Fără buletin

(cifrele din titlu reprezintă populaţia în vîrstă de peste 20 de ani de la sfîrşitul lunii decembrie 2009)

Pomeneam zilele trecute de instituţia cetăţeanului. Rămăsese să vă arăt în ce constă ea. Pentru a face lucrurile mai uşor de înţeles, să luăm tot un exemplu din viaţa reală. Transcrierea căsătoriei încheiate în alt stat. Comparativ, procedura românească şi cea japoneză. Cea românească ridică părul în cap, îi supune pe protagonişti la umilinţe, le risipeşte banii şi timpul pe autentificări inutile şi abuzive. Nu mai departe, obligativitatea traducerii de către un traducător autorizat este un abuz flagrant. Instituie un monopol fraudulos.

De fapt, notarul român, şi niciun alt notar, nu autentifică fidelitatea traducerii, ci semnătura traducătorului. Asta înseamnă că, oricine traduce un document îşi poate pune semnătura, deoarece notarul nu face decît să certifice identitatea persoanei care a semnat traducerea. A contesta sau recunoaşte abilităţile lingvistice ale cuiva, nu intră în competenţa notarului.
Aşadar, totul este un bullshit conceput de nemernicimea parlamentară, o încrengătură de securişti „cu dreptul la bază”, pentru ca o întreagă clasă parazită să vă mulgă ca pe vite, atunci cînd nu vă ţin în jug.

Acum înţelegeţi de ce transcrierea în registrul japonez de stare civilă durează 15 minute, şi constă într-o notificare, însoţită de certificatul românesc în original, un act de identitate al soţului străin în original (sau o fotocopie) şi completarea cîtorva formulare. Nu trebuie legalizat niciun act din listă, nu e nevoie de nicio apostilă de la Haga. Nu e nevoie nici măcar de prezenţa soţului român. De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.

Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului. Vom vedea în altă parte la ce foloseşte cardul de specimen. Deocamdată, cam atît despre ştampila oficială.

Titularul poate deţine şi nenumărate ştampile neoficiale. Fiecare poate fi folosită în scopuri pe care titularul le găseşte potrivite. Dacă vrea să-şi deschidă un cont la o bancă, şi nu vrea să folosească ştampila oficială, poate folosi una neoficială, dar care, strict în jurisdicţia băncii, devine oficială. Dacă titularul are un nume de familie comun, pentru operaţii de rutină, cum ar fi ştampilarea unei dovezi de livrare a unei expediţii poştale (colet, recomandată etc.) poate folosi şi o ştampilă de 100 de yeni (de serie mare, Made in China). Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. În principiu, se poate face şi o expertiză, ţinînd seama că e greu să nimereşti acelaşi tuş atunci cînt falsifici o chitanţă, presupunînd că ai folosit tot o ştampilă de serie. Însă la găinării de mică anvergură te dă de gol numărul chitanţelor şi compoziţia tuşului cu care falsifici. Dacă pentru mize mici îţi diversifici şi numărul de tuşuri, şi numărul de ştampilele false, atunci nu garantează nimeni că vreuna din părţi acoperă cheltuiala. Cu atît mai puţin probabil, cu cît există un al doilea prag pecuniar, dincolo de care trebuie un alt fel de timbru. 🙂

Aşadar, în numele subsidiarităţii clamate altminteri şi de Dreapta română, cetăţeanul îşi este propriul notar. Acolo unde sunt necesare garanţii suplimentare, cum ar fi la un contract comercial, se angajează unul sau mai mulţi garantori. Garantorul poate fi o persoană fizică, la rîndul ei, o instituţie cu ştampilă, deci un al doilea notariat pe două picioare.

Veţi zice, unde sunt notarii? Sunt şi notari, dar ei au alte roluri. Pentru a ne face o idee, să vedem statistica.

În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi. Vă propun să lăsăm deocamdată notarii publici.

Cei 474 de scribi sunt împărţiţi pe circa 9 domenii de activitate (înfiinţări de companii, drept comercial, imigraţie, drept succesoral etc.) Aşadar, sunt scribi înalt specializaţi. Ei pot reprezenta clienţii în toate instanţele administrative, în faţa partenerilor de afaceri la încheierea contractelor, şi uneori chiar în medierea litigiilor). Cu alte cuvinte, scribii sunt în acelaşi timp şi notari, şi avocaţi, şi mediatori-negociatori. Ei nu stau toată ziua la birou. Umblă. Prestează servicii. Spre deosebire de notarii din România, meniţi a ne mînca timpul (în evidentă cîrdăşie cu legiuitorul) scribii sunt angajaţi pentru a face ceea ce altminteri poate face şi comanditarul, dar nu are timp. Cu alte cuvinte, de la scribi, ca de altfel de la regia autostrăzilor, se cumpără timp. Desigur, în Hiroşima există şi circa 300 de avocaţi-avocaţi. Ei au un rol diferit de cel al scribilor, dar unele competenţe se suprapun. De pildă, un faliment presupune reprezentarea în faţa unor instanţe administrative sau chiar judecătoreşti, iar numai starea de litigiu îi dă prioritate avocatului, ceva mai priceput în interpretarea legilor întru minimizarea pagubei clientului. În rest, ştampila avocatului este tot atît de probativă precum cea a clientului.

Acum 7 ani, alături de alte acte şi procuri speciale, am încercat să-mi exercit dreptul – zic eu – cetăţenesc de a transcrie în România un act administrativ emis de statul japonez. Un extras din registrul de stare civilă. L-am tradus în engleză şi în română, iar scribul şi-a aplicat ştampila. Am mers apoi amîndoi la notariatul public (singurul din oraş) şi, am legalizat fiecare pagină. După atîta supralegalizare, am recurs şi la supralegalizarea supremă. Certificarea din partea Biroului Teritorial al Ministerului Justiţiei. (aduc comentarii sub fiecare imagine)
Din motive lesne de înţeles, am denaturat documentele. Iată originalul:

Documentul a fost eliberat pe 15 aprilie 2003 şi avea o valabilitate de 6 luni (dacă nu mă înşel). În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale. Veţi vedea într-un text viitor, cum, structura modulară a procedurilor face ca un eventual terţ fraudulos să nu poată folosi documentul. După cum aţi observat deja, documentul nu are un număr de înregistrare. Identificatorul este adresa la care s-a înfiinţat registrul, precum şi felul în care a derivat dintr-un alt registru de stare civilă (cel al tatălui) ţinînd seama că există o ereditate. Un registru de stare civilă se poate înfiinţa şi din spuma mării, dacă persoana în cauză nu a fost înregistrată niciodată. Aşa s-a făcut la sfîrşitul erei Edo, cînd clasa dinafara sistemului de caste a fost încetăţenită. Chiar dacă, între timp, un cataclism ar duce la ştergereea de pe hartă a adresei fizice, ea rămîne ca element de identificare a membrilor familiei, pînă la stingerea naturală a familiei. În document sunt înscrise toate persoanele ce constituie monada adminsitrativă. În cazul de faţă, mama, tatăl şi fiul. Ţinînd seama că familia este celula de bază a societăţii, nu numai în vorbe, documentul poate fi folosit de către orice membru al familiei. Ţine loc şi de certificat de naştere pentru fiecare membru (cu excepţia mea, eu fiind cetăţean român cu certificat de naştere boţit şi lipit cu scoci) şi de certificat de căsătorie pentru părinţi.

Vă propun să „vizionaţi” traducerea lui legalizată:
Pagina I
Pagina a II-a
Aşadar, o pagină tradusă, de mine, traducător „auto-motorizat”, cu ştampila mea şi cu semnătura mea. Am adăugat instrucţiunile de folosire şi lămuririle necesare, ţinînd seama că funcţionarul de la primăria de sector la care am încercat să transcriu căsătoria (prin împuternicit) nu dispune de cataloage de modele de acte pentru fiecare ţară, precum cei de la primăria oraşului Hiroşima. Să vedem acum în ce constă supralegalizarea. E de datoria mea să vă spun că paginile de supralegalizare sunt solidarizate cu ştampilă petrecută, ca de altfel întregul ansamblu, ceea ce face ca pe pagina I să nu fie necesară aplicarea vreunei ştampile întregi. Neîmbucarea ştampilelor petrecute atrage nulitatea certificatelor de supralegalizare. Iată certificatul de la notarul public:

Documentul este înseriat. Fiecare pagină primeşte cîte un număr de înregistrare. Nu am ilustrat decît cu certificatul uneia din cele două pagini. Celălalt arată la fel. (de fapt, am supralegalizat două documente. în total, 4 pagini)

…şi supralegalizarea de la Ministerul Justiţiei, Biroul teritorial Hiroşima.

După denaturare mi-au atras atenţia numerele de înregistrare de la notarul public. 108 (şi următoarele). Iar asta, în prima decadă a lunii mai. Astfel, mi-am făcut o imagine despre cît de des se apelează la notariatul public. După ce că e un singur notariat public la un milion de locuitori, mai arde şi gazul. De regulă, la notariatele publice se retrag judecători zguduiţi de sentinţe de condamnare la moarte. Puţini rezistă în sistem după ce dau un asemenea verdict. De aceea li se face cîte un loc de amakudari, la aer condiţionat. Nu se intră decît cu appointment, pentru a nu se afla scorul meciului la care se uită notarul public.

Cum ziceam, am mai primit trei numere consecutive, pentru celelalte 3 pagini (certificate nefigurate aici). Aşadar, notarul public autentifică în medie circa o pagină pe zi. 4 pagini am adus doar eu la supralegalizare. Ca prostul.

Dacă notarul public arde gazul, să vedem Biroul Teritorial al MJ ce face. (Suntem tot în luna mai a anului 2003):

Ha, ha, ha! Aşa-i că vă vine să rîdeţi? Prin comparaţie, notarul public e fruntaş pe ramură. Va să zică, am supralegalizat şi superlegalizat două documente, şi am devenit astfel vecin de opis cu Mazda şi Ford, cu Boeing şi Mitsubishi Heavy Industry, cu Zenekon, cu Hitachi, cu Sharp, cu Prefectura Hiroşima (cînd o fi legalizat vreun teritoriu smuls mării) iar cu voia dumneavosatră, ultimul pe listă, Marius Mistreţu a dăruit masa cu patru pagini. Pentru ce? Pentru ca o matracucă de la primăria sectorului 2 să-mi trimită reprezentantul la plimbare, fără ca cel puţin să-i dea o motivaţie la mînă. Sau măcar o îndrumare către vreun mînuitor de apostilă de la Haga. Aţi mai văzut atîta mîrlănie şi dispreţ din partea statului român? Desigur. Zilnic.

–––––––
(*)

Noroc,

Iar ai pornit la cruciade…
M. a dat certificatul romanesc aici [în Japonia n.m.], insa netradus de nimeni, si nu i s-a cerut versiunea japoneza. Cind ne-am casatorit [întîi n.m.] in Romania, ni s-a cerut traducere autorizata la kosekitohon al ei, si a trebuit sa ne-o faca o doamna baba de la Bucuresti, care e autorizata de amabasada si
recunoscuta chipurile de statul roman. Imi pare rau ca nu mai tin minte alte amanunte, au trecut 10 ani.

Alt exemplu:

….- a mers ea singura la primarie si s-a casatorit cu mine japonezeste,
subsemnatul in absentia. Stiu ca a trebuit sa completeze zeci de hirtii si chestionare [dar nu să alerge n.m.], cred ca le-a dat si certificatul din Romania, insa apostila nu am avut. De ce?

(**) am avut ocazia de a prezenta şi autorităţii de imigraţie cîteva documente româneşti, ce priveau terţe persoane. Le traduceam conţinutul, puneam ştampila personală şi gata.