Din nou despre „principiul simetriei”
Încep cu o negaţie: Principiul simetriei nu poate fi invocat în chestiunile de drept public. A-l invoca este o pistă falsă, iar susţinătorii ei, sofişti.
Am stabilit în alt articol că teoria statului cere ca energia de destrucţie să fie mult mai mare decît cea necesară la construcţie. Altfel vom avea un stat metastabil ca apa gazoasă. Cum se destinde niţel, cum se trezeşte.
Un principiu al simetriei ar putea fi valabil la destrucţie dacă s-ar proba virtutea fundamentală: raţiunea.
Cum detectăm raţiunea? Putem? Putem. Iată cum:
Procesul de suspendare a Preşedintelui, fiind unul politic, mobilul Parlamentului poate fi deopotrivă raţional şi iraţional. Nu ştim. Dar ştim că instanţa constituţională are, prin natura sa, raţiunea, (judecata) ca virtute constitutivă. În această idee, avizul instanţei constituţionale, de fapt, compară rezultanta acţiunii Legislativului, cu textul constituţional. Un proces raţional. Dacă avizul este negativ, înseamnă că Legislativul a luat o decizie iraţională. Sigur, ştiam cu toţii asta dinainte, privindu-le mutrele schimonosite de ură. Dar instanţa constituţională înlătură dubiul.
Aşadar, din start, referendumul a fost iniţiat ca urmare a unui afect colectiv, exprimat cantitativ prin numărul de 256 de descreieraţi. În politică, afectele negative nu construiesc, ci distrug. Şi de aceea trebuie descurajate prin şicane solide. Una dintre şicane este cvorumul de participare la referendum.
Filozofia nu este diferită de cea a dreptului internaţional. Războaiele, fie ele: civile, între state, sau între alianţe de state, sunt prezumate a fi forme de manifestare politică a iraţionalului. Pentru prevenirea lor s-au inventat o serie de organisme de impunere a raţiunii. Toate conferinţele de securitate, toate organismele internaţionale de profil sunt de fapt instanţe de obiectivare a iraţionalului şi de impunere a raţionalului între state. (Eşecul lor este altă poveste.)
Acuma, la limită, statul poate fi format politiceşte chiar şi ca urmare a unei iluzii (naţiunea), a unei credinţe (religia), a unei identităţi (etnia), dar nu poate fi în mod legitim dezintegrat decît ca urmare a unui proces raţional (tratate de pace, despărţiri de catifea, decolonizări etc.).
Revenind, se poate vorbi de un principiu al simetriei la demiterea Preşedintelui, dacă, de pildă, ca în Austria, eşecul demiterii s-ar solda cu dizolvarea Legislativului (partea solubilă*). Aceasta ar fi într-adevăr o raţionalizare, prin pedepsirea entităţii iraţionale.
Aşadar, firească la o confruntare de natură constituţională este numai simetria: ori tu – ori noi. Iată, ne dăm seama de gaura din Constituţia actuală, o gaură formulată prin relaţia: ori tu – tot noi. Din start este ceva asimetric. Cum poate vorbi cineva de simetrie, cînd totul pleacă de la o a-simetrie? Pe slăbiciunea asta s-au bazat şi iniţiatorii loviturii de stat din 3-6 iulie 2012.
––––––––-
*) Nu toate adunările legislative sunt solubile. De pildă, în Japonia, Camera e solubilă, dar Senatul, nu.
★ Preşedintele poate reveni la Cotroceni. Acum!
Procedura de revenire la Cotroceni a Preşedintelui suspendat este una care nu ţine seama de principiile de bază ale cercetării judiciare. Ştiu, procesul este unul politico-jurdiciar, dar o similitudine tot putem face.
Considerînd suspendarea Preşedintelui, în vederea demiterii, ca pe o procedură penală, ar rezulta că procurorul este Parlamentul, procuror ce dispune arestarea preventivă. Curtea Constituţională ţine loc de Curte de apel.
Odată desfăşurat procesul care, din cauza deciziei juraţilor (Poporul) nu s-a mai ţinut, sau, mă rog, s-a încheiat cu un scor de „nevinovat”, cauza a devenit caducă.
De obicei, cînd cauza devine caducă, să zicem, sau instanţa (poporul) respinge cauza, în baza principiului clauzei celei mai favorabile inculpatului, sau se lasă cu achitare, iar Curtea de apel constată caducitatea/ lipsa vinovăţiei, eliberarea inculpatului se execută deîndată. Nu mai e nevoie nici de motivarea Curţii, nici de vreo audiere a procurorului. Totul se interpretează în favoarea inculpatului.
În mod normal, Parlamentul (procurorul) nu are nevoie de nicio solemnitate pentru restaurarea Preşedintelui. În orice caz, restaurarea Preşedintelui NU MAI DEPINDE DE PARLAMENT. Pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi procuror şi judecător.
Cum ar fi ca un nevinovat dovedit în instanţă, să mai stea în arest, la mîna procurorului, după încheierea procesului?
Aşadar, condiţionarea restaurării Preşedintelui de bulşitul cu solemnitatea parlamentară în plenul Camerelor reunite, şi cu sesiunea extraordinară, este un abuz, ce nu ţine seama de drepturile inculpatului. Preşedintele îşi poate relua locul de la Cotroceni din secunda următoare pronunţării deciziei CCR. Nici măcar motivarea, nici măcar publicarea în MOf. nu mai e necesar a premerge reinstalarea, întrucît este vorba despre un drept restaurat, iar totul trebuie interpretat în sensul apărării de urgenţă a tuturor drepturilor celui în cauză.
Un argument suplimentar în restaurarea de urgenţă a Preşedintelui ales este apariţia la PNL a interimarului. Ea reprezintă demisia lui de facto. Odată ce s-a afişat cu grangurii (penali) ai PNL, interimarul redevine preşedintele Senatului, iar Preşedintele ales poate merge liniştit la biroul său.
Locul de Preşedinte este vacant, iar Traian Băsescu trebuie deîndată să îşi reia prerogativele.
● Cu mîinile curate
Am ascultat adineaori interviul luat de Mircea Micu Marian şi Dana Ioana Lupea, lui Mihail Neamţu, la TVR-Info, prilej cu care am ascultat cu atenţie spusele Preşedintelui despre DNA.
Majoritatea analiştilor politici s-au grăbit să interpreteze intervenţia Preşedintelui pe tema DNA, în cheie politicianistă. În urma arestărilor făcute de DNA în ultimul timp, PDL a scăzut în sondaje, iar Preşedintele ar încerca chipurile să frîneze căderea. Teza nu se susţine. Ea îi descrie doar pe brânzoveneştii săi emitenţi.
Preşedintele s-a referit la ceea ce îmi dă şi mie frustrări, anume lipsa de ACURATEŢE a DNA. Acurateţe îneamnă precizie în evaluarea faptelor penale. Or, s-a dovedit practic că DNA arestează prea mult pentru cît condamnă judecătorii, sau invers, obţine prea puţine condamnări pentru cît arestează. Lipsa de acurateţe este 1) fie semn de amatorism, fie 2) semnul unei perturbaţii induse subteran şi politic. Iar în acest context, Preşedintele a pomenit stenograma unui şantaj ordinar făcut de doi procurori DNA asupra altui procuror DNA. Textul stenogramei pare a ilustra punctul 2), perturbaţia cu mobil politic.
Şi atunci, Preşedintele, căutînd un echilibru, a venit cu teza răspunderii materiale a magistraţilor, o teză la fel de raţională. Tot el a arătat şi riscurile exceselor în libertatea de a penaliza procurorii. Şi atunci a sugerat o soluţie de temperare a exceselor, tot prin mijloace politice şi democratice. Şi a folosit cuvîntul FILTRU, pentru a arăta că e nevoie şi de o frînă care să instaleze şi să menţină ACURATEŢEA. Asta e tot. Răspunsul la întrebarea: CUM?, trebuie să îl dea alţii. Nu Preşedintele. E cineva în stare să imagineze un mecanism de prevenire a coroziunii într-o instituţie?
Faptul că DNA este lăudată la fiecare raport din MCV, nu înseamnă că trebuie să o şi fetişizăm. Rugina (lenea şi ticăloşia) corodează structuri, şi cînd suntem treji, şi cînd dormim. Dar cînd suntem treji, bine e să inspectăm structurile cît mai des, şi să îndepărtăm rugina. Fără a slăbi însă structura. Iar Preşedintele tocmai despre întreţinerea structurii a vorbit. Altfel, ne trezim cu vaporul rupt în două la prima furtună.
Aşadar, atenţie la detalii! Orice vorbă ruptă din context poate deveni „dovada trădării”. Iar de voluntari, chitiţi pe ruperea din context şi pe interpretarea cu rea voinţă a vorbelor Preşedintelui, sunt, slavă Domnului, destui.
▲ Japonia – un TVA mai mare, un Parlament mai mic
Într-o bună zi, o mamă, exasperată de consumul nemăsurat de zahăr al fiului său, se duse la Gandhi, rugîndu-l să îi dojenească niţel fiul, că poate pe el îl va crede că zahărul nu e bun pentru sănătate. Gandhi o rugă să revină după trei zile. Zis şi făcut. Întrebat de mamă de ce i-a cerut să revină, cînd putea să îi sfătuiască fiul pe loc, Gandhi răspunse: -„Nu am putut. Mi-am dat seama că eu însumi mîncam zahăr. Între timp am renunţat la obicei.”
Dar, să lăsăm parabolele anecdotice şi să vedem ideile lor în practica curentă:
Partidul Democrat (PDJ), de guvernămînt, încearcă o reformă a bugetului de stat. Pe lîngă o controversată comasare a unui fond de sănătate cu unul de pensii, PDJ propune alimentarea deficitului cronic* al fondului de pensii, prin sporirea TVA, de la 5% cît e în prezent, la 10%, treptat, pînă în 2015.
Spre deosebire de inculta noastră clasă politică, orice parlamentar japonez ştie că legitimitatea unui reprezentant popular nu este numai electorală. Se ridică în mod legitim o problemă suplimentară de legitimitate, cînd vine vorba de sporirea TVA.
Unul din argumente este că nu poţi scumpi TVA dacă nu arăţi, prin fapte, disponibilitatea de a fi alături de popor, în previzibila scădere a nivelului general de trai. Problema este într-adevăr una de leadership. Nu te poţi identifica cu un lider obişnuit să te sperie cu cheltuielile sale, decît dacă eşti moralmente, muci.
Liderii PDJ, în consultarea cu artizanul alternativei guvernamentale din urmă cu doi ani, cînd, pentru prima oară, sistemul politic cu partid central (PLD) a virat net şi natural către unul bipolar, cum ziceam, liderul din umbră, Ozawa, a simţit că, fără o concesie din partea clasei politice, nu e posibilă creşterea TVA. Ar însemna ca PDJ să le ofere partidelor de opoziţie, pe tavă, o retorică erozivă, fatală pentru el.
În aceste condiţii, PDJ a iniţiat discuţiile cu opoziţia, pentru reducerea numărului de reprezentanţi** în camera inferioară a Dietei. Ozawa declara azi: „simt miros de alegeri anticipate în 2012” (cu un an mai devreme decît expirarea mandatului actualei camere).
Sigur, economiile rezultate din reducerea numărului deputaţilor nu sunt mare scofală. Dar nu efectul pecuniar este problema, ci efectul moral. Un semnal clar că aleşii sunt parte a poporului, iar nu castă intangibilă.
După cum v-aţi dat seama, ordinea morală bate ordinea legală. Inclusiv cronologic. E firesc aşa. Întîi arăţi că te strîngi, şi abia apoi ai căderea morală să mă obligi a mă (re)strînge. Dacă îl întrebaţi pe nesimţitul eurodeputat Adrian Severin, el e de altă părere. Una „academic-şpăgară”, în dispreţul absolut faţă de alegătorii săi.
Dacă îi întrebaţi pe Filopat*** Antonescu, pe şeful său socialist şi direct Miki Mao, şi pe fericitul codoş securist-conservator, ei nu sunt în stare să îşi dea seama nici măcar cum e cu ordinea legală, impusă prin referendumul din 22 noiembrie 2009, de reducere a numărului de paralamentari. Ce să mai vorbim despre vreo ordine morală în promiscuitatea lor? Este o minune că cei trei încă mai sunt lideri de partid. Nesimţirea liderilor şi asfigmia eşalonului II, se răsfrîng asupra fiecărui membru al PSD, PNL şi PC. Pot afirma fără să nedreptăţesc pe cineva, că în opoziţie sunt trei partide (cu UDMR, patru) constituite din membri-viermi, care se iluzionează că opoziţia partidelor lor va înfrînge voinţa poporului.
––––––
* din cauze demografice, pensiile sunt alimentate numai pe jumătate din contribuţii. Restul, de la bugetul de stat.
** Camera Deputaţilor numără 480 de fotolii, la o populaţie de 130 mil.loc.
*** Filopat, adică Iubeşte-Patul
★★★ Regele este un simbol naţional viu. Cam ca Gică Hagi
Prin vacarmul de jelanii, vituperaţii, argumentaţii, peroraţii, străchinaţii şi imprecaţii, stîrnite de remarcile Preşedintelui la rolul istoric al Regelui Mihai I, am găsit şi voci cumpătate. Una este cea a apreciatului istoric Adrian Cioflâncă, într-un articol la rece, pe blogul său. Vi-l recomand cu toată încrederea.
În articolul de faţă, voi încerca să păstrez tonul scăzut, după modelul Cioflâncă. Îi mulţumesc pentru exemplu. Aşa cum îi sunt recunoscător şi reputatului politolog Vladimir Tismăneanu pentru exemplul de tenacitate şi pentru umorul cu care tratează atacurile abjecte ce îi trec zilnic prin faţa ochilor.
Nu pot însă să renunţ la stil. Fie-mi iertat.Voi începe printr-o mică discuţie despre oficial-neoficial.
Oricine a auzit de cartierul Dudeşti. O arie urbană veche de circa un secol şi jumătate*, delimitată, niţel difuz, pe adiacenţa Căii Dudeşti. Cartierul Dudeşti nu există în nomenclatorul urban. Numai Calea Dudeşti. Denumirea „zona Dudeşti” poate fi găsită ocazional în titluri de documente de amenajare urbană, însă aceasta nu oficializează denumirea cartierului.
Nu a fost întotdeauna aşa. În secolul al XVIII-lea, denumirile mahalalelor erau cele oficiale. În schimb, uliţele nu aveau nume. Doar drumurile importante aveau, de cele mai multe ori, numele „de botez” indicînd felul traficului (Drumul Sării) sau punctul terminus (Podul Mogoşoaiei). Ca o observaţie personală, toponimia urbană japoneză este în esenţă identică cu cea veche românească.
Avem aşadar două percepţii: una ce le dă prioritate firelor reţelei, cealaltă, ochiurilor reţelei urbane. Ambele seturi de denumiri coexistă, însă numai unul este oficial, iar celălalt tolerat.
Am văzut cum e cu nomenclatorul urban. Să vedem cum este cu titulatura oamenilor. În republica România, modul oficial de adresare se compune după formula: domnule/doamnă [profesia/funcţia/demnitatea][numele de familie]. Cînd titulatura este prea lungă, se preferă înşirarea cel puţin parţială a titlurilor, după numele titularului. Dacă, să zicem, unui medic primar, să zicem, Sorin Oprescu – Primar General, i-a fost retras dreptul de practică medicală, atunci, corect este numai domnule primar…în loc de domnule medic primar primar general… La fel, pentru gradele militare. Îi poţi spune oficial unui colonel în rezervă domnule colonel…, dar este interzis să îi adaugi titlul de colonel dacă, titularul a fost degradat între timp.
Cum e cu monarhii? Păi, să vedem întîi ce statut au ei. Titlul de monarh se obţine în virtutea dreptului salic, dacă procedura de titularizare a respectat Constituţia. El se atribuie pe viaţă. Se retrage doar dacă titularul a abdicat, sau dacă a fost scos din familia dinastică.
Cum e cu foştii monarhi într-o republică? O republică este un fel de monarhie electivă cu mandat temporar. Iar heraldic, inanimată. Dreptul salic nu are sens. E ca împărţirea la zero. Aşadar, într-o republică, un fost monarh este un cetăţean ca oricare.
Aţi zice că într-o republică nu ar exista simboluri vii. Ele există, sunt tolerate, cele mai multe sunt iubite (cît sunt în vogă) însă ele sunt, invariabil, NEOFICIALE. Ele pot fi oficializate la nivel sub-constituţional, prin acordarea de ordine şi medalii oficiale. Fostul monarh Mihai I, Nadia Comăneci şi Gică Hagi sunt tustrei simboluri naţionale, dar niciunul nu este recunoscut de Constituţie (v. art. 12). Într-o republică, înafara Dreptului (penal civil, comercial etc.) singura formă atipică de drept este dreptul canonic. Dreptul canonic este unul tolerat şi recunoscut în virtutea libertăţii de conştiinţă. Dacă religiile pot fi mai multe, forma de guvernămînt este unică, şi definită strict.
Întrucît, oficial, dreptul salic nu mai este parte a dreptului românesc, şi nici profesia de monarh nu există în nomenclatorul de profesii şi meserii, unui fost monarh demisionar nu i te poţi adresa decît NEOFICIAL cu Majestate/Măria-Ta ş.a. Oficial, nu ai o bază legală de folosire a titulaturii salice.
Să (re)citim acum scrioarea trimisă de domnul senator Crin Antonescu – Preşedintele Partidului Naţional Liberal şi Copreşedinte al Uniunii Socialist-Liberale, Majestăţii Sale Regele Mihai I de România**:
Majestate,
Vă scriu în numele tuturor românilor, republicani sau monarhiști, care-și iubesc țara și își respectă istoria. Ați fost jignit încă o dată și am fost cu toții jigniți încă o dată de către un apatrid moral, care se află astăzi, vremelnic și din ce în ce mai abuziv, în fruntea statului român. În numele tuturor compatrioților mei care Vă respectă ca pe un simbol al istoriei noastre,Vă cer eu iertare pentru această agresiune stupidă și ticăloasă.
Suntem alături de Majestatea Voastră pentru ceea ce ați reprezentat și reprezentați, din respect pentru istoria și demnitatea României.
Crin Antonescu
Președintele Partidului Național Liberal
Întrebarea este: în ce calitate a scris şi semnat dl. profesor Crin Antonescu – Președintele Partidului Național Liberal (şi senator stipendiat pentru chiul în Parlamentul României)? Aflăm tot din scrisoare: în calitate de preşedinte de partid politic. Buun!
Dacă scrisoarea deschisă este una neoficială, atunci, ea rămîne fără consecinţe juridice. Poate fi catalogată drept joc de glezne electorale. În acest caz, în virtutea art. 30 din Constituţie, scrisoarea reprezintă o opinie. Discutabilă axiologic, trufaşă în esenţa ei, uşor schizoidă, dar o opinie şi nimic mai mult.
Aşa cum opinii sunt şi nenumăratele, disonantele şi adesea birjăreştile epitete pe care le tot auzim din gura diverselor persoane cu înalte funcţii în stat (unele virtuali Preşedinţi interimari) la adresa Preşedintelui în vigoare.
Cu toate acestea, deşi Preşedintele reprezintă OFICIAL România în relaţiile internaţionale, Preşedintele nu sare de (pardon!) cur în sus (ca GDS) la invectivele ce i se adresează ZILNIC, pe toate canalele, pînă la saţietate.
Recenta ieşire a Preşedintelui, în cadru NEOFICIAL, la adresa fostului suveran reprezintă tot o opinie şi a fost delimitată explicit, chiar de către emitent, ca opinie.
Acuma, a te ofusca verbos pentru cîteva consideraţii la adresa unui fost monarh vădeşte un comportament de galerie fotbalistică. Este ca şi cum i-ai sări emitentului la beregată pentru că l-ar fi făcut prost pe Mutu (alt simbol naţional viu) că a tras pe nas.
De ce ar avea nevoie Preşedintele să îi ceară iertare unui simbol naţional apus? Ca să ce? Cu ce este mai de rangul zero Regele, în comparaţie cu mine, Marius Mistreţu – cîrciumar, cetăţean lezat, la rîndul său, în drepturile politice? Să vă spun că în calitate de monadă*** a Suveranului colectiv (CR art.2) i-am pretins (în ordine): domnului senator Geoană şi Preşedintelui să îmi ofere garanţii constituţionale, sub forma scuzelor publice, şi am fost dublu ignorat? V-aş plictisi inutil.
La urma urmei, în emisiunea televizată cu pricina, Preşedintele şi-a exprimat o opinie în acelaşi registru în care el însuşi este tratat de plutocraţia în vigoare şi de lefegiii ei mediatici. (Nu căutăm acum exemple. Ne găsesc ele pe noi.)
Dar, să revenim. A văzut cineva scrisoarea domnului Crin Antonescu, preşedintele PNL? Are scrisoarea antetul PNL? Dacă, da, are scrisoarea sigiliul PNL? Dacă, da, atunci scrisoarea este una oficială, ce recunoaşte implicit, unilateral şi oficial, un simbol naţional animat. Să vedem consecinţele:
Recunoaşterea unilaterală şi oficială a unui simbol naţional animat, prin apelativul Majestatea Voastră, excede Constituţia. Gestul PNL adaugă în mod oficial un simbol apocrif la lista de simboluri ale statului român. Simbolul adăugat abuziv, fiind din categoria simbolurilor vii, cere în mod anticonstituţional reintegrarea dreptului salic, şi atribuiue în mod fraudulos, statului (unitar şi indivizibil) proprietăţi de monarhie. Cel puţin în formă.
Un stat nu poate fi în acelaşi timp şi republică şi monarhie. Adică, poate, dar acela nu mai este un stat suveran, ci unul eşuat, în curs de destrămare, sau chiar o tiranie**** (cazul dinastiilor prezidenţiale ca în Coreea de Nord).
Nu mai zic că, preşedintele PNL supralicitează, vorbind şi în numele meu, ceea ce contravine art 2 din Constituţie. Preşedintele PNL va putea vorbi în numele meu numai dacă eu, dumneavoastră şi ceilalţi cetăţeni cu drept de vot, vom fi fost consultaţi la un referendum, asupra formei de guvernămînt. Pînă atunci, orice act oficial, fie el şi o cerere de iertare, NU are voie să dea pe alături de ordinea constituţională.
De altfel, preşedintele PNL a intrat în coliziune cu mai toate interdicţiile exprese din art. 152. Adică tocmai cu miezul dur al Constituţiei, statuat de amicul său politic, PSD, moştenitorul FSN. Pentru un opozant al revizuirii Constituţiei este o ieşire curajoasă şi în acelaşi timp schizoidă.
Ţinînd seama de cele prezentate, dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, repet: dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, pentru a restabili ordinea constituţională tulburată de negînditele cuvinte puse pe hîrtie de preşedintele PNL, scrisoarea trebuie în mod expres anulată în Monitorul Oficial.
În caz contrar, orice cetăţean al României va putea depune plîngere la Avocatul Poporului, invocînd insecuritatea constituţională prin desele şi schizofrenicele ieşiri oficiale ale unor partide politice. Apopo, nu strică să (re)citiţi articolul 3 din Legea 14/2003.
Opinii, discuţii?
–––––––––-
* La 1820 era pe acolo numai viţă de vie.
** Pentru mine, Regele rămîne un simbol viu, dar articolul de faţă nu este despre mine şi nu este un document oficial.
*** Nu, nu este aroganţă din partea mea. În Constituţie scrie clar cine este Suveranul. Purtaţi-vă cu politicienii ca şi cînd aţi fi Suverani şi veţi fi Suverani. Consecinţa imediată este că orice crimă politică (mineriade etc.) este un act de lezmajestate.
**** teratogeneza statală este istoriceşte mai vastă. Pot fi şi succesiuni nenormate clar, ca în Bizanţ, ceea ce a făcut ca, în anumite perioade, violenţa la vîrf să devină singura regulă de întronare a Basileului. Nici în Republica Socialistă România (în general în statele comuniste) succesiunea la vîrf nu era prea clară. De unde şi cîrdul de crime politice, sfîrşind (sper) cu asasinarea lui Ceauşescu.
● Memoria e ruşinoasă, însă, cu puţin efort, bănoasă
Prin 1974, profesorul de socialism ştiinţific din liceu ne povestea că una din etapele viitoare, pe undeva pe la est de cele mai înalte culmi de dezvoltare socialistă, va fi cibernetizarea societăţii. E drept, lucrul s-a petrecut, dar întîi în prăpăstiile capitaliste, în timp ce cibernetizarea socialistă zăcea ferecată în centre de calcul, unde, pentru a obţine o dischetă de 5,25 inch, trebuia să scrii de mînă un referat de necesitate.
A urmat eliberarea de economia planificată, şi promovarea într-o eră a mercantilismului ţepar socialist. Ţeparii de partid şi de stat s-au mişcat şi se mişcă încă în paradigma parazitismului. I-aş putea ajuta să vadă dincolo de interesele lor mărunte, şi în acelaşi timp, să şi le şi satisfacă mai bănos.
Aflu că Arhivele Naţionale vor fi în sfîrşit informatizate pînă în dinţi. E bine şi mai tîrziu. Deşi unora le poate părea neverosimil, informatizarea este o investiţie de utilitate publică în infrastructură. Adică, şi în folosul actualilor ţepari economici. Pentru cei ce încă se îndoiesc de trăinicia şi de eficienţa autocolantelor kilobite pe pagini prăfuite, încerc să schiţez relaţia cauzală dintre memorie şi economie. Cum ar veni, între infrastructura memoriei şi buzunarul lor.
Într-unul din articolele mai vechi, arătam că, pentru cîţiva ani, Sugihara Chiune a locuit în Bucureşti, şi tot din Bucureşti a fost trimis pentru un an şi jumătate în lagăr. Spuneam acolo că statul român a rămas dator cu un act reparatoriu memoriei lui Sugihara.
Au trecut 65 de ani. Închipuiţi-vă că o gaură în asfalt rămîne neastupată pentru 65 de ani. Nu vă vine să daţi de pămînt cu responsabilul?
Conceptual, gaura din memorie şi cea din asfalt sunt surori gemene. Ambele produc pagube, inclusiv în bani. Numai că cea din asfalt afectează în principal planetarele, în timp ce cea din memorie, demnitatea. Sunt mai importante planetarele decît demnitatea şi eventual identitatea?
De ce e importantă demnitatea pentru un amoral mercantil? Păi, iată cum se înlănţuie lucrurile:
Toată lumea e de acord că România este subexploatată turistic. Ce trebuie să atragi turişti? Ce trebuie să îi oferi turistului pentru ca acesta să plece mulţumit şi să îţi trimită indirect şi alţi turişti?
Trebuie să îi oferi cîteva lucruri simple: respectul şi să nu îl laşi să se plictisească. Eficienţa în turism se măsoară în producţia de endorfine [μg/turist-km, μg/turist-eveniment sau μg/turist-zi]. Aşadar, un turism bun este un turism care trezeşte la maximum interesul şi plăcerea în timp şi spaţiu. Cum îi poţi trezi interesul cuiva străin de Căluşul nostru UNESC şi de ceafa la grătar? Dezvoltîndu-i reflexe şi făcîndu-l să îşi folosească cunoştinţe pe care le are deja. Ei ştiu de Comăneci. Comăneci? Vax. Toţi japonezii ştiu că „obiectivul truistic” se află de două decenii în SUA. Dacă vor s-o vadă nu traversează Asia, ci Pacificul.
Însă în ultimele două decenii, japonezii află din ce în ce mai multe despre salvatorul japonez al evreilor de la Kaunas. În viitorul apropiat, lecţia Vize pentru viaţă va intra şi în manualele de etică (poate de istorie), dacă nu cumva a intrat deja. România păstrează cel puţin în arhive urmele şederii lui Sugihara. Rapoartele Siguranţei şi ale Externelor sigur le conţin. Rămîne doar ca gaura să fie reparată bănos pentru România.
Aşadar, domnilor mercantili, dacă vreţi bani din turism, sprijiniţi recuperarea memoriei (şi deci informatizarea ANR). Odată recuperată, o puteţi apoi revinde, mitizată sau nu, pe yeni şi shekeli. Veţi crea locuri de muncă*. Veţi cîştiga bani. Ce-o fi aşa greu să înţelegeţi?
Ce puteţi face voi, agenţii de turism? Nu aveţi decît să îi presaţi pe executivii: primar (Oprescu?) şi ministrul turismului (Udrea?), să pună la vedere inscripţiile tetralingve în locurile pe unde a zăbovit Sugihara. Îl puteţi pisa la cap şi pe legislativul Preşedinte să dea pentru Sugihara un decret prezidenţial de scuze oficiale şi decorare postmortem, decret a cărui copie va fi un exponat în plus, în eventualitatea în care veţi fi atît de pricepuţi în afaceri, încît să deschideţi şi un mic memorial conex.
Dar pentru toate astea vă trebuie cercetarea istorică în arhive. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Time is money.
–––––-
* aşa cum, o mînă de evrei trăiesc în Yaotsu de pe urma memoriei lui Sugihara, ca ghizi pentru turiştii evrei. Aşa cum o mînă de lituanieni conduc la Kaunas grupuri de japonezi. Nu sunt destule cîteva zeci de obiective într-o ţară, ci mii? Nu le aveţi? Cine vă împiedică să le produceţi?
Cînd s-au pregătit JO de la Nagano, unul din multele obiective turistice, mai mult sau mai puţin butaforice din zonă, a fost un mic muzeu dedicat lui Henry Miller. Ce legătură putea avea Nagano cu un scriitor american? Păi, ultima sa soţie (nu şi văduva) fu japoneză. Organizatorii i-au dat femeii cîteva zeci de mii de dolari pe mînă şi au trimis-o în SUA să achiziţioneze cîteva lucrări grafice (HM le avea şi cu pictura) numai bune de luat ochii turistului. La ele a pus ce mai avea ea pe acasă, şi au încropit un mic muzeu-galerie.
După terminarea olimpiadei, încă un muzeu, de data asta dedicat olimpiadei, a sporit zestrea turistică.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
9 comments