Fără buletin

● Cum se organizează un balamuc

Posted in Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/01/29

Cred că e util să comparăm circulaţia documentelor în spatele ghişeelor administraţiei de stat, în două state, pentru a vedea de fapt dacă sistemul de sănătate din România ne însănătoşeşte sau dacă, nu cumva, în subsidiar ne îmbolnăveşte de nervi.

Încep cu o scurtă introducere despre evidenţa populaţiei asigurate medical.

În Japonia, primăria, prin serviciul social, este organul ce ţine evidenţa asiguraţilor, preia contribuţia şi o virează către fondul de sănătate. Aşadar, colectarea o face primăria, iar plăţile le efectuează fondul de sănătate către fiecare agent medical. Dar asta nu intră în tema zilei.

Evidenţa asiguraţilor este pe fiecare locuinţă. Aşadar, după adresă. Dacă, să zicem, într-o familie de patru persoane numai un adult munceşte, calculul contribuţiei se face după venitul net intrat în casă în anul precedent. Pentru coasiguraţi (cei trei membri fără o slujbă), în funcţie de venitul specific şi de vîrsta minorilor, se adaugă la cuantumul contribuţiei un 10-15% pentru fiecare membru. Dacă sunt doi membri cu slujbă, de regulă, persoanele în îngrijire (minori, bătrîni fără venit) sunt trecute ca poziţie distinctă în „directorul” capului familiei.

Dovada plăţii contribuţiei se face cu cardul de sănătate sau cu o copie a sa. De pildă, un turist montan nu e dator să poarte cardul de sănătate, ci doar o fotocopie. În caz de Doamne fereşte, confirmarea validităţii documentului se poate face şi ex post, şi telefonic.

Cartea de sănătate - avers

Cardul de sănătate este un document securizat sumar (filigranat) fără informaţie electro-magnetică. Este valabil 1 an şi soseşte de la primărie, prin poştă, cu 21 de zile înaintea expirării celui vechi.
Detalii puteţi găsi şi aici.

Pentru coasiguraţi se eliberează acelaşi model de card, dar de altă culoare. Pe card este trecut şi numele capului familiei (directorul rădăcină).

Căile de plată. Pentru pesoanele care au depus o împuternicire de plată recurentă prin virament, contribuţia se extrage lunar şi automat din contul bancar al capului familiei sau al fiecărui membru care are un venit. Dar sunt şi persoane fără un cont în bancă. Ele primesc o dată pe an un carnet de facturi, Fiecare factură are un termen de scadenţă şi un cod de bare. Titularul poate plăti, fără să achite vreun comision, la orice oficiu poştal, sediu de bancă sau magazin de 24 de ore similar celor din reţeaua mic.ro. Operatorul pune cititorul de bare pe factură, pii!, apoi încasează banii. Operaţia este înserată instantaneu în bazele de date corespunzătoare. Nici întîrzierea la plată nu se suprataxează. Important este ca, pînă la 1 iunie, toate facturile să fie achitate, pentru că altfel cardul de sănătate probabil nu mai soseşte.

Cum află primăriile valoarea venitului net pe anul fiscal? Păi, nimic mai simplu. Datele i le furnizează serviciul de taxe şi impozite din aceeaşi primărie. Totul intră automat în schema de calcul, iar pe partea cealaltă ies cardul (ce se trimite prin poştă) şi calendarul de plăţi (ce ia căi electronice de facturare).

Pierderea cardului de sănătate se anunţă la primărie. De regulă, se completează un formular de înştiinţare. În cîteva zile vine acasă un card nou.

Cam asta e toată scofala. Dacă 10 ani nu intervine nimic, (naşteri, morţi, schimbări de domiciliu, majorat, intrarea în pîine a copiilor, şomaj etc.) 10 ani nu ai de ce contacta primăria.

=======================================

Să vedem cum e în România. Reproduc mai jos ipotezele identificate de specialiştii de la http://www.avocatnet.ro. Fiind vorba de un text de interes public, îmi îngădui a-l reproduce integral. Voi intercala vizibil observaţiile personale.

(de aici în jos, textul)
Daca sunteti salariati, pentru a va demonstra calitatea de asigurati, este nevoie ca angajatorul sa va elibereze o adeverinta din care sa reiasa ca vi se retine si vireaza contributia la Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate.
Adeverinta se elibereaza pe propria raspundere a angajatorului, insa modelul acesteia este stabilit de autoritati prin Ordinul nr. 903/2007 si folosirea acestui format este obligatorie.
Adeverinta eliberata de angajator are o valabilitate de 3 luni.
(cel puţin un drum dus-întors la locul de muncă al titularului)

Persoanele fizice autorizate, in schimb, trebuie sa isi demonstreze calitatea de asigurat printr-o adeverinta de asigurat, eliberata pe baza urmatoarelor documente, dupa cum informeaza Casa de Asigurari a Municipiului Bucuresti pe site-ul sau:
act de identitate;
dovada achitarii contributiei la asigurarile sociale de sanatate la zi.
Adeverinta de asigurat va fi valabila timp de valabila 3 luni de la momentul emiterii.
(Cel puţin un drum la casa de sănătate. Doamne fereşte să te trezeşti şi dator din neglijenţa vreunui căscat de pe acolo, sau să îţi fi expirat buletinul între timp, că atunci lucrurile se complică şi mai tare.)

Tot de adeverinta de asigurat au nevoie si celelalte categorii de persoane care sunt asigurate in sistemul national de sanatate pentru a-si dovedi aceasta calitate. Adeverinta de asigurat se elibereaza de Casa de Asigurari de Sanatate, pe baza anumitor documente, reglementate de Ordinul nr. 617/2007. Documentele solicitate difera in functie de categoria din care fac parte persoanele respective (sunt someri, pensionari, elevi, etc.). Concret, iata care sunt aceste documente.

Pensionarii au nevoie de:

actul de identitate,
cuponul mandatului postal de achitare a drepturilor sau a talonului de plata prin cont curent personal deschis la o unitate bancara, din luna anterioara.

In cazul pierderii acestor documente sau pana la dobandirea lor, calitatea de pensionar poate fi dovedita cu o adeverinta eliberata de institutia platitoare a pensiei. Adeverinta de asigurat eliberata pentru pensionari are valabilitate 2 ani.
(cel puţin un drum la casa de pensii)

Somerii trebuie sa pregateasca:

actul de identitate;
carnetul si/sau adeverinta de somaj.

In cazul somerilor, adeverinta de asigurat eliberata este valabila 6 luni.

Copiii in varsta de pana la 18 ani au nevoie de actul de identitate sau certificatul de nastere, dupa caz. Adeverinta de asigurat le va fi valabila pana cand implinesc 18 ani.

Adeverinta pentru elevii sau studentii cu varsta cuprinsa intre 18 si 26 de ani se elibereaza pe baza urmatoarelor documente:

act de identitate;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document din care sa rezulte ca au calitatea de elev sau student;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.
(în Japonia, toată frecţia asta o preia primăria)

Adeverinta de asigurat eliberata pentru acestia este valabila pe durata anului scolar/universitar.

Parintii aflati in concediu pentru cresterea copilului au nevoie de:

actul de identitate
decizia emisa de directiile judetene de munca, familie si egalitate de sanse, respectiv de Directia de Munca, Familie si Egalitate de Sanse a Municipiului Bucuresti;
(încă cel puţin un drum cu copilul în cîrcă, la ispectoratul teritorial de muncă)

In acest caz, adeverinta de asigurat va avea o valabilitate de 2 ani, calculati de la data emiterii.

Femeile insarcinate sau lauze care solicita eliberarea adeverintei de asigurat trebuie sa prezinte:

actul de identitate;
adeverinta medicala;
certificatul de nastere a copilului – pentru lauze;
un document eliberat de unitatile fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri sau documente justificative din care sa rezulte ca realizeaza venituri lunare sub salariul de baza minim brut pe tara;

Adeverinta de asigurat eliberata va fi valabila valabila 1 an de la data emiterii.
(cel puţin un drum la fisc, unde, se ştie, niciodată nu poţi fi sigur că ai toate documentele)

Dosarul persoanelor cu handicap trebuie sa cuprinda:

actul de identitate;
certificatul de incadrare intr-un grad de handicap;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile,
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri in afara celor prevazute de legea prin care li s-a stabilit aceasta calitate.
(deja am obosit)
Adeverinta de asigurat va fi valabila 1 an.

Pentru un coasigurat aflat in intretinerea unui asigurat, documentele necesare la eliberarea adeverintei de asigurat sunt:

actul de identitate;
documente care sa ateste relatia de rudenie sau casatoria cu persoana asigurata;
documente eliberate de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri proprii;
declaratie pe propria raspundere a persoanei asigurate prin care aceasta declara ca are in intretinere persoana respectiva.

(tot bulşitul de mai sus este deja înregistrat în primăriile japoneze, iar cardul îl are fiecare coasigurat)

Adeverinta de asigurat, in acest caz, va fi valabila 3 luni de la data emiterii.
(Ei, poftim! după ce te pune pe drumuri, ţi-o face doar pe 3 luni. Asta înseamnă de patru ori pe an la coasigurare „cronică”.)

Tinerii cu varsta de pana la 26 de ani care provin din sistemul de protectie a copilului au nevoie de:

act de identitate;
document care sa ateste ca au fost inclusi itr-un sistem de protectie a copilului;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document eliberat de primaria din localitatea de domiciliu prin care sa ateste ca nu beneficiaza de ajutor social;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.

Adeverinta de asigurat eliberata acestor tineri are o valabilitate de 1 an.

Pentru eliberarea adeverintei de asigurat in cazul bolnavilor cu afectiuni incluse in programele nationale de sanatate sunt necesare:

actul de identitate;
o adeverinta medicala eliberata de medicul curant sau de medicul coordonator al programului de sanatate;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, pensie sau alte surse.

Adeverinta de asigurat pentru aceste persoane are valabilitate 1 an.

Persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit legii nr.416/2001, trebuie sa prezinte:

actul de identitate;
adeverinta eliberata de catre primaria localitatii de domiciliu, din care sa rezulte ca acestea se incadreaza in categoria persoanelor care au dreptul la ajutor social;
(În Japonia, persoanele asistate social sunt înregistrate EXACT în compartimentul social din care pleacă şi cardurile de sănătate.)

Adeverinta are valabilitate 1 an.

Beneficiarii de legi speciale (veterani de razboi , vaduve de razboi, persoane persecutate pe criterii politice, etnice sau rasiale, revolutionari) pot obtine adeverinta de asigurat daca prezinta:

actul de identitate,
documentele doveditoare ca se incadreaza In una dintre categoriile de beneficiari ai acestor legi;
documentul eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile, altele decat cele din pensii;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri decat cele prevazute de legile speciale sau pensii.

In cazul acestora, adeverinta are valabilitate 1 an.

Citeste mai mult: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27561/Cum-demonstrezi-la-medic-ca-esti-asigurat-in-sistemul-national-de-sanatate.html#ixzz1klt3kcOT

=========================================

Nu pot adăuga decît că un asigurat nu are de ce să arate vreun buletin, nicăieri, ci numai cardul de sănătate. Şi chiar dacă i s-ar cere la primărie dovada că el e el, angajatul de la social nu are decît să intre în baza de date a serviciului de evidenţă a populaţiei din aceeaşi primărie, să se asigure că titularul e el însuşi. Dar nu e nevoie, pentru că uzurparea se poate stopa la livrarea prin poştă a cardului. Cardul se înmînează numai titularului de drept.

Aşadar, domnilor parlamentari, luaţi legile de organizare administrativă pentru partea ce îi revine „reformei” în sănătate periaţi-o pînă rămîne la fel de suplă. De acum nu mai aveţi nicio scuză.

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/01/24

Politeía

Comunitatea Politeia a luat act de comunicatul Biroului de Presă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României din data de 23 ianuarie 2012 cu privire la amânarea pronunţării deciziei în dosarul Trofeul Calităţii până pe data de 30 ianuarie 2012.

Amânarea pronunţării unei decizii într-un dosar care are un puternic impact mediatic şi politic este de natură a aduce atingere atât imaginii Justiţiei în ansamblul ei cât şi încrederii cetăţenilor în capacitatea sistemului judiciar de a răspunde nevoii stringente de reformă reală.

Practica amânării deciziilor în dosare vizând oameni politici este cu atât mai regretabilă cu cât ea vine în contradicţie cu legea 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, care a permis judecarea în regim de celeritate a dosarului Trofeul Calităţii.

Comunitatea Politeia critică practica amânărilor în dosarele care sunt dosare-test privind capacitatea sistemului judiciar de a implementa măsurile cuprinse în Mecanismul de Cooperare si…

Vezi articol original 145 de cuvinte mai mult

● Ghid de privatizare a bătrîneţii

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/01/22

Bunicul meu nu a fost pensionar. A muncit toată viaţa. De la 13 ani, la 67. Ucenic, calfă, apoi, croitor autoangajat.

În 1964, cînd a murit bunicul, bunica a rămas fără niciun venit. Nici vorbă de pensie de urmaş. De altfel, societatea socialistă (ulterior multitentacular dezvoltată) nu avea pic de milă de autoangajaţi şi de urmaşii lor, întrucît ei nu slujiseră sfînta proprietate socialistă. La urma urmei, nici nu era un caz disperat. Toţi cei patru fii ai bunicii erau salariaţi, iar fiecare îşi plătea contribuţia la asigurările de bătrîneţe. Ba, mint. Doi au fost din categoria celor „mai egali”, în reaua tradiţie a echităţii socialiste, continuată altminteri pînă în zilele noastre, şi nu au contribuit niciodată explicit la fondul de pensii. Cum ziceam, toţi cei patru fii s-au înţeles să contribuie lunar cu cîte o sută de lei la portofelul gol al bunicii. Şi aşa au făcut, fără vreo ajustare cu inflaţia. Pînă în 1988, cînd bunica şi-a dat, cu evlavie, obştescul sfîrşit.
Azi, părinţii mei sunt pensionari. Cu pensie modestă, dar niciodată nu s-au plîns, deşi, adesea se împrumută de la o pensie la alta, aşa cum se împrumutau de la un salariu la altul cînd eram noi copii.

Înainte de orice discuţie, doresc să precizez direcţia în timp a asigurărilor publice de bătrîneţe. Mulţi au impresia că banii opriţi pentru asigurările sociale sedimentează undeva, eventual sporesc, special pentru cînd ei vor fi bătrîni. Este exact invers. Banii plătiţi azi de cel activ, se duc în buzunarul celui pensionat ieri. Cu alte cuvinte, contribuţia la pensie oferă o speranţă pentru viitor, dar se duce în trecut. E ca la rugby: pasezi numai în spate.

Sigur, totul poate fi raţionalizat, în sensul ajustării pensiei, eventual a contribuţiei, în funcţie de cîţi pensionari sunt în urmă. Nu intru în proiecţii şi simulări, pentru că nu mă pricep. Semnalez doar cîteva aspecte calitative, iar mai pe la coadă, voi propune o soluţie.
Cînd numărul pensionarilor este egal cu numărul celor activi, şi mai vine şi cîte o lege populistă, care zice că cuantumul trebuie să fie 85% din ultimul salariu, şi mai vine şi şeful să îi dubleze pensionabilului venitul pe ultima lună cu o primă babană, şi se mai găsesc o grămadă de nemernici care să se pensioneze fraudulos înainte de termen, şi mai pică şi niscai decizii sofiste ale Curţii Constituţionale, menite să le apere privilegiul pecuniar celor „mai egali”, nu e de mirare că bilanţul iese invariabil negativ. Iese negativ din cauza unei capcane de percepţie: unde pui şi nu se vede, nici cînd furi nu se cunoaşte. Şi fură copios: asigurator şi asigurat. Căile de furt le cunoaşteţi. Ştrangularea lor e însă mai interesantă din punct de vedere practic.
Am descris situaţia curentă. Să vedem unde se poate interveni în sensul echităţii fiabile, iar nu al echităţii socialiste.
Să spunem două cuvinte despre argumentele complicatei funcţii matematice.

1. Natalitatea Nu e niciun secret, este, de decenii, pe o pantă descendentă. Putem produce mîine 5 copii pe cap de pensionar, iar într-o lună, cei cinci să şi înceapă a contribui la pensia pensionarului? Desigur, nu. Natalitatea, chiar dacă ar creşte satisfăcător, rezultatele s-ar vedea numai peste 25 de ani. Natalitatea nu poate fi sporită altfel decît prin reducerea egotismului celor chitiţi „să îşi trăiască viaţa”. Ceea ce amînă eventuala ameliorare a intrărilor la fondul public de pensii cu încă două generaţii. Nu există nicio politică publică de reducere a egotismului. Ar fi şi groaznic să existe.
2. Durata de activitate Lungirea ei te ajută să trăieşti teoretic mai bine şi mai scurt la pensie. Rămîne valabilă observaţia că nu ieşi mai tîrziun la pensie pentru tine, ci pentru cel deja pensionat. Nimeni nu îţi va garanta că atunci cînd tu vei ieşi la pensie, datele problemei vor fi mai bune.
3. Populaţia activă Se poate ameliora situaţia şi mărind gradul de ocupare. Guvernele de pretutindeni obişnuiesc să trîmbiţeze atunci cînd cîte o politică publică scade şomajul de la 10 la 9,9%, dar pentru care a folosit 1% din bugetul consolidat. Un intervenţionism scump, cu rezultate îndoielnice.
4. Imigraţia Hai, gata cu sărăcia! Fiecare pensionar să scrie cinci scrisori de invitaţie la emigrare şi să le trimită în Nigeria. Dar să arate şi ce îi va aştepta pe eventualii imigranţi. Pentru că, altfel, soluţia nu va fi mai puţin ţepară decît scrisorile nigeriene.
Totuşi, înteţirea imigraţiei e ca scărpinatul: ajută pe moment. „Frecarea civilizaţiilor” are costuri mari pe termen lung, cu, sau fără, un robinet de reglaj fin al armoniei comunităţilor, chit că, la început, pensionarii şi antreprenorii ar fi mai bucuroşi. Însă organizaţiile economice, interesate în imigraţie, nu sunt entităţi prea scrupuloase moral. Fug mereu de acolo de unde se împute treaba, lăsînd comunităţile baltă, să îşi care bolovanul prin mîl.
5. Sporirea contribuţiei Actualmente ea se ridică la 30%, achitată fifti-fifti de angajator şi de angajat. O putem ridica? O putem, dar asta ar însemna să ruinăm şi bruma de iniţiativă privată ce a mai rămas. Pentru că problema nu este cine achită CAS, ci la cît se ridică procentual CAS. Procentual iese prost, atît pentru contributor, cît şi pentru pensionar.
6. Economiile Singurul fel de a-ţi orienta asigurarea de bătrîneţe către viitor (iar nu spre trecut) sunt economiile; tezaurizarea. Economiile sunt consum amînat. Chiar fiscalitatea de ar dispărea cu totul, din păcate, puţini ar fi în stare să pună un ban de o parte atît cît să nu tremure nici de frig, nici de frică. Cei mulţi însă, nevoiţi uneori să îşi tamponeze prin mijloace propri, inerentele perioade de criză economică, vor considera economiile doar o soluţie de avarie, şi doar pe termen scurt. Orice cronicizare a unei crize (economice sau de invaliditate) are potenţial ruinător. Eu însumi, sunt nevoit ca, de trei ani încoace, să acopăr paguba provocată de criză, inclusiv din economii. Adesea spun că, de trei ani şi jumătate trăim în submarin. Pentru a fi cît de cît asigurătoare, economiile trebuie să aibă cel puţin două decenii de acumulare cu rata de cel puţin 30% din venitul net. Lucru deloc la îndemînă într-un „stat social”. Cu cît mai social, cu atît mai priceput la pauperizarea oamenilor şi la semănarea zîzaniei.

După cum vedem, resursele de îmbunătăţire a situaţiei pensionarilor sunt limitate, iar supraexploatarea unora ar duce mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Singura resursă ce poate fi supraexploatată cu consecinţe pozitive este gradul de ocupare. Dar gradul de ocupare nu poate fi mărit într-un mediu economic suprareglementat. Mult mai utilă ar fi dereglementarea. Oamenii şi-ar găsi singuri obiectul muncii, şi în consecinţă şi locul de muncă. S-ar micşora şi cheltuielile publice (pentru stimulare, administrare, urmărire, penalizare etc.) şi cheltuielile private (pentru acreditare, avizare, şpagă etc.)
De asemeni, lungirea perioadei active, o oarece valoare practică ar avea. Rămîne să îi convingeţi şi pe schizofrenicii partizani ai statului social, că, simultan, şi pensionar tînăr şi pensie mare sunt o imposibilitate. Pentru că tocmai ei vociferează faţă de amînarea vîrstei de pensionare. Eu însumi, la o vîrstă la care aş putea ţine un răboj cu AMR-ul pînă la vîrsta de pensionare, m-am resemnat cu gîndul că va trebui să muncesc toată viaţa. Iar cei tineri nici măcar nu mai au de ce se resemna. Ei sunt siguri. Dacă munca l-a creat pe om, în viitor, pensia şi doar pensia îl va băga rapid în mormînt. Nu credeţi? Hm! Vă dă mîna? 🙂

Vă propun întîi să revenim la introducerea din textul de faţă.
Avem o bunică întreţinută de patru fii, din care doi plătesc şi asigurări sociale, iar doi fac parte din aparatul represiv, deci nu plătesc CAS. Observăm că doi fii plătesc de fapt de două ori pentru aceeaşi „greşeală”, aceea de a se fi născut într-un stat social(ist).
Credeţi că e corect ca tatăl meu şi sora sa să plătească atît pensia lui Ştefan Voitec şi Chivu Stoica, cît şi contribuţia directă destinată bunicii? Nu credeţi că avem în faţă un exemplu concludent ce revelă, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna, socialiştii iau de la sărac şi dau la bogat? Nu era mult mai simplu şi mai ieftin ca cei patru fii să plătească numai contribuţia informală către bunica? Ar fi fost mai simplu dacă statul nu ar fi naţionalizat bătrîneţea. Statul social(ist) de fapt a furat din banii pe care bunica mea ar fi putu să îi primească de la fiii săi. Aşadar, statul invadează brutal subsidiaritatea familială.

În Japonia, de pildă, contribuţia la pensie nu este obligatorie. Nu există numai un fond public de pensii, ci trei, fără canale de comunicare între ele. Angajaţii statului au un fond separat. Angajaţii privaţi altul, iar autoangajaţii, cu totul altul. Fiecare fond e organizat după propriile reguli. Cu toate astea, deşi nu e talmeş-balmeşul românesc, două din fonduri sunt permanent în deficit. Din nefericire, schemele de colectare şi plată sunt la fel de proaste, ceea ce se traduce prin acoperirea deficitului de la buget, în proporţie de 50%(!). Nu e nicio surpriză ca, în condiţiile date, cînd copiii baby boom-ului din 1947-50 ies masiv la pensie, datoria suverană a Japoniei să se ridice la peste 100.000 USD/locuitor (200% din PIB. nu este o eroare).

După cum v-aţi dat seama, statul social este o iluzie. O iluzie costisitoare, mai ales că tot el stabileşte şi criteriile după care acordă pensia. Şi mai şi risipeşte banii.

Dacă urmărim traseul banilor din pensii, ne putem da seama uşor că statul ia bani de la tineri, îi lasă săraci, şi în acelaşi timp, întreţine pensionari care îşi ajută copiii sărăciţi de acelaşi stat. Cu alte cuvinte, statul ia bani privaţi din buzunare private, şi îi toarnă tot în buzunare private. Nu întotdeauna aceleaşi, din moment ce şi pensionarii aparatului represiv trebuie să trăiască. Iar totul e grevat de birocraţi, de hîrţoage, de spaţii de stocare a hîrţoagelor, de nervi, de erori, de aroganţe. Costurile de administrare în regim public sunt de circa 40%. Cu alte cuvinte, 40% din banii dv. nici măcar nu ajung la părinţii voştri.

Acuma, nu e mai simplu ca tinerii să îşi întreţină părinţii fără toată nebunia asta? Ba da. Dar de ce simplu, cînd socialiştii urăsc familia şi strivesc individul? În numele cărei valori? Desigur, pentru a duce întreaga societate pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi ale datoriei suverane.

Şi atunci, am imaginat un mecanism de resorbţie a cancerului moral provocat de sistemul public de asigurări sociale. Pe scurt, un mecanism de privatizare a bătrîneţii în paşi mărunţi.

Din examinarea datelor demografice de interes, putem uşor să concludem că ar fi legitimă declarara stării de urgenţă demografică pe minimum 25 de ani.

În tot acest interval se cer măsuri urgente, de start, dar şi măsuri de reglaj fin.
Măsurile urgente sunt uşor de aplicat: ridicarea vîrstei de pensionare, liberalizarea totală a iniţiativei economice şi stîrpirea organizaţiilor criminale în care includem şi reţelele de interese din sectorul de stat, cu nesfîrşitele liste de organe de control.
Oricine poate muncii în oricare din domeniile ce nu cer acreditări speciale (medic, judecător şamd.). Legislaţia administrativă va scoate din texte orice referire la acte legalizate şi la alte tîmpenii birocratice. Avocatura se va liberaliza complet. Notarii vor dispărea, urmînd ca ei să devină reprezentanţi legali ai oricui ar apela la ei, sau să se apuce de o muncă cinstită în alt domeniu. (Este nevoie de tinichigii.)
Nu voi detalia mai mult. Priviţi niţel către Hong Kong pentru a înţelege ce este aceea libertate economică.

Să revenim. Avem aşadar o resursă limitată, din ce în ce mai mică: banii. Cînd o resursă este limitată, împărţirea ei are două trei criterii mari şi late de distribuire: licitaţia, tragerea la sorţi şi raţionalizarea. În cazul pensiilor, licitaţia este un nonsens, iar tragerea la sorţi este imorală. Rămîne doar raţionalizarea. Egalitarismul absolut, cerut de falimentul demografic.

Nu vă e frică de faliment! Întotdeauna, falimentul este o soluţie de salvare. La faliment au prioritatea cea mai mare creditorii cei mici. În cazul falimentului sistemului de pensii, pensionarii săraci. Iar dacă mai rămîne ceva pentru pensionarii bogaţi, bine. Dacă nu, să se mulţumească cu cît le rămîne.

Sigur, se vor găsi dintre cei care vor obiecta că ar fi o măsură socialistă. Aş dori doar să privească stările de război din istorie. În Londra anului 1941, cam toate resursele de hrană, îmbrăcăminte, combustibil, erau pe cartelă. Distribuţia (egalitaristă) pe cartelă a continuat şi după încheierea războilui, indiferent de orînduirea socială.

Acum, contribuţiile strînse în fondul de pensii trebuie urgent cartelat. De la vlădică pînă la opincă, aceeaşi pensie, pînă la moarte. Pensie ajustată anual, în funcţie de volumul colectat. Dar riguros egală, atît pentru fostul strungar, cît şi pentru fostul magistrat sau deputat. Pînă la resorbţia completă, pe cale biologică, a cancerului socialist.

În subsidiar, ne vom respecta din nou bătrînii. Nu pentru că ne dau bani din pensia lor, ci pentru că aşa e firesc. Vom deveni mai puţin egotişti, şi s-ar putea să naştem şi mai mulţi copii. Vom deveni ceva mai cuminţi şi mai cu sinţul dreptăţii. În orice caz, mai demni.

Cine nu e de acord, nu are decît să plătească în continuare pensia babană a celor doi mei unchi din aparatul represiv, sau să propună o altă cale.

▲ S-a pogorît sfîntul Aviz

Posted in Teste by Marius Delaepicentru on 2012/01/18

După accidentul nuclear din martie trecut, rînd pe rînd, reactoarele nucleare au fost oprite. Fie pentru că le venise sorocul la revizia generală, fie pentru că nu mai corespundeau tehnic noilor (şi mai severelor) restricţii legale, iar în consecinţă au primit ordin de oprire forţată. Astfel, la sfîrşitul anului trecut, mai bine de 90% din cele 54 de reactoare din Japonia, nu mai produceau nici un KWh şi nici un yen. Dimpotrivă, consumau. Iar costurile de reprimare, stabilizare şi revizie, depăşesc adesea echivalentul a 2ml.USD/zi şi reactor.

Prin lege a fost limitată durata de exploatare a reactoarelor nucleare, la 40 de ani. Pînă la noua prevedere legală, nu existase vreo limitare, alta decît cea normată de către proiectant (de regulă, 60 de ani, cît durează betonul).

Tot prin lege au fost impuse teste de stres, la instalaţiile energetice de toate categoriile, pentru scenarii catastrofale mai severe decît cele antecalculate la proiectare. Numai pentru grupurile electrogene de avarie situate mai jos de 7m, şi tot se impunea ridicarea altitudinii lor de amplasare. Başca alte vicii structurale, funcţionale sau de întreţinere, constatate la control. Autorităţile centrale (comisia energetică) de regulă se codesc cînd vine vorba de reacreditarea siguranţei în exploatare.

Astăzi însă a fost eliberată prima autorizaţie nucleară de după cataclism. Două reactoare nucleare ale centralei de la Ooi (reg.Kansai) au primit, într-un cadru simplu dar înălţător, autorizaţia de funcţionare. Centrala fusese oprită complet în octombrie. Timpul scurt luat de testele de stres, şi reautorizarea rapidă sunt semnul că nu erau probleme majore.

Nu aceeaşi soartă o au centralele din jumătatea estică, unde codeala este psihologic mai îndreptăţită. Se pare, deficitul de putere în reţea va persista. Indiferent de anotimp. Preţul unitar al energiei va sălta cu circa 20%, ceea ce va face problematică rentabilitatea unor ramuri întregi. Nu mai departe, în Kamaishi (jud, Iwate) nota lunară de plată la electricitate, pentru un siloz frigorific, se ridică la echivalentul a circa 20.000 USD. Clienţilor, pescari sărăciţi deja de ravagiile naturale, atît asupra flotei cît şi a fondului locativ, le va fi din ce în ce mai greu să acopere sporul de tarif la stocarea produselor marine.

Acreditarea de azi pentru centrala Ooi, nu a fost lipsită de incidente. Un grup de ecologari protestau zgomotos, gîlceavă ce a întîrziat cu circa 3 ore punerea avizului în execuţie.

● Ghid de restaurare a statului de drept după meci

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/01/16

Oricine a văzut felul în care mass media a preluat imagini şi comentarii despre recentele fapte antisociale petrecute în pieţe urbane, poate identifica efectul catalitic al declaraţiilor liderilor politici parlamentari, aflaţi în opoziţie parlamentară, asupra virajului spre violenţa stradală. Rămîne să luăm atitudine.

Ţinînd seama că liderii politici nu sunt şefi de galerie, ci lideri ai partidelor parlamentare, atitudinea lor nu mai ţine de libertatea de exprimare, ci reprezintă fapte antistatale, îndreptate împotriva ordinii constituţionale. Nu greşim atunci cînd asimilăm recentele dezordini sociale provocate, cu mineriadele. Ceva mai mititele, dar, în principiu, cam aceleaşi metode de intimidare.

Acuma, ce vreau de la dumneavoastră este să vă clamaţi exercitarea liberă a drepturilor constituţionale. Fiecare, în nume propriu, poate depune o plîgere la Avocatul Poporului.

Violenţa a fost augmentată de factorul politic PARLAMENTAR. Este o realitate. Partidele parlamentare sunt parte a statului român. Dar să analizăm spusele liderilor lor. Victor Ponta, mai hîrşit prin chichiţe gramaticale, salută protestele, dar respinge violenţa. Ponta nu vede însă că a saluta ceva ce nu mai are obiect, din moment ce proiectul de lege cu bucluc a fost retras. Ceea ce acreditează ideea că protestele fuseseră premeditate. Aşadar, intenţionalitatea nu poate fi omisă.

Antonescu însă e mai tranşant şi expune PNL la sancţiuni cel puţin pecuniare:

PNL este solidar cu cei care au ieşit în stradă, dar nu este implicat în organizarea protestelor

(14 Ian 2012 de agerpres.ro)

Preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, a declarat sâmbătă într-o conferinţă de presă că PNL este solidar cu cei care au ieşit în stradă pentru a-şi manifesta atât susţinerea pentru doctorul Raed Arafat, cât şi protestul faţă de modul în care un proiect de lege „s-a încercat a fi impus neconstituţional”.

Observăm că PNL se solidarizează, dar nu organizează. A te solidariza nu este numai o vorbă în vînt, ci, ţinînd seama de responsabilitatea ce îţi revine ca parte a statului, nu poţi face apologia violenţei fără să fii pedepsit. Nu te poţ opune, altfel decît prlamentar, intervenţiei celeilalte părţi a statului, pentru că altfel se numeşte tentativă de lovitură de stat. Nu ar fi prima. Dar trebuie să fie ultima.

Răul s-a făcut. Are un cost pe care societatea îl va suporta împotriva voinţei ei, dacă dumneavoastră nu vă reclamaţi drepturile, în aşa fel, încît, vinovatul să plătească. Sunt sute de metri pătraţi de caldarîm distrus, bunuri de utilitate publică distruse (coşuri de gunoi etc.) bunuri private distruse. Au fost provocate răni ce se vor lăsa cu sute de zile de spitalizare, ce vor însuma milioane de lei risipiţi pe apa sîmbetei (şi a duminicii). Cineva trebuie să plătească. PNL pică la zar. Care ar fi baza legală? Citez:

Art. 365 Instigarea publică
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Art. 369 Tulburarea ordinii publice prin adunări neautorizate
(1) Participarea la o adunare publică neautorizată, în cadrul căreia se comit acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează refuzul de a se supune somaţiei efectuate, potrivit legii, de către organele de ordine, pentru dispersarea unei adunări publice neautorizate prin care s-a blocat traficul pe un drum naţional ori pe calea ferată.

Art. 366 Incitarea la ură sau discriminare
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Aşadar, sunt fapte cu urmări penale şi pecuniare. Nu e treaba noastră să le evaluăm. Treaba noastră este să reclamăm că ni s-au lezat drepturi constituţionale legitime, că ni s-a limitat libera circulaţie, că ni se pune sănătatea şi viaţa în pericol prin acte huliganice augmentate de factori politici, că, partidele ce s-au solidarizat cu derbedeii, au încetat să mai fie persoane juridice de drept public, şi că, susţinînd activităţi private neautorizate, violente, în spaţiul public, au devenit de facto persoane juridice de drept privat, în coliziune flagrantă cu Codul Penal. Atîta timp cît, un cetăţean paşnic este forţat, sub ameninţarea cu violenţa, ba, chiar prin aplicarea violenţei, să strige Jos, (cutare)!, aceasta reprezintă o violare flagrantă a demnităţii umane, violare augmentată de partidele din opoziţia parlamentară. Nu poţi preamări (extraparlamentar) violenţa, fără să fii pedepsit.

Cam astea ar fi valorile şi principiile batjocorite de partidele parlamentare în zilele acestea. Aveţi tot dreptul la siguranţa fizică şi la pacea minţii, pe care Constituţia vi le garantează.

Întocmai ca la fotbal, vandalismul galeriei duce la penalizarea clubului. Clubul se numeşte PNL. Este responsabilitatea dumneavoastră să cereţi răspicat ca, în următoarele etape, PNL să joace numai „indoor”, fără mediatizare. Ca la fotbal.

Adresa de mail este: avp(la)avp.ro. Fiecare dintre dumneavoastră să trimită pe adresa indicată cîte o petiţie, în nume personal, ataşînd în clar adresa domiciliului stabil. Îngropaţi Avocatul Poporului în petiţii!
Nu vă aşteptaţi la minuni. Cereţi-i doar să sesizeze Parchetul în legătură cu faptul că factori politici au instigat la punerea în pericol a vieţii, demnităţii şi avutului cetăţenilor. Dar pentru asta trebuie ca dumneavoastră înşivă să îi dovediţi AvP – altfel decît cu buletinul – că sunteţi cetăţeni.

Ţineţi minte! Atitudinea mioritică nu rezolvă, ci agravează.

2011 in review

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/01/14

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 130,000 times in 2011. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 6 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

▲ Anul dragonului în Coreea

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/01/13

Coreenii obişnuiesc să urmeze „profeţiile” anonime din ciclul chinezesc Eto. Se pregătesc din timp pentru anii faşti.

Spre deosebire de alţi colocatari ai calendarului, dragonul este pentru coreeni, în acelaşi timp, (Dumne)zeu. Peste ciclul Eto, anul acesta se suprapune cularea negru din alt ciclu cosmic, codificat cromatic (cam ca rezistenţele şi condensatoarele în industria electronică).

Concret, pruncii născuţi în anul dragonului, se spune că sunt puternici şi norocoşi în viaţă. Ce garanţii mai mari doriţi? Perechi de tineri se bulucesc să încheie căsătorii, acum cît mai e timp ca pruncul (care va primi obligatoriu un nume cu silaba ryu, sau cum s-o pronunţa dragon pe coreeană) cum ziceam, ca pruncul să prindă raţia de noroc.

Ciclul Eto deliniarizează natalitatea, dar în schimb, le permite celor ce văd în efectele demografice şi de stare civilă oportunităţi de afaceri. Ei îşi pot dimensiona corect stocurile. Aşa de pildă, 2007 (anul mistreţului* de o culoare favorabilă) a fost un an în care natalitatea a crescut cu 10% şi corespunzător consumul de pamperşi.

Dacă Ceauşescu nu s-ar fi cramponat de obscurantismul socialist de inspiraţie nord-coreeană, ar fi putut reduce mortalitatea la gravidele demisionare, exploatînd obscurantismul sud-coreean.

–––––-
* despre cei născuţi în anul mistreţului se spune că au noroc de bani.

=====================================

În altă ordine de idei, fugarul de alaltăieri a fost prins azi la ora 16:30, la circa 2Km distanţă de puşcăria din care evadase. Nu apucase să treacă mai mult de două poduri. A fost oprit pe stradă, în vecinătatea uneia din cele 87 de şcoli primare şi secundare aflate în stare de alarmă. Purta mască de tifon, o pufoaică şutită dintr-o casă (fără să fie descoperit) un cuţit de tăiat fructe cu lama de 10cm, şi 10yen în buzunar. Cele două nopţi petrecute în frigul ce tocmai se instalase alaltăieri, precum şi foamea, i-au slăbit voinţa de evaziune.

Chinezul Li face parte dintr-un grup cu comportament antisocial, format preponderent din chinezi din Kanagawa şi Tokio, aflaţi la a doua şi a treia generaţie. Grupul este intitulat Chinese Dragon şi număra într-un timp 200 de persoane. Majoritatea bikeri (bousouzoku – trib de alergări impetuoase) şi foşti bikeri. Nu de puţine ori, membri ai grupului se remarcau prin violenţe, furturi, tîlhării, unele comandate de yakuza.

● Caron cu curu-n două luntrii

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, urgenţe umanitare by Marius Delaepicentru on 2012/01/12

Cînd vine vorba de soluţia extremă de scoatere a maidanezilor liberi din peisajul urban, cititorii sunt probabil oripilaţi de faptul că folosesc adesea termenul a ucide iar nu a eutanasia. Eutanasie apare în textele mele numai în contexte ironice/sarcastice.

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Eutanasia este ceva subiectiv. Pentru a fi subiectiv, trebuie să fii subiect. Cîinele, porcul, calul, nu sunt subiecţi, pentru că nu au conştiinţă şi nu sunt în stare să facă judecăţi morale. Judecata morală o are numai omul. Aşadar, eutanasia nu există decît în minţile noastre.

Dar poate nu ştie toată lumea ce înseamnă prefixul eu-. Într-un sens foarte general, înseamnă bine, armonios, frumos. Depinde mult de rădăcina pe care o însoţeşte. Opusul său este caco- (ca în cacofonie).

Vai, ce mort frumos!

Poate fi moartea frumoasă? Moartea nu e nici frumoasă nici urîtă. Eutanasie este un nonsens. Poate fi frumoasă agonia. Adică, moartea dinaintea morţii. Putem spune că moartea se instalează subiectiv în momentul în care simţurile dispar. Dar şi aceea, tot moarte este. Nu degeaba se foloseşte în medicină termenul moarte cerebrală. Aşa cum zicem: fungicid, bactericid, erbicid, rodenticid, pruncucid etc., nu putem zice eutanasie cerebrală, aşa cum nu putem afirma că cei 6 milioane de evrei ucişi în WWII au fost eutanasiaţi, ci ucişi.

Revenind la cîini, la ţară, puii de cîine supranumerari, în ultimă instanţă erau (şi mai sunt) înecaţi. Iar bunicii noştri continuau să rămînă creştini buni. Poate char mai buni decît membrii tuturor organizaţiilor de „protecţie” a animalelor luate împreună. În orice caz, bunicii noştri erau mai cu picioarele pe pămînt decît mulţi militanţi promaidanezi.

Acuma, cînd vine vorba de a ucide un cîine, că e eutanasie sau cacotanasie, este o chestiune extrinsecă animalului. Ea ţine de privitor. El apreciază dacă agonia a fost frumoasă sau nu. Dar a înfrumuseţa o agonie a animalului este doar o formă de trufie. Moralmente, o autosuficienţă sinucigaşă, aş zice.

A înfrumuseţa ceva este un act cultural. Şi nu greşim atunci cînd spunem că animalele de companie sunt produse culturale. În zilele noastre, peste jumătate din cîinii de pe planetă sunt produse culturale, iar restul, utilitare. Trecerea de la utilitar la cultural, şi viceversa, este adesea întîlnită.

Ce sunt maidanezii? Maidanezii sunt produse culturale, rezultate din părăginrea produselor utilitare, sau a altor produse culturale. Am putea spune subproduse culturale, din moment ce nimeni nu şi le asumă demn.

Ce paragină frumoasă!

Să vedem ce regim au produsele culturale părăginite. Am căutat ceva similar. Cel mai aproape de maidanezi sunt clădirile istorice. Multe, aflate în paragină. Şi ele pot deveni periculoase dacă te nimereşti în dreptul unui tavan ce stă să se năruie. În mod normal, clădirile istorice se demolează sau se restaurează. Paragina nu este o soluţie. Aşa cum paragina cîinelui nu poate produce decît sălbăticirea lui sau moartea. Ne mai mirăm în condiţiile astea că în celula lui Coposu plouă şi ninge? Ne mai mirăm de ruina mînăstirii de la Giuleşti-Sîrbi?

M-am aplecat asupra existenţei castelelor din Japonia şi am aflat că cele expuse azi sunt o infimă parte din cîte erau odinioară. Numai în Kumano, un tîrg de 20.000 suflete azi, erau două. Iar proprietarii lor, în relaţie de adversitate. Niciunul nu mai este în picioare. Nu mai este în picioare pentru că potenţialul turistic este prea mic pentru a justifica cheltuiala cu restaurarea. În schimb, în Hiroşima este un castel bine conservat. Reclădit în 1970 pe fundaţia celui vechi, distrus de explozia nucleară. Însă nu a fost reclădit în toatlitate. De pildă, corpul în care la un moment dat a dormit Împăratul Meiji, a rămas numai tmelia. Temeliile nu sunt periculoase.

Iniţial, clădirile istorice au avut scop utilitar, ca şi cîinele de altfel. Nu v-aş crede dacă mi-aţi spune că acum 5000 de ani omul (între)ţinea cîinii cu alt scop decît cel utilitar.

Cum ziceam, o mică parte din castele au fost restaurate. La restul, aproape că nici ruina nu mai poate fi deosebită în jungla instalată. Iar ruinele din spaţiul urban au fost rase complet. Pînă şi temelia. Aşadar, ceva utilitar, la un moment dat, devine: fie sălbăticie, fie ruină căldicică, cu oarecari atribuţii lacrimogene, fie produs cultural cu statut clar.

Românii aleg calea căldicică în toate cele. Lasă să se ruineze Piaţa Matache şi protestează la demolarea ei, aşa cum ar protesta şi atunci cînd aceeaşi ruină s-ar prăbuşi pe cineva. Românii lasă să se inunde galeriile de la Roşia Montană şi protestează faţă de exploatarea zăcămîntului, invocînd dreptul galeriei de a se surpa nestingherit. Eventual peste vizitatori.

Românul are impresia că timpul este ceva neutru în raport cu ruina. Nu! Timpul întotdeauna ruinează pînă dincolo de limita reversibilului. A te erija în cavaler al molozului, în speranţa că vei avea cîndva bani pentru a restaura clădirea, este ca şi cum ai spera că din grămezile de păr de la Auschwitz ai putea reînvia deţinuţii „eutanasiaţi” acolo.

Pentru paragini nu există decît scoaterea din peisaj, conservarea inocuă sau restaurarea. Depinde de cîţi bani avem. Şi nu prea avem. Dar avem vocabular eufemic.

După cum vă daţi seama, maidanezii reprezintă doar unul din elementele ce vădesc decadenţa noastră morală. Ei sunt un subprodus cultural, prizat EXACT în aceleaşi condiţii precum maneaua contemporană. Maidanezul şi maneaua au în comun autoînduioşarea bălos-lăcrămoasă indusă în consumator. Cineva care hrăneşte maidanezi fără să îi restaureze ca produse culturale/utilitare, are o problemă de stimă de sine în primul rînd, şi de respect pentru comunitate, în al doilea.

A continua să vorbim despre eutanasierea cîinilor, iar nu despre uciderea cîinilor, este anesteziere morală. Am stabilit mai sus că anihilarea simţului este moartea subiectivă ce precede moartea obiectivă. Suflete moarte. Auto-caco-tanasiate. Moarte ca cele ale judecătorilor de la Curtea Constituţională, ce au hotărît că paragina e bună.

● S-a deschis sezonul de vînătoare la maidanezi

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/01/12

Stimaţi cetăţeni,

Curtea Constituţională, aşa cum ne-am obişnuit deja, este o instituţie hotărîtă a distruge bruma de civilizaţie urbană, construită în scurtele perioade istorice de normalitate.

Proclamaţia de azi conţine un singur îndemn: UCIDEŢI CÎINII FĂRĂ STĂPÎN!

Soluţia tehnică rămîne la latitudinea fiecăruia.

Nu vă fie teamă de consecinţele legale. Contestaţi ORICE penalitate ce s-ar abate asupra voastră. Chiar şi mustrarea scrisă.

La confruntare, cereţi să vi se arate următoarele:
-actul de apartenenţă a cîinelui ucis de voi. Mai clar, actul de proprietate.
-dovada că maidanezul este rasă a uneia din speciile din lista animalelor protejate de lege.
-dovada că locul în care aţi ucis maidanezul este o rezervaţie naturală.
-dovada că maidanezul fusese edentat şi că muşcătura lui nu leza integritatea fizică a omului.
-dovada că maidanezul a fost educat să nu latre în orele legale de odihnă.
-avizul epidemiologic, nu mai vechi de 15 zile calendaristice.

Acţionaţi în judecată pretinsul proprietar (în lipsa lui, primăria) arătînd că, intenţionat, a supus şi a expus maidanezul la tratamente crude şi inumane. Argumentaţia, aici.

Folosiţi documentele oficiale pe care le-am strîns de-a lungul timpului.
Inclusiv sesizarea către Avocatul Poporului, pentru a arăta nesimţirea, imbecilitatea, făţărnicia, răutatea şi dispreţul autorităţilor române.

Doamne ajută!

Tagged with:

▲ Alarmă matinală

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/01/11

Mă trezii cînd se îngîna prînzul cu el însuşi. O luai repede către prăvălie. De-a lungul celor 3-4Km de drum, văzui în vreo trei locuri cîte un poliţist. Păreau fără treabă, dar îşi roteau ochii ceva mau zglobiu decît de obicei. Mi-am zis că o fi vreun exerciţiu. Cînd ajunsei la prăvălie şi ascultai ştirile, aflai şi motivul. Din închisoarea Hiroşima, pe la ora zece, un deţinut periculos a evadat.

Din descrierea crainicului, lucrurile au decurs cam aşa: vreo 50 de deţinuţi jucau ceva pe terenul de sport al închisorii. Unul dintre ei a luat-o pe şest către o clădire cu un etaj, a urcat pe acoperiş, a sărit pe o schelă instalată pentru reparaţia zidului (de 4,5m înălţine) după care a sărit peste zidul dinspre răsărit. Conform descrierii unui martor dintr-un bloc apropiat, aterizarea nu a fost chiar lină. Martorul nu a văzut momentul saltului, ci l-a remarcat pe fugar cît era încă la orizontală, după buşitură. Deţinutul, îmbrăcat sumar în ceva ce părea lenjerie, s-a sculat şi a luat-o printre alte două blocuri. Paznicii nu au observat dispariţia sa decît la apelul de prînz. Senzorul de prezenţă nu era în funcţiune, tocmai din cauza şantierului de reparaţii. Saltul peste zid a fost însă înregistrat de o cameră video. Se pare, evadatul nu a avut complici înafara zidului, ceea ce ridică nivelul de alarmă. Fugarul ar putea recurge la violenţă pentru a-şi procura cele necesare (hrană, îmbrăcăminte, transport etc.)

Acum, tot oraşul este alarmat. Părinţii au fost sfătuiţi să meargă să îşi însoţească copiii pe drumul de întoarcere de la şcoală. Potere poliţieneşti şi mixte (cetăţeneşti) patrulează prin tot oraşul. Cetăţenilor li se recomandă statul acasă şi semnalarea oricărei mişcări suspecte în raza vizuală şi auditivă.

Date despre fugar: 40ani, 1,73m, 66Kg, ras în cap, haine subţiri, deschise la culoare. Răspunde la numele Li (chinez). Cu ani în urmă, condamnat pentru atac cu armă de foc, asupra unui poliţist, undeva prin Okayama. A avut prima tentativă de evadare chiar la arestarea din Okayama. Rănit, a fost dus iniţial la spital, unde i s-au scos temporar cătuşele. Înainte de a intra în clădire, s-a urcat la volanul maşinii, a buşit maşina de escortă şi a fugit spre Kurashiki, 4Km mai încolo. În închisoarea de la Hiroşima şi ispăşea cei 23 de ani de puşcărie fixaţi pentru cele 10 capete de condamnare.

Acuma, ce vreau de la cititorul român, e să îmi spună dacă fugarul Li apare cumva pe holurile Parlamentului, în vreo comisie ministerială sau în holul vreunui partid politic. Nu de alta, dar aş vrea să fie prins înainte de a dobîndi imunitate parlamentară.

● Manual de subdezvoltare

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/01/08

V-aţi întrebat vreodată cine şi cum stabileşte preţul demnităţii umane? Veţi zice, poate, că demnitatea umană este o valoare morală nepreţuită. Aşa şi este. Însă ceea ce nu poate fi măsurat, nu poate fi nici administrat. Aşadar, discuţia principială nu ne poate servi decît cel mult ca bază axiologică. Nu şi practică.
În viaţa reală, demnitatea umană are nevoie de un sistem de unităţi de măsură. Iar sistemul de unităţi de măsură trebuie să se muleze pe fiecare drept fundamental izvorît din demnitatea umană.
De pildă, dreptul la viaţă: pe vremea regimului comunist, un urs putea fi ucis numai dacă producea pagube de minimum 80.000 de lei, sau dacă ucidea doi oameni. Printr-o socoteală simplă, deducem că viaţa unui om valora 40.000 lei. Era un calcul cinic, dar care îi atribuia o unitate de măsură vieţii omului.
Aţi auzit desigur şi de răspunderea civilă pentru daune morale. Şi aceea se măsoară tot în lei. Descoperim că fiecare drept derivat din demnitatea umană are o unitate de măsură: leul.

Justiţia transpune adesea drepturi şi libertăţi, în unităţi monetare. Dar dacă extindem noţiunea de Justiţie la fiecare aspect al vieţii noastre, descoperim că cei competenţi să facă dreptate sunt mult mai mulţi decît judecătorii. Practic, un părinte care le împarte o pîine copiilor, împarte totodată şi dreptate. Un angajator care plăteşte un salariu, o companie care împarte dividende, face tot Justiţie. Toată lumea face, într-un fel sau altul, Justiţie.

Acestea fiind spuse, să ne concentrăm asupra unui aspect particular al dreptului la muncă. Dreptul la compensarea echitabilă timpului cheltuit de salariat cu munca prestată. Unitatea de măsură este lei/unitatea de timp. Lei/oră să zicem. Dar există şi o limită, sub care, compensarea lezează demnitatea angajatului. Numim graniţa dintre munca just plătită şi munca în regim de sclavie salariul orar minim (SOM).

Cum stabilim limita sclaviei fără să limităm dreptul la liberă iniţiativă economică?

Una din căi este cea sindicală. Ea poate fi urmată, dar numai în domenii precis delimitate, şi, de obicei, salariul negociat este undeva mai sus decît limita unui ipotetic SOM, plătit unui amărît de zilier nesindicalizat din cu totul alt domeniu. Aşadar calea sindicală nu ne interesează. Trebuie să căutăm altă cale de aflare a unui SOM just.
Piaţa? Hm! Piaţa, dacă e complet liberă, nu poate naturalmente exclude munca în regim forţat, ca o consecinţă a unui contract oneros, încheiat la strîmtoare, contract al cărui rezultat practic ar fi înrobirea debitorului pe o plantaţie a cămătarului. Nici aici nu găsim un răspuns mulţumitor, vorba latinului: homo homini lupus.
Altă cale este cea legislativ-arbitrară. Un guvern populist ar fi tentat să ridice SOM la valori neverosimile. Însă asta ar limita, dacă nu dreptul la liberă iniţiativă, cel puţin opţiunile unui angajator. Mai bine zis, un agent economic care s-ar lovi de un SOM prea mare, ar migra în altă parte. Nu e bine. Efectul unui SOM ales arbitrar ar fi unul pervers. În loc să aducă prosperitate, ar aduce subdezvoltare.

Cum poate fi aflat şi îmbunătăţit SOM?

SOM poate fi stabilit statistic, ca o fracţie din salariul orar mediu. În ţări anglosaxone, SOM nu trece de 0,6 din salariul mediu. Pot fi şi variaţii regionale, dar în limita a ±0,12 din SOM mediu pe ţară. Pe scurt, SOM se învîrte la 0,6±0,072 din salariul orar mediu statistic.

Pentru a îmbunătăţi SOM, trebuie să îmbunătăţim salariul orar mediu statistic pe economie. Cum?

Trebuie să privim lucrurile din perspectiva agentului economic. Ce factori îl pot determina pe un investitor să aleagă un anume amplasament pentru unitatea economică? Enumăr doar cîţiva: proximitatea resursei naturale (zăcăminte, resurse agricole, piscicole şi silvice etc.) infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura de telecomunicaţii, infrastructura imobiliară, fiscalitatea, SOM etc.

Vedem că investitorul are cheltuieli cu carul, unele inerente şi fixe, altele mai uşor de ajustat. Dacă, de pildă, infrastructura de transport este sigură şi rapidă, asta ieftineşte din cheltuielile materiale. Veţi observa desigur că de fiabilitatea bunurilor de utilitate publică (utilităţile, infrastructura de transport şi telecomunicaţii etc.), precum şi de nivelul fiscalităţii depinde foarte mult cît de mare poate fi SOM. Cînd apa condiţionată este ieftină şi abundentă, cînd energia electrică este de calitate bună, cînd siguranţa clădirilor închiriate de agentul economic este mare iar chiriile mici, profitabilitatea agenţilor economici creşte, ceea ce îndreptăţeşte şi creşterea pe cale administrativă a SOM.

Aşadar, SOM depinde foarte mult de cît de bine îşi fac treaba executanţii contractelor cu statul, fie că vorbim de proiecte locale fie de proiecte regionale de amenajare a teritoriului.

Ce constatăm?

În România, deşi se cheltuiesc bani publici cu lopata, infrastructura stă destul de prost, iar „băieţii deştepţi” din energie, din transporturi, din distribuţia de gaz etc., sunt tocmai cei care lucrează scump, lent şi prost. Sunt practic singurii care prosperă (parazitar) alături de primitorii de şpagă. Cu alte cuvinte, banii publici sunt drenaţi în buzunare private. În schimbul lor, amenajarea mediului propice dezvoltării economice trenează sau lipseşte, iar regiuni întregi rămîn în subdezvoltare, tocmai din cauza precarităţii bunurilor de utilitate publică. Investitorii rătăciţi pe acolo sunt astfel nevoiţi să cheltuiască mai mult cu aparatele de purificare a apei, cu instalaţiile de regularizare a energiei electrice, cu paza clădirilor, cu şpăgile către famiglia mafiotă de partid şi de stat, cu impozite peste impozite, iar ce mai rămîne pentru salarii este praful de pe tobă. În aceste condiţii, SOM nu poate fi decît mic.

După cum v-aţi dat seama, corupţia ne păgubeşte nu numai la output, dar şi la input. Un SOM just trebuie aşadar să ţină seama de toţi factorii pomeniţi.

Cum putem mări SOM?

Pentru ca SOM să poată fi mărit, trebuie ca înşişi cetăţenii să îşi ridice nivelul demnităţii în propriii ochi. Nu prin greve şi demonstraţii, nici prin referendumuri, ci prin monitorizarea atentă a execuţiei bugetare, prin denunţarea răspicată a tuturor scurgerilor de bani publici în buzunarele private ale băieţilor deştepţi. Pe măsură ce cetăţenii activi, prin milioane de petiţii şi denunţuri, vor obliga zilnic autorităţile să cheltuiască banii publici cu chibzuinţă, fără nepotisme, fără licitaţii trucate, fără şpăgi, abia atunci vom putea spune că ridicarea SOM va fi una realistă, justă, iar sclavia abolită de facto. Atîta timp cît ne va poseda conformismul tîmp, subdezvoltarea este şi va fi o realitate.

Priviţi-vă în oglindă. Aveţi mîini, aveţi picioare, aveţi minte. Aveţi demnitate. Acţionaţi! Cum? Păi, nu vă zisei? Aveţi minte. Stoarceţi-o şi nu mai daţi vina pe alţii. Demnitatea este o resursă nelimitată. Luaţi-vă cît vă ţin băierile inimii. Cîtă puteţi duce, atîta veţi avea.

▲ 6757 replici seismice

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2012/01/06

De la cutremurul de magnitudinea M9,0 din 11 martie 2011 din jumătatea estică a Japoniei, şi pînă la sfîrşitul anului, s-au înregistrat 6757 de seisme sesizabile organoleptic. Aproape unul pe oră.

Distribuţia după tăria efectelor la suprafaţă în zonele epicentrale sau proxim-epicentrale (pentru seismele submarine) pe scara japoneză a efectelor la suprafaţă, a fost următoarea:
gradul 1 – 3928 evenimente
gradul 2 – 1904 evenimente
gradul 3 – 707 evenimente
gradul 4 – 174 evenimente (comparabil cu cutremurul din iunie 1990 în Bucureşti)
gradul 5(-) – 30 evenimente (comparabil cu cutremurul din 31 august 1986 în Bucureşti)
gradul 5(+) (şi peste) – 14 evenimente (5(+) este comparabil cu cutremurul din 4 martie 1977 în Bucureşti)
Total – 6757 evenimente

În întregul an 2011, s-au înregistrat în întreaga Japonie 9723 de cutremure cu intensitate la suprafaţă de peste gradul 1 pe scara japoneză. Comparativ cu anul precedent (1313 evenimente) frecvenţa cutremurelor, a fost de peste 7 ori mai mare.

(sursa)

%d blogeri au apreciat asta: