, Made in China). Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. În principiu, se poate face şi o expertiză, ţinînd seama că e greu să nimereşti acelaşi tuş atunci cînt falsifici o chitanţă, presupunînd că ai folosit tot o ştampilă de serie. Însă la găinării de mică anvergură te dă de gol numărul chitanţelor şi compoziţia tuşului cu care falsifici. Dacă pentru mize mici îţi diversifici şi numărul de tuşuri, şi numărul de ştampilele false, atunci nu garantează nimeni că vreuna din părţi acoperă cheltuiala. Cu atît mai puţin probabil, cu cît există un al doilea prag pecuniar, dincolo de care trebuie un alt fel de timbru. 🙂

Aşadar, în numele subsidiarităţii clamate altminteri şi de Dreapta română, cetăţeanul îşi este propriul notar. Acolo unde sunt necesare garanţii suplimentare, cum ar fi la un contract comercial, se angajează unul sau mai mulţi garantori. Garantorul poate fi o persoană fizică, la rîndul ei, o instituţie cu ştampilă, deci un al doilea notariat pe două picioare.

Veţi zice, unde sunt notarii? Sunt şi notari, dar ei au alte roluri. Pentru a ne face o idee, să vedem statistica.

În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi. Vă propun să lăsăm deocamdată notarii publici.

Cei 474 de scribi sunt împărţiţi pe circa 9 domenii de activitate (înfiinţări de companii, drept comercial, imigraţie, drept succesoral etc.) Aşadar, sunt scribi înalt specializaţi. Ei pot reprezenta clienţii în toate instanţele administrative, în faţa partenerilor de afaceri la încheierea contractelor, şi uneori chiar în medierea litigiilor). Cu alte cuvinte, scribii sunt în acelaşi timp şi notari, şi avocaţi, şi mediatori-negociatori. Ei nu stau toată ziua la birou. Umblă. Prestează servicii. Spre deosebire de notarii din România, meniţi a ne mînca timpul (în evidentă cîrdăşie cu legiuitorul) scribii sunt angajaţi pentru a face ceea ce altminteri poate face şi comanditarul, dar nu are timp. Cu alte cuvinte, de la scribi, ca de altfel de la regia autostrăzilor, se cumpără timp. Desigur, în Hiroşima există şi circa 300 de avocaţi-avocaţi. Ei au un rol diferit de cel al scribilor, dar unele competenţe se suprapun. De pildă, un faliment presupune reprezentarea în faţa unor instanţe administrative sau chiar judecătoreşti, iar numai starea de litigiu îi dă prioritate avocatului, ceva mai priceput în interpretarea legilor întru minimizarea pagubei clientului. În rest, ştampila avocatului este tot atît de probativă precum cea a clientului.

Acum 7 ani, alături de alte acte şi procuri speciale, am încercat să-mi exercit dreptul – zic eu – cetăţenesc de a transcrie în România un act administrativ emis de statul japonez. Un extras din registrul de stare civilă. L-am tradus în engleză şi în română, iar scribul şi-a aplicat ştampila. Am mers apoi amîndoi la notariatul public (singurul din oraş) şi, am legalizat fiecare pagină. După atîta supralegalizare, am recurs şi la supralegalizarea supremă. Certificarea din partea Biroului Teritorial al Ministerului Justiţiei. (aduc comentarii sub fiecare imagine)
Din motive lesne de înţeles, am denaturat documentele. Iată originalul:

Documentul a fost eliberat pe 15 aprilie 2003 şi avea o valabilitate de 6 luni (dacă nu mă înşel). În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale. Veţi vedea într-un text viitor, cum, structura modulară a procedurilor face ca un eventual terţ fraudulos să nu poată folosi documentul. După cum aţi observat deja, documentul nu are un număr de înregistrare. Identificatorul este adresa la care s-a înfiinţat registrul, precum şi felul în care a derivat dintr-un alt registru de stare civilă (cel al tatălui) ţinînd seama că există o ereditate. Un registru de stare civilă se poate înfiinţa şi din spuma mării, dacă persoana în cauză nu a fost înregistrată niciodată. Aşa s-a făcut la sfîrşitul erei Edo, cînd clasa dinafara sistemului de caste a fost încetăţenită. Chiar dacă, între timp, un cataclism ar duce la ştergereea de pe hartă a adresei fizice, ea rămîne ca element de identificare a membrilor familiei, pînă la stingerea naturală a familiei. În document sunt înscrise toate persoanele ce constituie monada adminsitrativă. În cazul de faţă, mama, tatăl şi fiul. Ţinînd seama că familia este celula de bază a societăţii, nu numai în vorbe, documentul poate fi folosit de către orice membru al familiei. Ţine loc şi de certificat de naştere pentru fiecare membru (cu excepţia mea, eu fiind cetăţean român cu certificat de naştere boţit şi lipit cu scoci) şi de certificat de căsătorie pentru părinţi.

Vă propun să „vizionaţi” traducerea lui legalizată:
Pagina I
Pagina a II-a
Aşadar, o pagină tradusă, de mine, traducător „auto-motorizat”, cu ştampila mea şi cu semnătura mea. Am adăugat instrucţiunile de folosire şi lămuririle necesare, ţinînd seama că funcţionarul de la primăria de sector la care am încercat să transcriu căsătoria (prin împuternicit) nu dispune de cataloage de modele de acte pentru fiecare ţară, precum cei de la primăria oraşului Hiroşima. Să vedem acum în ce constă supralegalizarea. E de datoria mea să vă spun că paginile de supralegalizare sunt solidarizate cu ştampilă petrecută, ca de altfel întregul ansamblu, ceea ce face ca pe pagina I să nu fie necesară aplicarea vreunei ştampile întregi. Neîmbucarea ştampilelor petrecute atrage nulitatea certificatelor de supralegalizare. Iată certificatul de la notarul public:

Documentul este înseriat. Fiecare pagină primeşte cîte un număr de înregistrare. Nu am ilustrat decît cu certificatul uneia din cele două pagini. Celălalt arată la fel. (de fapt, am supralegalizat două documente. în total, 4 pagini)

…şi supralegalizarea de la Ministerul Justiţiei, Biroul teritorial Hiroşima.

După denaturare mi-au atras atenţia numerele de înregistrare de la notarul public. 108 (şi următoarele). Iar asta, în prima decadă a lunii mai. Astfel, mi-am făcut o imagine despre cît de des se apelează la notariatul public. După ce că e un singur notariat public la un milion de locuitori, mai arde şi gazul. De regulă, la notariatele publice se retrag judecători zguduiţi de sentinţe de condamnare la moarte. Puţini rezistă în sistem după ce dau un asemenea verdict. De aceea li se face cîte un loc de amakudari, la aer condiţionat. Nu se intră decît cu appointment, pentru a nu se afla scorul meciului la care se uită notarul public.

Cum ziceam, am mai primit trei numere consecutive, pentru celelalte 3 pagini (certificate nefigurate aici). Aşadar, notarul public autentifică în medie circa o pagină pe zi. 4 pagini am adus doar eu la supralegalizare. Ca prostul.

Dacă notarul public arde gazul, să vedem Biroul Teritorial al MJ ce face. (Suntem tot în luna mai a anului 2003):

Ha, ha, ha! Aşa-i că vă vine să rîdeţi? Prin comparaţie, notarul public e fruntaş pe ramură. Va să zică, am supralegalizat şi superlegalizat două documente, şi am devenit astfel vecin de opis cu Mazda şi Ford, cu Boeing şi Mitsubishi Heavy Industry, cu Zenekon, cu Hitachi, cu Sharp, cu Prefectura Hiroşima (cînd o fi legalizat vreun teritoriu smuls mării) iar cu voia dumneavosatră, ultimul pe listă, Marius Mistreţu a dăruit masa cu patru pagini. Pentru ce? Pentru ca o matracucă de la primăria sectorului 2 să-mi trimită reprezentantul la plimbare, fără ca cel puţin să-i dea o motivaţie la mînă. Sau măcar o îndrumare către vreun mînuitor de apostilă de la Haga. Aţi mai văzut atîta mîrlănie şi dispreţ din partea statului român? Desigur. Zilnic.

–––––––
(*)

Noroc,

Iar ai pornit la cruciade…
M. a dat certificatul romanesc aici [în Japonia n.m.], insa netradus de nimeni, si nu i s-a cerut versiunea japoneza. Cind ne-am casatorit [întîi n.m.] in Romania, ni s-a cerut traducere autorizata la kosekitohon al ei, si a trebuit sa ne-o faca o doamna baba de la Bucuresti, care e autorizata de amabasada si
recunoscuta chipurile de statul roman. Imi pare rau ca nu mai tin minte alte amanunte, au trecut 10 ani.

Alt exemplu:

….- a mers ea singura la primarie si s-a casatorit cu mine japonezeste,
subsemnatul in absentia. Stiu ca a trebuit sa completeze zeci de hirtii si chestionare [dar nu să alerge n.m.], cred ca le-a dat si certificatul din Romania, insa apostila nu am avut. De ce?

(**) am avut ocazia de a prezenta şi autorităţii de imigraţie cîteva documente româneşti, ce priveau terţe persoane. Le traduceam conţinutul, puneam ştampila personală şi gata.

%d blogeri au apreciat asta: