Fără buletin

★ Sănătate şi responsabilitate (IX) – Laser chirurgical

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/10/31

(continuare din numărul trecut)

Luni dimineaţă intrai în conveiorul chirurgical. Ziua începu, cum era de aşteptat, cu cîteva mici interviuri, însoţite de un instructaj doi la doi şi o mică formalitate notarială (v. mai jos).

Am fost întrebat despre tranzitul intestinal, mi s-au măsurat parametrii circulatorii, apoi mi s-a înfipt prima pungă de perfuzie. Ca de obicei, asistenta bîjbîia în căutarea unei vene pe antebraţ. Cu exquisitele şi subţirile-mi vene de şahist, pot trînti la proba practică orice asistentă medicală novice.

A venit apoi farmacista care mi-a înmînat pastilele şi modul de administrare.

A urmat asistenta de chirurgie. Am făcut cunoştinţă, mi-a descris rutina, apoi m-a întrebat ce muzică îmi place. Cum aveam aparatul de radio fixat pe NHK, i-am cerut continuitate în fondul sonor. I-am cerut apoi să ia fotografii în timpul operaţiei. I-am acordat libertate la alegerea subiectelor. Asistenta a devenit brusc anxioasă, şi mi-a recomandat să negociez cu chirurgul. Simţind că am depăşit o limită, în secunda următoare mi-am zis în gînd să renunţ la idee. Într-adevăr, din punctul de vedere al igienei ar fi fost o grijă în plus pentru personalul din sala de operaţii. Ulterior, dorinţa mi-a fost satisfăcută. Medicul însuşi umblă în clinică cu un aparat foto la gît. Se pare că zărghiţii se înţeleg din priviri. Vom vedea în alt articol şi în numele cărei valori medicul a acceptat prelevarea imaginilor.

La ora 11, soţia mea a sosit conform înţelegerii. S-a constituit o comisie informală, din două asistente de o parte, şi pacientul, asistat de soţie, de cealaltă parte. Momentul a fost unul notarial. Ni s-au prezentat riscurile rahianesteziei. Nu am ascuns frica de o atari (dublă) procedură, pomenind unul din cele 1:50.000 de rateuri soldate cu paralizia ireversibilă. Am avut un unchi care a ales să fie operat într-un spital din Băileşti. A fost al 50.000-lea…S-a chinuit 20 de ani în scaun cu rotile.

===============================
Celor care se leagă cu lanţuri în semn de protest faţă de desfiinţarea spitalelor din tîrguri şi comune, le-aş spune că acolo toate probabilităţile infinitezimale de accident devin 50%. Opoziţia parlamentară, în acest caz, este nu numai ipocrită şi cinică, dar de-a dreptul criminală.
===============================

Dar să revenim. Aplic aici expresia notarială a actului medical. Încep cu partea explanatorie.

Partea notarială propriu-zisă.

==============================
Ceea ce pare de neconceput pentru un birocrat român este faptul că cele două minute au fost întocmite în cîte un singur exemplar. Ambele au rămas la pacient(!). De ce? Pentru că, notarialmente, înafara probelor scrise, mai există două izvoare de probare: cei doi membri ai „comisiei”. Spitalul nu are nevoie să mă aibă „la mînă” în cazul unui accident, pentru că are alte documente adulmecative şi registre de protocol, plus două garanţii obrazuale din partea celor doi instructori. Astfel, arhiva e degrevată de spaţiul ocupat de două hîrţoage/pacient, altminteri redundante.
==============================

Sunt îndrumat la cabientul medicului. Medicul întocmeşte schema tactică:

Se face ora programată pentru operaţie. Sunt codus la etajul III. Merg pe picioarele mele, mînîndu-mi stativul de perfuzii (pe rotile). Mă întîmpină asistenta de chirurgie. Urmează identificarea verbală a persoanei. O formaltate ce poate părea redundantă, din moment ce aveam numele scris pe brăţară şi pe punga de perfuzie. Mai mult, discutasem cu două ore în urmă cu aceeaşi persoană. Ulterior am descoperit că numele şi semnalmentele mele erau scrise pe o tablă din sala de operaţii. Cu toatea acestea, identificarea verbală e absolut obligatorie. În acest fel, substituţia accidentală a pacientului este eliminată, iar responsabilitatea unui accident de substituţie, transferată pe umerii pacientului.

În ultimul moment, o asistentă intră gîfîind cu aparatul meu foto în mînă. Evrica!
Sunt aşezat pe masa de operaţie. În jur, toată lumea se mişca rapid, cu gesturi experte, într-un optimism uşor contrafăcut, dar antrenant. Îmi dispare orice teamă. În 5 secunde sunt gol puşcă sub cearşaf. Sunt răsturnat în poziţia fetală. Mi se înfige acul. După mai puţin de 2 minute îmi mai rămăsese numai jumătatea superioară vie. De la brîu în jos, alt hoit.


În scurt timp sunt gazat ca să nu mă plictisesc. Oricum, verificasem, în cîmpul vizual nu aveam nicio oglinjoară prin care să trag cu ochiul.

Sensei începu căutarea ecografică a conductelor.

După vreo 40 de minute eram cu piciorul drept gata înfăşat.

Succes pe toată linia.

(va urma)

▲ Şantier

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/25

Zilele trecute asistai la „jocurile olimpice” ale şcolii primare la care învaţă Tetsu. Anual, toamna, în preajma zilei de 10 octombrie (Ziua Educaţiei Fizice) au loc, în toate şcolile din învăţămîntul preşcolar, jocuri şi demonstraţii de cultură fizică. Anul trecut însă, jocurile s-au amînat pentru noiembrie, din cauza unui şantier de ranforsare a clădirii şcolii, şantier ce s-a întins cam pe jumătate de an. La şcoala luată în discuţie, cele două corpuri de clădire au fost construite cam prin anii 60 ai secolului trecut, pentru mai mult de 1000 de elevi. Cum natalitatea a scăzut odată cu rezistenţa structurii, iar efectivul nu trece azi cu mult de 700 de copii, corpul principal a fost scurtat cu un etaj.

Clădirile şcolilor primesc atenţie sporită, deoarece, ele constituie locuri de refugiu primar pentru populaţie, în cazul calamităţilor naturale. Ar fi ironic ca tocmai adăposturile să cadă la un eventual cutremur. Înafara spaţiilor de adăpost, şcolile întreţin, plin în permanenţă, bazinul de înot. De acolo se alimentează autospecialele în cazul unui incendiu, şi tot de acolo se pot alimenta toaletele pentru eventualii refugiaţi rămaşi fără utilităţi curente.

Înainte de şantier

Fotografiile au fost luate în toamna lui 2008 şi respectiv 2011, din unghiuri relativ apropiate, dar cu aparate diferite şi de la înălţimi diferite. În fotografia de jos Se pot vedea contraforturile atît la clădirea administrativă (stînga) cît şi la cea principală (dreapta). Între structura externă şi cea preexistentă a rezultat un spaţiu utilizabil la evacuarea pe fereastră, în cazul unui incendiu în care evacuarea pe scări ar deveni periculoasă. De asemeni, se poate vedea că numărul de etaje a scăzut.

După şantier

Iată bazinul şi indicatorul că acolo e rezervorul de apă pentru stingerea incendiilor.

Fotografia de mai jos a fost luată pe 2 aprilie a.c. în pridvorul sălii de sport (nefigurată în fotografiile anterioare) şi arată urmele expertizei în construcţii. Pe semne, la următoarea execuţie bugetară, îi va veni rîndul la consolidare.

● În atenţia comunităţii habotnic-musulmane din România

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2011/10/20

Dragi cetăţeni,

La ora actuală, Justiţia este o putere asupra căreia cetăţenii nu au niciun fel de control. Cînd zic control, mă refer la vîrfurile celor două Justiţii actualmente alive and kickin’ în România…De ce protestaţi?… Cum, nu sunt două?… Păi să le numărăm, Cadîr Efendi!

ÎCCJ e una, da? Şi mai e CCR, care nu e parte a puterii judecătoreşti. Deci e a doua Justiţie în stat, întrucît nu este în subordinea ÎCCJ, iar deciziile sale de casare a normelor legale sunt imperative şi fără drept de recurs. Păi, imperative şi fără drept de recurs sunt şi deciziile ÎCCJ. OK? Dacă două imperative sunt plecate din două instituţii (care fac ţîţa dreaptă şi ţîţa stîngă a coanei Justiţia) şi care nu au treabă una cu cealaltă, înseamnă că sunt două Justiţii. Două ţîţe, două Justiţii. Eh! Acum, şi voi. Nu sunt egale? Păi, nicio femeie nu are ţîţele egale, ci „complemenare”. Ca ÎCCJ şi CCR. Două.

Dar ştiţi de ce sunt două Justiţii? Vă spune moşu. Pentru că actuala Constituţie a fost gîndită de un ciopor de sofişti. După cum ştiţi, pentru sofişti, 1 nu merită să fie considerat număr, întrucît nu este nici par, nici impar. Aşadar, sofiştii au evitat unicitatea Justiţiei. Nu intra în vederile lor.

Încă nu v-am convins? Păi, aflaţi dragii moşului că şi două Parlamente avem. Cum, două, cînd e doar unul bicameral? Păi, staţi, nu vă grăbiţi. Sunt două camere plus o dependinţă: corurile reunite ale deputaţilor şi senatorilor. Aţi zice că sunt şi alea complementare. În parte e adevărat. Dar să vedem care cu care seamănă.

La o lectură atentă a Constituţiei, veţi constata că sunt mai mici diferenţele între atribuţiile Camerei şi cele ale Senatului, decît între ale oricăreia dintre camere şi plenul camerelor reunite. Aşadar, sunt două parlamente: unul format din camerele A şi B, şi încă un parlament format din A+B. Două Parlamente, din care unul bicameral, şi unul monocameral.
Încă nu v-am convins? Nu-i nimic. Fie ca voi. E un singur Parlament, tricameral. Hopa! Trei e OK. Cu asta îi daţi gata. Sofiştii din Justiţie şi Parlament îl recunosc, întrucît e un număr impar.

Păi, dacă sunt două Justiţii şi două legislative cu trei camere, înseamnă că mai e loc de o Justiţie.

Băgaţi sharia. E tot complementară. Acolo unde nu merge cu drepturile omului, merge cu tăierea oului. Nu, sharia nu va fi a treia ţîţă (deşi am văzut şi femei cu patru ţîţe) ci va fi vadul dintre ţîţe.
Cum veţi face să introduceţi ceva între ţîţe? Nu mă întrebaţi pe mine. Io vă pot spune doar unde să daţi şpaga. Tot între ţîţe, atunci cînd cumetria nu vă permite să lipiţi bancnota direct pe fruntea lăutarilor judecători/ deputaţi. Mă rog, e doar o chestie tehnică. Un lucru e clar: unde merge mia merge şi suta de mii. Dar în principiu, dacă băgaţi şpaga unde trebuie, veţi putea recupera investiţia repede, că puteţi dislocui Justiţia Pămînteană. Mai cu binişorul, mai cu gălbiorul, mai cu sejurul, mai cu şnurul… veţi amazona*) Justiţia de tot. Iar noi, cetăţenii nemusulmani nu vom avea cum ne opune, deoarece Justiţia nu este sub controlul nostru. Şi nici Uniunea Socialistă, supranumită Cei Trei Boschetari (toţi pentru unul, Felix, unul pentru toţi) nici ungurimea şi nici PDL nu au de gînd să se bage la modificarea Constituţiei.

Al vostru e viitorul! Aferim!

––––––-
*) de la amazon (l.gr.) – fără ţîţe

Tagged with: ,

★★ În atenţia CSM, mai precis, a membrilor alfabetizaţi în IT

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/14

Aflu că magistraţii cu reputaţia “terfelită” stau la coadă la CSM cu jalba-n proţap, să le repare CSM reputaţia. Cum ar veni, să pună CSM căluş în gura cetăţenilor jurnalişti.

Oare magistraţii nu au aflat că reputaţia nu e sub controlul lor? Oare nu au aflat că reputaţia este suma tuturor judecăţilor morale ale altora despre ei? Magistraţii plîngăcioşi procedează ca un beţiv la volan, care, după ce a călcat trei persoane, l-ar da în judecată pe poliţist că i-a făcut publică alcoolemia, sub pretextul că divulgarea “datelor cu caracter personal” i-ar strica reputaţia.

Am observat că cei ce se burzuluiesc prin curţi de apel şi CSM-uri că li s-a mototolit reputaţia, sunt şi cei mai mari falsificatori intelectuali (diplome măsluite, examene ciordite, doctorate plagiate etc.)

Presimt niscai dezvăluiri şi despre ascensiunea prof. Bîrsan. Deja pe la fumoare se discută cu lucrările plagiate în mînă.

Fiind vorba despre o republică a magistraţilor, oameni cu puteri nelimitate în stat, cu conştiinţe pătate, oameni înhăitaţi pe faţă cu interlopii, pricinoşi şi procesomani, există şi riscul unor presiuni mai mari decît o plîngere la CSM. Riscul este ca CSM să pună botul şi să dea curs acţiunilor de intimidare. De aceea, am pornit următorul mecanism de protecţie antimagistrat-cu-reputaţia-şi-domiciliul-lezat:

Domnilor, dacă veţi fi sensibili la protestele cuplului Bîrsan, şi veţi încerca să stînjeniţi în vreun fel libera circulaţie a acestei scrisori, vă previn încă de pe acum, că orice tentativă de intimidare exercitată asupra mea se va solda cu multiplicarea blogului de faţă.

Am distribuit deja baza de date. Blogul de faţă va putea fi reconstituit în ale zece locuri, în 10 minute de la ştergerea sa pe cale judiciară.

Sunteţi perspicace şi puteţi extrapola. Vă rog, pe la y=100x să vă opriţi pentru a nu vă face de rîs la y=1000x.

Nu puteţi intimida cît putem noi multiplica.

★ Sănătate şi responsabilitate (VIII) – Ziua Z

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/10/12

(continuare din numărul trecut)

Duminică, 14 august îmi luai traista-n băţ şi intrai pe uşa lăturalnică a spitalului Takanobashi. De ce lăturalnică? Pentru că spitalul nu este deschis duminica decît pentru vizite, dar face internări planificate. La ora 21, toate uşile de la intrare (frontale şi lăturalnice) se încuie.

Urc la etajul 5 (pe româneşte 4), unde sunt întîmpinat de asistenta responsabilă de etaj; un tînăr uşor încurcat, deoarece salonul în care urma să fiu plasat nu avea patul gata. Am fost introdus într-o rezervă unde mi s-a făcut instructajul de tragere a ciorapilor compresori ce urma să îi port după operaţii. Manevră deloc uşoară, întrucît ciorapii sunt dintr-un material supraelastic aderent. Presiunea este gradată descendent pe verticală. Dacă la gleznă presiunea este de 40hPa, pe gambă, ea scade la 30hPa. Orice imperfecţiune în aplicarea ciorapilor provoacă suferinţă fizică. Am ajuns relativ repede la performanţa de a trage ciorapii medicinali în 10 minute.
Mi s-a înmînat apoi un pliant cu alte instrucţiuni.

Pe la prînz am fost invitat în salon. Salonul fusese proiectat pentru 6 paturi, însă ulterior compartimentat (cu draperii) pentru 4 paturi. Norma de spaţiu este de circa 8㎡/pacient. În alte spitale, norma este de circa 5,4㎡. Spaţiu în care intră patul şi o noptieră pe care stă un televizor cu căşti şi cartelă preplătită. Cum, de la ceaţa de la 19 ianuarie 1990, din Piaţa Victoriei, nu mai sunt enoriaş TV, mi-am scos aparatul de radio, l-am agăţat de cîrligul de perfuzii, şi cu un rapel la casca din ureche m-am conectat.

A sosit şi prînzul.

Pe tavă un mesaj din partea echipei de nutriţie:

Traducere parţial liberă: Aţi ales meniul standard. În spitalul nostru, starea dumneavoastră de nutriţie este planificată şi monitorizată pe parcursul perioadei de internare. Pe verso aveţi formularul cu care puteţi solicita schimbarea meniului. Semnează: Compartimentul de nutriţie al spitalului Takanobashi.

Bine echilibrată, hrana din spital nu depăşeşte 1500Kcal/zi. Nici nu e nevoie de mai mult. Cît am stat internat, nu am simţit nevoia vreunui supliment. Iar masa corporală de la intrare se regăseşte la ieşire. Regim metabolic staţionar.

Ca tot burghezul, trăsei apoi un somn. Pentru că nu aveam ce face, mă plimbai în linişte prin clădire.

Scurtă prezentare a spitalului

Spitalul este organizat ca fundaţie nonprofit cu personalitate juridică. Autorizaţia sa de funcţionare se înoieşte o dată pe cincinal. Iată baza sa legală de funcţionare:

Secţiile şi dispunerea lor în spaţiu:

Nivelul 1 (parter)
Recepţie contabilă (literal ghişeu general)
Recepţie medicală (literal ambulatoriu de specialitate)
Urologie (tratament litiază)
Chirurgie plastică şi externe chirurgie generală (era un kanji ascuns după diedru)
Nivelul 2 (et.1)
Enteroscopie, Tomografie computerizată, radiologie
Dermatologie, cabinet de investigaţii metabolice,
臨床検査室 cabinet de prognostic(?) – (nu am prins sensul termenului rinshou… gata) e asimilabil lui laborator de analize chimice şi biochimice.
Nivelul 3 (et.2)
Cameră de operaţii
Cameră de reabilitare
Pevilionul nou. Nivelul 4 (et.3)Saloane (413-438)
Nivelul 4 (et.3) Saloane 401-412 şi nurse station.
Notă: Clădirea în care se află spitalul pare a fi populată de mai multe entităţi medicale. La parter este şi o farmacie de spital, alta decît cea de la nivelul 4, şi o clinică de oftalmologie.
Acuma, ori spitalul şi-a extins aria în corpul nou, ori a avut la un moment dat un corp nou pe care l-a închiriat altor clinici.
Farmacie
Nivelul 5 (et.4) Saloane şi nurse station
Nivelul 6 (et.5) Saloane şi nurse station
Nivelul 7 (et.6) Vorbitor şi administraţie (vestiare, camera personalului de serviciu etc.)
Nivelul 8 (et.7) Birouri (contabilitate)

Vedere de afară

Holul pentru vorbitor (de la nivelul 7) are vreo 150㎡ şi vitraj pe două feţe şi jumătate. Dincolo de pereţii de sticlă se poate vedea o îngustă terasă acoperită şi o grădiniţă nu prea sofisticată. Ceva mai încolo se vede spitalul Crucii Roşii.

Mi-am dat seama că perimetrul este bine populat de spitale. Chiar şi spitalul Onabe e tot pe acolo. Am căutat o explicaţie. Cu un zoom-in am găsit-o:

Clădirea cu ceas este unul din fostele corpuri ale Universităţii din Hiroşima. Universitatea s-a mutat acum vreo două decenii în alt oraş (Higashi Hiroshima) însă pînă acum cîţiva ani, în vechiul amplasament a continuat să funcţioneze facultatea de medicină. Actualmente, clădirile construite pe la începutul erei Showa, supravieţuitoare ale bombardamentului atomic, sunt prea şubrede. Îşi aşteaptă demolarea.

(va urma)

★★ Reputatului profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO

Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Este prima scrisoare pe care îndrăznesc să v-o remit. Este o scrisoare gata deschisă, pentru că ştiu că nicio autoritate din România nu deschide vreo scrisoare cu scopul de a-i analiza conţinutul din perspectiva Drepturilor Omului. Nici măcar Avocatul Poporului. (parol! am un teanc de rezoluţii, toate fofilactice)
Dumneavoastră sunteţi la CEDO pentru a face dreptate, şi de a face vizibil actul dreptăţii, aşa cum şi studenta dumneavoastră, judecător la CCR, doamna Iulia Motoc mottografiază englezeşte: Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.

Am aflat despre necazul dumneavoastră şi vă sunt alături. E lumea rea.

Ce nu prea înţelg este de ce vă opuneţi prin proteste la Consiliul Europei si CEDO, pentru o chestiune de rutină, cum ar fi, nu-i aşa, o percheziţie? Aflu din presă că faceţi presiuni şi asupra CSM, să revoce ordinele de percheziţie. Cînd vă mai liniştiţi, v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi spune şi mie cum aţi făcut, şi care sunt zonele erogene ale CSM, ca să încerc şi eu măcar un pic de presopunctură pe el/ea. Am atîtea de dezmierdat*!…

Domnule profesor Corneliu Bîrsan, noi, cetăţenii de gradul patru (spre cinci) suntem zilnic percheziţionaţi corporal de miliţia capitalistă, pentru simplul fapt că nu avem buletinul la noi atunci cînd mergem la cumpărături. (Oare nu a aflat poliţia că raţia de zahăr şi ulei nu se mai dă pe buletin?) Dacă credeţi că percheziţia la domiciliul dv. conjugal vă lezează demnitatea, sunteţi omul meu. Aşa este, domnule judecător. E ceva necurat acolo, iar procurorii vor să vă facă curăţenie. De ce nu îi lăsaţi?

Apropo de demnitate, scuzaţi-mi îndrăzneala, pe 7 iunie 2009 am făcut un experiment simplu: am mers la secţia de votare cea mai apropiată (900Km dus şi 900Km întors) unde am prezentat paşaportul expirat. Credeţi că am fost lăsat să votez? Nici vorbă! De ce?
Permiteţi-mi să vă prezint concluziile mele proprii şi personale, din perspectiva Drepturilor Omului:

1) paşaportul reprezintă un document de atestare a cetăţeniei (L21/1991 republicată). Refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot în baza unui acte de identitate expirat duce în mod necesar la concluzia că actul de identitate este un contract de cetăţenie pe durată limitată, ceea ce acreditează ideea că cetăţenia este un drept pozitiv, discontinuu, prescriptibil, ceea ce, mai departe, contravine art. 15 (1) şi (2) din DUDO.
2) lipsa unei decizii judecătoreşti care să motiveze refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot reprezintă o dovadă certă că omul nu este recunoscut ca subiect de drept, ceea ce contravine art.6 DUDO şi spiritului Preambulului DUDO.
3) prin condiţia valabilităţii actului de identitate în ziua de vot, OUG 97/2008 (care normează procedural procesul electoral) face inoperante inclusiv art.1(3) şi art. 22(1) din legea 21/1991 republicată, întrucît legea 21/1991 republicată nu face nicio referire la termene de valabilitate pentru actele de identitate la dovada cetăţeniei. Cum dreptul la cetăţenie este un drept negativ, în spiritul art. 15 din DUDO, sarcina probei contrare i-ar reveni de drept comisiei de votare sau organului de supraveghere poliţienească a procesului de votare.
4) nicio autoritate a statului român nu este în stare să deosebească un act expirat de unul nul. Actul expirat devine nul numai şi numai în relaţia cu drepturile pozitive şi cu privilegiile. În toate celelalte cazuri, actul expirat este valabil pentru atestarea continuităţii drepturilor negative. Sunteţi de acord, nu? La nevoie vă pot documenta cu două precedente.

Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO, avînd în vedere autosesizarea pe care aţi făcut-o în legătură cu percheziţia la domiciliul conjugal, vă rog, dacă mai aveţi drum la CEDO, puneţi o vorbă şi un protest şi pentru mine. Ne înţelegem noi cumva. Atît dumneavoastră, soţia dumneavoastră cît şi eu suntem trei oameni lezaţi profund în demnitate.

Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă contactez pe căi informale, dar am văzut că merge şmecheria. (Sincer, nu am ştiut că se poate merge direct la CEDO, fără a mai trece prin pivniţele, strungile şi mulgătorile Justiţiei.) Desigur, o fac în numele dreptăţii, pentru că nici dumneavoastră văd că nu prea le aveţi cu legalitatea şi cu procedura. Nu-i nimic. Ne privatizăm împreună. Eu am făcut-o deja. Am fondat propria mea republică, intitulată Republica Marius Mistreţu-Balc. Balc de la Balcani. Teritoriu cu statut de protectorat japonez. (La rîndul meu, am notificat MAE cu privire la noul meu statut de drept internaţional public. Şmecheria procedurală la convertirea din subiect de drept internaţional privat în entitate de drept public o găsiţi aici).

Cu speranţa unei reforme radicale a sistemului de pile relaţii şi cumetrii în Justiţia pe ramură, vă doresc succes în activitatea profesională şi didactică.

Al dumneavoastră,

Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima

EDIT:
În atenţia CSM

Domnilor, vă previn că dacă veţi fi sensibili la proteste profesorului Bîrsan, şi veţi încerca să stînjeniţi în vreun fel, libera circulaţie a acestei scrisori, vă previn încă de pe acum, că orice tentativă de intimidare exercitată asupra mea se va solda cu multiplicarea blogului de faţă. Am distribit deja baza de date. Ea va putea fi reconstituită în 10 minute în 10 alte locuri. Sunteţi perspicace şi puteţi extrapola. Vă rog, pe la y=100x să vă opriţi pentru a nu vă face de rîs la y=1000x.

Nu puteţi intimida cît putem noi multiplica.

😀
––––––
* a dezmierda vine de la îndepărtarea prin giugiulire, cu sau fără ţesală, a balegii de pe crupa şi ţîţele vitei. De la (lat.vulg.) mierdo (căcat).

★ Sănătate şi responsabilitate (VII) – Comunicarea cu pacientul

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/10/08

(continuare din numărul trecut) Pe 26 iulie mă prezint la spital pentru investigaţii în vederea internării. Pontez cu cardul de pacient în maşina de check-in. Aleg din meniu secţia de interes (chirurgie). Iau bonul eliberat de maşinărie şi îl înmînez la recepţia medicală. (în hol sunt două puncte de recepţie: unul contabil şi altul medical). O asistentă mă ia şi mă plimbă pe la diverse aparate de radiologie, sîngerare, pipi etc. Pe unul din formularele de radiologie cu circuit intern am zărit şi doza primită. (100eV timp de 0,2secunde.) Însă pe hîrtiile de informare cu care am plecat acasă nu am văzut să fie consemnată doza. Pe semne, proba se arhivează undeva pentru cazul în care mi-ar lua Dumnezeu minţile şi aş da în procesomanie. =================================== Hopa! Nimeni nu mi-a cerut cardul de sănătate. Şi nici buletinul. E normal. Cardul de sănătate mi-ar fi fost solicitat doar dacă, între două vizite aş fi încălecat termenul său de valabilitate (înregistrat deja în baza de date). Termenul de valabilitate al cardului de sănătate este de 1 an. Cu trei săptămîni înainte de expirare, dacă titularul este cu plata asigurărilor de sănătate la zi, cardul nou îi soseşte automat prin poştă. =================================== De aici în jos, cele mai multe informaţii nu le voi traduce, ci le voi posta aşa cum sunt, pentru eventualii manageri de unităţi sanitare. Ca să ştie şi dumnealor cam ce omit să comunice, şi de unde vin frustrările pacientului român. Comparaţia este un bun prilej de evaluare şi autoevaluare a propriei tale vocaţii. Sunt convins că, ţinînd seama de propensiunea pentru plagiat în ramură, cei interesaţi nu vor ezita să plătească un traducător profesionist. Domnule Beuran? Documentul de mai sus reprezintă, pe lîngă calendarul operaţiilor chirurgicale, instrucţiuni cu valenţe notariale.

Întrucît înainte de operaţie va avea loc o informare însoţită de semnarea unor documente, este absolut necesar ca un membru al familiei să participe.

Comentariu: Oricît de veterinară ar fi viziunea medicului asupra pacientului, deoarece în orice procedură medicală există riscuri, iar unele pot duce chiar şi la transformări de stare civilă (naştere, moarte) e necesar ca un solidar legal cu pacientul să fie de faţă.

Întrucît pacienţii cu afecţiuni grave au prioritate, iar numărul rezervelor este limitat, nu garantăm eliberarea lor în cazul în care vă exprimaţi opţiunea pentru salon cu un pat.

Comentariu: Spitalul are trei ranguri de „confort”. Salon comun (4 paturi) şi două clase superioare. Preţul unitar este însă diferit (+4000yen/zi la prima treaptă şi +10.000yen/zi la a doua) faţă de standard, deoarece şi încărcarea personalului de îngrijire este alta. Am ales rangul de bază. Motivele sunt mai multe, însă unul dintre ele este că voiam să văd care e standardul. Analiza contabilă o vom face în altă parte.

Dacă aveţi nelămuriri, vă rugăm contactaţi ambulatoriul de chirurgie vasculară.

Următorul document este despre echipamentul cu care vine pacientul de acasă. Sunt marcate efectele personale necesare. Mie mi s-au recomandat două prosoape şi una, două, centuri în forma literei T, cam ca de sumo (în loc de chiloţi, pentru montarea-demontarea uşoară în sala de operaţie şi în postoperatorul imediat). Ciorapii compresori mi i-a furnizat personalul spitalului, contracost, în ziua internării, după ce mi-a măsurat gambele şi gleznele. După cum vom vedea mai încolo, ei se vor regăsi pe chitanţă la externare.

Echipament la internare (foaie format A3, partea stîngă)

După instructajul preliminar, am primit foaia cu rezultatele analizelor. O pun aici numai cu titlu informativ, pentru specialişti. Ei îşi pot da seama dacă ce fac ei se pupă cu ceea ce fac japonezii, şi care dintre cele două părţi face risipă. Comentariile despre valorile discrete ale parametrilor fiziologici nu sunt binevenite. Vă propun să trecem la contabilitate. Prelevarea probelor a durat cam 45 de minute, cu tot cu timpii de aşteptare şi cu un mic incident la sîngerare. Am vene prea subţiri la mînă, lucru ce le cam bagă în panică pe toate asistentele. Doar la donare de sînge (şi în România şi în Japonia) am avut parte de „vampire” pricepute. Mă rog. Instructajul propriu-zis a durat cam 10 minute. Ies cu hîrtiile şi le depun pe tejgheaua recepţiei contabile. Obţin în schimb cuplul de documente cu care ne-am obişnuit deja. =============================== Hopa! Pentru cazul în care v-aţi întrebat de ce informaţia contabilă este înscrisă separat de cea medicală corespunzătoare, cred că am un răspuns. Chitanţele pot fi parţial decontate la fisc. Fiscul le opreşte pentru a motiva la centru deducerile din venitul global. (Vom ajunge şi acolo.) Însă fiscul nu are datoria de a şti cîte perfuzii, cîte plombe şi cîte copci am eu în corp. Aşadar, separarea informaţiei contabile de informaţia medicală (chiar vag exprimată) are rolul de a proteja pacientul de răspîndirea în natură a informaţiilor cu caracter personal. =============================== Acuma să vedem conţinutul. Pe chitanţă avem următoarele categorii de servicii (cele efectuate): Observăm acelaşi 690yen, încasaţi pentru reexaminare, ca şi la spitalul Onabe. Cuantumul de 2700yen ca taxă de primă înmatriculare, precum şi cel de 690yen la „recidivă”, acelaşi, şi colo şi colo validează ipoteza normativului de decontare la casa de sănătate. Urmează: Investigaţii (medicale) în sumă globală de 10.420yen. Diagnostic fotografic (radiologic): 2870yen. Total: 13.980yen, din care am plătit 30%, adică 4190yen (mai exact 4194). Observăm că se rotunjeşte în jos. Să vedem articolele de calculaţie în detaliu (partea medicală): Stabilirea grupei sanguine: 21p (210yen. 1p=10yen) Antigenul Rh: 21p Reacţia Wasserman (sifilis): 15p Examenul pentru Treponema pallidum (malarie): 32p Hepatită B serică (imunochimic): 29p Virusul hepatic C (imunochimic): 120p Examen hematologic: 123p Din setul de 7 articole, doar 3 sunt de interes particular. Cuantumul total este de 3610yen, din care jumătate au fost cheltuiţi pe medicina preventivă de interes general. Aşadar, cearşaful cu analize de sînge (şi urină) prezentat mai sus, costă cam cît testul imunochimic pentru virusul hepatic C luat separat. ===================================== Hopa! Stabilirea grupei sanguine…Dacă am fi fost în România lui Pelticle, am fi încasat amenzi peste amenzi dacă nu aveam grupa sanguină înscrisă în buletin. (eu însumi am fost amendat o dată). Cred că nemernicia merită o mică discuţie. De ce nemernicie? Pentru că înscrierea grupei sanguine era inutilă, dar lipsa ei expunea cetăţeanul abuzurilor miliţiei. De ce inutilă? Pentru că orice protocol de transfuzie de sînge cuprinde obligatoriu identificarea extemporanee a grupei de sînge a primitorului. Nimeni, dar absolut nimeni în lumea asta nu face o transfuzie pînă nu e sigur că nu produce brînzirea sîngelui pacientului cu propria-i mînă. Mai mult, grupa de sînge este informaţie cu caracter personal. Miliţienii ne obligau să umblăm cu ea la vedere, ca să ştie şi vînzătoarea de la alimentara dacă eram temperamental compatibili* atunci cînd „se dădea” raţia de ulei şi zahăr. ====================================== Mai departe sunt teste indicatoare de infecţii recente (CRP etc.) timp de sîngerare, tromboplasină, chestii… Merită semnalat costul deciziei după examenele: hematologic (125p) biochimic (144p) şi cel al deciziei după examenul imunochimic (144p). Costul examenului radiologic cuprinde o radiografie simplă şi una digitală (ambele pulmonare) şi o suprataxă pentru administrare (probabil arhivare). Global: 287p (va urma) –––––– * Este plină lumea de „lucrări” de hematomanţie (ghicitul în grupa de sînge). Culmea, sunt milioane de creduli, de unde şi succesul editorial.

★ Sănătate şi responsabilitate (VI) – Contabilitate comparată

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/06

(urmare din numărul trecut)

Suntem în 6 iulie.
Stabilim data primei operaţii chirurgicale: 15 august. Şi numărătoarea inversă începe:
Internare: 14 august (duminică)
Analize preliminare şi instructaj: 26 iulie.

După stabilirea calendarului de internare, îmi refac ţinuta vestimentară, mi se înmînează cîteva hîrtii apoi ies la recepţia contabilă. Las hîrtiile pe tejghea şi mă aşez pe fotoliu. După 3 minute sunt invitat „la bară”. Mi se înmînează cardul de pacient al spitalului, o chitanţă pe care o plătesc pe loc şi tradiţionala motivaţie scrisă pentru totalul de pe chitanţă. Să examinăm împreună:

Taxa de primă înmatriculare (denumită în altă parte diagnostic în premieră): 2700yen
La partea strict medicală, am plătit 5500yen, însă în motivaţia scrisă nu apare testul APG, ci numai investigaţia cu: ultrasunete pulsative şi analiza efectului Doppler. Acuma, ori a uitat cineva să consemneze testul cu pricina, ori cele două investigaţii sunt contopite contabiliceşte. (vom vedea mai încolo)
Total 8200yen, din care coplata (30%) 2460yen. Atît am şi plătit.

Ce observăm? Obsevăm că la două unităţi medicale, ambele private, taxa de primă înmatriculare este de 2700yen. Dacă aş fi apelat la o a treia, sunt sigur că aş fi plătit tot atît. Dacă aş fi mers şi la o a patra în regim de urgenţă, taxa de urgenţă ar fi fost la fel ca la spitalul Onabe (2700+2300yen).

Cum e posibil? Nu e piaţă liberă? Veţi zice.
Conspiraţioniştii ar zice că e un cartel îndreptat împotriva pacientului.
Eu cred că e vorba despre un act normativ prin care, la serviciu identic se plăteşte taxă egală. Desigur, mă refer la serviciile medicale şi administrative acoperite de asigurările de sănătate.

Este bine să facem diferenţa dintre actul medical şi decontarea lui. Actul medical aparţine unui segment al medicinii, costul său însă, ţine de finanţe.
Casa de asigurări de sănătate este o instituţie financiară, nu medicală. Aşa cum BNR stabileşte cursuri de referinţă, dobîndă de referinţă etc., tot aşa, tarifele medicale acoperite din asigurări sunt normate. Diferenţa este că dobînda de referinţă a BNR are o valoare minimală (limitează în jos) în timp ce taxa de primă înmatriculare a pacientului este una maximală (limitează în sus).

(va urma)

★ Sănătate şi responsabilitate (V) – Diagnostic: vene varicoase

Posted in Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/10/06

(urmare din numărul trecut)

După un „appo” telefonic, cad de acord cu data şi ora la care să mă prezint la spitalul Takanobashi. Mă înfăţişez la recepţia contabilă cu trimiterea în plic. Spun doar la ce medic merg. Arăt cardul de sănătate, mi se întocmeşte registrul, capăt cardul înapoi şi sunt îndrumat cu un bon la recepţia/ dispeceratul medical(ă) din acelaşi hol. Dau bonul şi mă aşez pe una din banchete, cu ochii în televizor (foarte rar am ocazia). După vreo 30 de minute sunt invitat înăuntru. Sunt pus să îmi scot cîteva piese vestimentare, apoi sunt băgat într-o încăpere cu un pat şi cu o instalaţie computerizată.

Debitmetru integrator (v. mai jos explicaţiile)

Sunt întins pe pat. Mi se aşează sub una din gambe cubul acela negru din imagine. Mi se înfăşoară în jurul gambei un manşon gonflabil cu aspectul unuia de tensiometru, dar mai mare şi mai lax. Microcompresorul porneşte. Îmi umflă manşonul ce începe să mă strîngă fără să mă sugrume. Compresorul se opreşte. Dintr-o seringă mare de plastic, operatoarea calibrează aparatul. Sunt apoi pus să stau în picioare, răstimp în care, nu-i aşa, gravitaţia îşi trăgea dreptul. Picătură cu picătură. Rezultatul a ieşit sub forma unei curbe ascendente, semn că nu tot returul îmi mergea la inimă, ci se acumula şi mărea implicit presiunea din manşon. A urmat apoi manometria în dinamică. Sunt pus să încordez ritmic muşchii gambei*). A rezultat o curbă în zig-zag. Apoi operaţia s-a repetat la celălalt picior.

Rezultatul l-am primit în cabinetul medicului, într-o formă comprehensivă (exprimat în ml/s):

Desigur, nu era să îmi dea manograma, pentru că nu aş fi înţeles nimic din ea. Deşi intuiesc că curba netedă ascendentă indica acumularea hidrostatică de sînge, cea în zigzag, refluxul forţat din venele profunde, iar prin unirea maximelor de presiune dinamică, ar rezulta tot o curbă ascendentă ce ar indica, aproximativ, cît din curgerea profundă evadează către venele varicoase (superficiale)**). În orice caz, e vorba de măsurarea a două regimuri tranzitorii.

Din schiţa pe care am primit-o, rezulta că piciorul stîng era afectat cu gravitate medie (cca 6 ml/s) iar cel drept cu una mică spre medie (aproape 4 ml/s).

O mică descriere a aparatului. Se poate vedea, pare un 286 (din 1990) cu două unităţi de floppy, semn că aplicaţia de interpretare a probelor se încarcă de pe dischetă. Şi cred că legătura cu manometrul este una serială simplă. Iată că nu e nevoie de instalaţii puternice, cu care personalul să poată juca Warcraft în lungile zile de vară. De fapt, calculatorul asistă un manometru, suplineşte un cronometru şi un scrib (imprimanta).

După trebuşoara asta, sunt invitat în cabinetul medicului chirurg, unde sunt urcat pe un mic podium. Sensei îmi trage gmbele în poză cu aparatul de la gît, apoi asistenta mă unge cu gelul de ecograf. Sensei îşi plimbă sonda ecografului pe la inghinal, şi, la un moment dat, mă pune să încordez o dată muşchii pulpei. Pe ecran apare clar circulaţia parazită din safenă în safenă. Interesantă a fost interpretarea imagistică a programului informatic. Cum mi-am încordat piciorul, bypass-ul sanguin (parazit) s-a colorat în roşu. Imediat m-am uitat la pulpă să văd dacă nu cumva sîngele din poză mi-a ieşit şi din corp. Pe o imagine alb-negru să vezi dintrodată o culoare, este surprnzător. La piciorul celălalt însă, sîngele s-a colorat în verde***). Neştiindu-mă moluscă, nu m-am mai impacientat.

Se pare, zig-zag-ul manometric a fost confirmat ecografic. Simt mirosul de sînge…

Sensei îşi deschide laptopul şi îmi arată fotografii cu cazuri grave. Ulceraţii, gangrene pînă la os, amputaţii. Mă întreabă cum am ajuns la el. Îi povestesc că sunt niţel catehizat în ale igienei, că tratarea varicelor era un plan mai vechi de viaţă şi că am profitat de accidentul de la mînă pentru a intra „pe picioare” în normalitate.

Din păcate, la bărbaţi cel puţin, varicele sunt luate în uşor cam pe toate meridianele, deşi pagubele provocate de neglijarea lor sunt imense. Înafara tratamentelor tardive, invalidante, riscul cel mare este cel al sindromului Economy Class****) adesea fatal. Statistic, deşi mai expuse la varice (sarcină, ortostatism prelungit în gospodărie sau la slujbă) femeile sunt mai responsabile. E drept, au norocul ca, ţinînd seama de propensiunea pentru conservarea Frumosului anatomic, să ajungă la medic în stadii mai uşoare.

Diagnostic: vene varicoase.
Tratament: chirurgical

(va urma)

–––––-
*) Muşchii gambei sunt fiziologiceşte consideraţi a doua inimă. De aceea, reologia sanguină a picioarelor are importanţă în calitatea vieţii.
**) Aşa cred că s-ar explica de ce mersul pe jos, deşi ar trebui să dinamizeze întregul subsistem, are eficienţă limitată sau nulă în combaterea varicelor.
***) Pe semne, curgerea parazită era cantitativ codificată cromatic.
****) Sindromul a fost descoperit pe cale satatistică, în urmă cu numai vreo două decenii, la pasagerii companiilor aviatice. După zboruri lungi, la 20-45 de minute de la aterizare, unii pasageri păţeau un infarct (pulmonar, cerebral, de cord). S-a observat că nu prea se îmbucau grupele de vîrstă cu datele nepasagerilor, şi nici cu cele ale pasagerilor de la clasa Business. Cauza sindromului este staza sanguină prelungită. Se formează cheaguri care, odată puse în mişcare, pot înfunda cu rezultate fatale vasele unui organ vital. De atunci încoace, stewardesele nu se mai încruntă cînd pasagerii se plimbă prin avion, şi niciodată nu întîrzie să aducă paharul cu apă cerut de pasager. Uscăciunea din avion este de asemeni un factor favorizant. La sete, sîngele se îngroaşă şi coagulează mai uşor. Ulterior s-au găsit şi în medicina muncii aplicaţii ale igienei circulatorii. Un operator la calculator este dator să se mişte cel puţin 5 minute pe oră, şi fără ca şeful să îi zică ceva.

● Gramatică, aritmetică şi Constituţie

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/10/05

Toată lumea e de acord că Parlamentul este bicameral. Am arătat într-un articol ce reproduce o sesizare trimisă Avocatului Poporului, că structura Parlamentului suferă de un bruiaj, numit monocameralism, şi tot acolo am arătat că nici reprezentativitatea nu este respectată în plenul camerelor reunite.

Am mai arătat şi că 1=2 cînd e vorba de numărul camerelor şi că 1=3 (mai precis 2,3) cînd vine vorba de reprezentativitatea relativă.

Am greşit atunci cînd am spus că Parlamentul este şi bicameral şi monocameral. Este de fapt tricameral. Pe scurt: 2=3.

Puteţi să nu mă credeţi pe cuvînt. Număraţi numai regulamentele în vigoare în Parlament: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul sedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Sunt trei? Sunt. Mai mult, sunt trei birouri permanente, iar pentru fiecare domeniu sunt cîte trei comisii. Deci, parlament tricameral.

Acuma, să vedem cît de constituţionale sunt şedintele camerelor reunite. Să vedem şi cum se numesc membrii adunării. Aflăm tot din regulament: deputaţi şi senatori. Întrucît regulamentul cu pricina îi tratează fără discriminare, numindu-i la grămadă deputaţi şi senatori (daţi un search pe textul ragulamentului) rezultă că deputaţii sunt egali cu senatorii, deci, împreună, se numesc deputaţi-şi-senatori (cu singularul deputat-şi-senator) categorie distinctă de cea de deputat sau de cea de senator. Avem aşadar, cum ar veni: locotenenţi, colonei, şi locotenenţi-colonei.

Va să zică, avem două categorii de delegaţi ai poporului, ce la un moment dat nu se mai deosebesc unii de alţii atunci cînd sunt în şedinţă comună. (mi-a spus-o chiar Avocatul Poporului).

Ce ne facem?

Art.71 zice:

(1)Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

Iar Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei şi Senatului se referă tocmai la (literal:) [virgulă] deputaţi şi senatori. Asta înseamnă că, din moment ce ambele categorii de delegaţi se reunesc sub un statut comun şi au votul neponderat, (votul unui senator este egal cu cel al unui deputat ) înseamnă: fie deputaţii sunt în acelaşi timp şi senatori (şi viceversa), fie nici deputaţii, nici senatorii nu au dreptul de a participa la şedinţele comune ale celor două camere întrucît devin cu toţii deputaţi-şi-senatori. În ambele cazuri sunt sunt incompatibili, articolul 71, făcînd referire tocmai la deputaţi şi senatori (ca şi regulamentul Camerelor reunite de altfel) iar nu la: ŞI deputaţi ŞI senatori, cum ar fi normal şi gramatical. În mod pervers, indiferent de felul în care citim art. 71(1), şedinţele camerelor reunite sunt TOATE neconstituţionale, întrucît, prin interdicţia de la art. 71(1), Constituţia defineşte reuniunea camerelor ca mulţime vidă. Aşadar, o inovaţie matematică: A ∪ B = 0 Asta înseamnă în mod necesar că, şi A, şi B, sunt mulţimi vide. Pe româneşte, două mulţimi găunoase.

În oricare din versiuni însă, omogenizarea impusă în plenul camerelor reunite îi transformă pe deputaţi şi pe senatori într-o a treia categorie de delegaţi. Categorie ce nu are nici măcar o denumire clară.

Clară este însă legătura dintre relaţia 2=3 şi buimăcia axiologică a normelor legale secretate de instituţiile statului.

–––––––

-Profesia?
-Medic primar.
-Ori medic, ori primar? Dar, ia, stai! Ai făcut facultatea?
-Da.
-Păi, atunci eşti medic.

★ Sănătate şi responsabilitate (IV) – Cine plăteşte chiuretajul la cerere?

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/04

(continuare din numărul trecut)

Am văzut ieri că naşterea, fiind o stare fiziologică, nu este acoperită de asigurările medicale. În schimb, proximitatea comunitară preia achitarea integrală a costurilor, în baza cutumei comunitare instituţionalizate.

Consecinţa nexă este: dacă sistemul public al asigurărilor de sănătate nu preia nimic din costurile naşterii, nu este dator să acopere nici chiuretajul la cerere. Întrucît rezultatul chiuretajului nu are efecte pozitive în plan demografic, ci nule (sau negative, depinde din ce loc priveşti) nici comunitatea nu este moralmente datoare a-l compensa în vreun fel.

Cu alte cuvinte, chiuretajul la cerere rămîne a fi acoperit pecuniar, 100%, de către responsabilul legal, recte, de către unul sau ambii conceptori.
Mai mult, unităţile sanitare subvenţionate din bani publici nu am auzit să preia vreo „comandă” de chiuretaj la cerere. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ar reprezenta o dovadă de coerenţă morală.

Aşadar, hăituirea gravidei demisionare o poate duce numai în clinici private, unde, un chiuretaj la cerere (cu o zi de internare) costă puţin peste jumătate din totalul unei operaţii cezariene (care presupune în medie 12 zile de internare).
Dacă avortul provocat are loc înafara sistemului medical, şi intervin complicaţii, atunci, gravida demisionară poate activa serviciul public de ocrotire a sănătăţii, însă costurile intervenţiei medicale (nu paramedicale) de urgenţă*, şi eventuala spitalizare, rezultatele invalidante etc. pot provoca o pagubă mai mare decît chiuretajul într-o unitate medicală privată.

Desigur, alta e situaţia în care întreruperea sarcinii are loc din motive medicale fortuite sau iminente (traumatisme, boli ce pun în pericol viaţa fătului sau a gravidei etc.). Intervenţiile motivate de stări patologice sunt acoperite de asigurările de sănătate în proporţia înscrisă pe cardul de sănătate, cu disjuncţia descrisă în articolul de ieri.

Dacă însă rezultatul stărilor patologice din perioada gravidităţii este un prunc prematur viabil, atunci, intervine cutuma comunitară.
Dacă rezultatul este moartea fătului, atunci, casa de asigurări de sănătate devine debitoare solidară cu pacienta.

Iată cum, mecanismul de plăţi pronataliste de interes local protejează morala publică, echitatea, responsabilizează atît părintele cît şi comunitatea şi descurajează practica întreruperii de sarcină ca metodă antinatală. Per ansamblu, subsecvent, scăderea frecvenţei chiuretajelor scade implicit apăsarea ulterioară pe sistemul public de asigurări de sănătate, prin scăderea morbidităţii date de sequela.

––––––
* am văzut în altă parte care sunt costurile suplimentare la urgenţe.

★ Sănătate şi responsabilitate (III)- Dacă Sfînta Fecioară ar naşte la Giuleşti…

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/03

(digresiune după numărul trecut)

…Iosif ar trebui să achite integral cheltuielile de spitalizare.
Desigur, vorbesc despre o maternitate Giuleşti întemeiată pe raţiune şi pe tradiţia comunitară populară, iar nu pe delăsare.

Crud, ca rugul colectiv de la Giuleşti, nu? Ei bine, nu e chiar aşa.

Permiteţi-mi să întrerup din nou firul narativ început în altă parte şi continuat în articolul precedent (urmaţi steaua din titlu, sau căutaţi pe blog: „★ S”), pentru a vedea împreună ce valori serveşte sistemul de sănătate japonez.

Am pomenit echitatea, circumscrisă Binelui.
Chiar dacă nu am spus-o explicit, prin prezentarea chitanţelor şi a preţurilor unitare ale procedurilor medicale şi administrative, deducem că a doua valoare este transparenţa, circumscrisă Adevărului.
Nu am pomenit nimic de Frumos. El este prezent, dar în relaţiile cu pacientul şi în relaţiile dintre pacienţi. Politicos, prevenitor, pentru că aşa e frumos. Din punctul de vedere al sănătăţii însă, Frumosul este administrat cu restricţii, cele mai multe obiective.

Ce valori NU serveşte sistemul japonez de sănătate?
Nu serveşte Maibinele, Maiadevăratul şi nici Maifrumosul. Să le luăm pe rînd:

Maibinele

Sistemul de sănătate suportă doar recuperarea anatomică şi funcţională, în limita datelor obiective, dar nu îmbunătăţeşte funcţional organe şi ţesuturi dincolo de limitele naturale, puse de Dumnezeu pacientului. Tot ceea ce reprezintă o depăşire a limitelor naturale iese din jurisdicţia sistemului de asigurări de sănătate. De pildă, dacă vrei o lungire de penis, sau reducerea debitului de sudoare „la sursă”, plăteşti integral.
În general, sistemul nu acoperă stările fiziologice (naturale* sau supranaturale), ci numai stările patologice. Dacă, de pildă, unei femei îi vine ciclul menstrual în spital, nimeni nu e obligat să îi tamponeze scurgerea, decît dacă femeia se află în imposibilitatea de a se îngriji singură. Însă costul materialului absorbant şi-l acoperă singură.

Maiadevăratul

Transparenţa vine să instaleze încrederea generală (între pacient şi sistem şi între sistem şi terţi). Excesul de transparenţă însă, ar atinge pudoarea, ar viola dreptul la intimitate, ar lăsa descoperite date cu caracter personal.

Maifrumosul

Maifrumosul nu este o valoare perenă. El se limitează la moda vremii. Sistemul asigurărilor de sănătate nu plăteşte burduşirea sînilor, tatuarea şi dez-tatuarea, scoaterea aluniţelor din motive estetice.
Cromatic, procedurile medicale suportate de asigurări se limitează la ochiometru. Un dinte fals acoperit de asigurare poate avea culoarea uşor diferită, dacă e în faţă, sau total diferită dacă e măsea. Alinierea cromatică însă, (cu analizor de culoare pe 16biţi) se achită integral de către pacient, şi numai la cerere. La fel, alinierea geometrică a dinţilor.
O cicatrice acoperită de asigurări poate rămîne niţel mai vineţie. Însă uniformizarea cromatică şi geometrică a cicatricei este o procedură separată şi cade în totalitate în sarcina pecuniară a pacientului. Deşi, istoric, chirurgia s-a născut în frizerie, asigurările de sănătate nu acoperă vopsirea părului, manichiura şi nici albirea dinţilor.

Aşadar, am văzut limitele de competenţă ale sistemului de asigurări medicale. Acum să vedem de ce naşterea în spital nu este acoperită de asigurările de sănătate:

În toate tratatele de obstetrică, naşterea este definită ca stare fiziologică. Este adevărat, naşterea poate fi uşoară, grea, invalidantă sau mortală pentru mamă, pentru făt sau pentru ambii. Însă actul naşterii nu este recunoscut ca patologic, chiar dacă naşterea are loc prin „harakiri”**, din mai multe motive:
Stările fiziologice pot fi teoretic depăşite şi acasă.
Naşterea cuprinde o transformare de stare civilă. Are mai multe în comun cu demografia, cu comunitatea, decît cu medicina. Aşa cum sistemul de sănătate nu este dator să achite cheltuielile de mormîntare, tot aşa, naşterea este pe cheltuiala titularului (familiei). Odată născuţi, cu o moarte toţi suntem datori. Dacă statul nu ne plăteşte moartea, de ce ne-ar plăti naşterea?
Un locuitor al oraşului Fukushima nu este dator ca, prin intermediul sistemului de asigurări de sănătate să achite (indirect) naşterea unui prunc la Hiroşima. Ar fi inechitabil ca locuitorii unei zone în curs de depopulare să achite costurile naşterilor din zonele prolifice.

Acuma, după ce am văzut partea „crudă” a naşterii, să vedem partea ei omenoasă.

Am spus că actul naşterii este considerat o stare fiziologică. Însă îngrijirea medicală a gravidei pînă la termen este acoperită de asigurări, exact în condiţiile puse de medicina preventivă şi de cea curativă (în cazul complicaţiilor sarcinii). Aşadar, sistemul de sănătate îşi ia răspunderea pentru sarcinile însoţite de patologie, dar nu pentru naştere.

Bine, veţi zice, dar cum e posibil să laşi o mamă să plătească cei 250.000yen (în cazul operaţiei cezariene) şi să îi pui în faţă principii? Iată cum:

La cîteva zile de la naştere, pruncul devine membru oficial al comunităţii. De aceea, reprezentantul comunităţii, mai precis: primăria, prin serviciul social, achită integral toate costurile aferente naşterii, mai puţin costurile materialelor şi obiectelor aduse de mamă de acasă, sau cumpărate de la punctul comercial din spital (burtieră, materiale absorbante, scutece etc.)

Practica cu pricina are mai multe motivaţii, toate solide.
Administrativ, este vorba despre un „şantaj” bun. Ţi se restituie cheltuiala prilejuită de naştere DUPĂ ce ai înregistrat pruncul. În acest fel, se încurajează intrarea în legalitate a cetăţenilor.
Comunitar însă, practica nu face decît să instituţionalizeze un obicei (cutumă?) specific societăţilor rurale.

Am spus-o în mai multe rînduri, japonezii nu sunt un popor de samurai, ci, ca şi românii, un popor de ţărani. Amintiţi-vă de servituţile voluntare de la ţară. De ajutorul comunităţii la construirea unei case, de darul de la nuntă, de la botez etc. Aşa e şi în Japonia, cu excepţia mormîntărilor, care sunt tot cu dar (niciodată strigat, dar consemnat cu grijă în registrele familiei decedatului, pentru întoarcerea lui atunci cînd familia contributoare va fi în aceeaşi situaţie).

În acest fel, iată, prin grija comunităţii, o naştere costă cu mult mai puţin decît ar fi fost în stare să acopere sistemul asigurărilor de sănătate. Este o subsidiaritate în spiritul oricărei viziuni de dreapta, o subsidiaritate ce nu pune presiune pe serviciul asigurărilor de sănătate. O subsidiaritate care coagulează comunitatea, în loc să o dezbine. Pentru că recunoştinţa uneşte numai atunci cînd motivele de recunoştinţă sunt reciproce. Simultan, sau prin rotaţie. Iar dacă vreun membru al comunităţii ar protesta împotriva practicii pomenite, oprobriul s-ar abate asupra lui, iar nu asupra beneficiarului ajutorului.

Socialiştii, invocînd politica pronatalistă, ar supralicita cu Maibine. Nu numai costul aferent naşterii să fie acoperit integral de către asigurări (deşi am stabilit că nu există naştere patologică, ci eventual doar sarcină însoţită de oarece patologie), dar şi ajutorul de la primărie să fie livrat.

Este o atitudine populistă, ce ar otrăvi climatul prin acreditarea ideii că naşterea ar fi prilej de pricopseală. Ar fi un umanism ipocrit, care ar sfida tocmai munca, valoare, culmea!, clamată de către socialişti. Ar genera în acet fel cultul nemuncii, pervertind moravurile noului născut încă din faşă.

În Japonia, pînă şi socialiştii sunt de acord că, aşa cum nu există dublă impozitare şi nici dublă pedeapsă, nu există nici dublă recompensă.

Aşadar, dacă Sfînta Fecioară ar naşte în Hiroşima, ar fi asistată de oameni competenţi şi adevăraţi, iar nu de dobitoace. Nici în frig de grotă, nici în vipie de Giuleşti. Darurile magilor I-ar fi înmînate via serviciul social al primăriei, bineînţeles, după ce I se iau datele pentru recensămînt, iar Iosif prezintă chitanţele. (fără grijă, pentru că Irod e mort demult.) În acest fel, oricine prunc are liber la a fi întruparea lui Hristos. Iar magii sunt toţi membrii comunităţii.

Bună ziua, fătul meu! Să facem cunoştinţă:

(va urma)

–––––-
* Se cuvine o precizare. Asigurarea medicală poate acoperi numai stările fiziologice induse din raţiuni terapeutice. Nu însă pe cele naturale sau cu substrat religios. Însă expertiza conexă unora din stările fiziologice poate fi acoperită din asigurări. Ca, de pildă, diagnosticul de sarcină şi prescripţia dietei alimentare în spital sau în ambulatoriu.
** Literal (slang): tăierea burţii – operaţie cezariană (termenul academic este teiousekkai – calc lingvistic corespunzător)

★ Sănătate şi responsabilitate (II) – Cît mai costă decimetrul pătrat de plasture?

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/02

(continuare din numărul trecut)

A doua zi m-am reînfiinţat pe propriile-mi picioare, la spitalul Onabe, pentru pansament şi reglare de cont.

Sunt invitat să stau pe un fotoliu în faţa camerei de gardă. Îmi cad ochii pe niscai scrisori de recunoştinţă înrămate şi atîrnate pe pereţii holului. Una, proaspătă (30 noiembrie 2010) de la fostul primar Akiba, pentru cooperare (probabil în medicina de urgenţă subscripţia la construirea noului stadion de baseball):

…şi o scrisoare de acreditare şi mulţumiri, din martie 2008, primită de la directorul spitalului universitar. Este de notat prezenţa termenului ideal ca atribut pentru calitatea asistenţei medicale. Breasla îşi fixează întîi idealul, cum e firesc, şi apoi tinde către el. Fiecare unitate, şi toate împreună.

Se pare că unităţile private mijlocii au rolul să scadă presiunea din spitalele mari, preluînd urgenţele minore şi falsele urgenţe. E de notat că spitalele mijlocii nu asigură urgenţa în fiecare zi, ci, prin rotaţie, poate numai o zi pe săptămînă, sau chiar mai rar. În orice caz, un telefon la dispeceratul de urgenţă* îl poate lămuri repede pe cel în nevoie.

Diferenţa de preţ între spitale, practic este inexistentă, ceea ce asiguratului îi simplifică opţiunea dpdv pecuniar, şi în acelaşi timp le înlătură orice suspiciune de clientelism celor îngrijoraţi de cum sunt cheltuiţi banii de la casa de sănătate.

Dar, ca să nu ne mai lungim, să trecem în camera de gardă. Printre amabilităţi, îi sugerez asistentei, atătîndu-i gambele-mi nervuroase, de mai jos de şpilhozenii cu care obişnuiesc să umblu vara, că aş dori şi o investigaţie şi eventual un tratament chirurgical pentru varicele mele. Mi-a răspuns că la următorul pansament va fi şi medicul. Mulţumesc. Ies şi mă aşez pe un fotoliu în faţa ghişeului fişier. Operatoarea mă cheamă, îmi înmînează cardul de pacient (pentru spitalul Onabe), îi dau poliţa de gaj, îmi dă restul la bancnota lăsată de cu seară, două chitanţe şi două motivaţii detaliate pentru banii încasaţi.

Am ajuns şi la partea de contabilitate. Acum, vă rog, nu mă întrerupeţi, că lucrez cu cifre. 🙂

Traduc uşor mecanic:
[Extern] / Chitanţă pentru consumul de diagnostic şi tratament / data:–
Numărul pacientului
Numele pacientului / data facturării–
totalul acoperit de asigurare: 1.173puncte (1 punct = 10yen n.m.)
raport de coplată: 30%
coplată: 3.520yen
total la ghişeu: 3.520yen

(probabil, totalul de la ghişeu are un corespondent la interfaţa cu casa de sănătate, pentru diferenţă)


Acum să vedem pe ce dădui banii:
diagnostic în premieră: 270px1
suprataxă la diagnosticul în premieră înafara programului: 230px1
reparat mai puţin de 5cm de plagă superficială (literal: fără atingerea tendoanelor musculare şi a organelor interne): 658×1
xilocain 1% 5ml, ser fiziologic 100ml: 15×1
total: 1.173p

Sufixul numeric x1 pare să prevină falsificarea numerelor.
Va să zică, costul real a fost de 11.730yen (cca. 100 euro) din care am plătit 30%.
Trebuie să adaug că am refuzat pe răspunderea mea (fără să trebuiască să semnez ceva) antibioticul şi antidolorificul. Evoluţia ulterioară a plăgii mi-a validat refuzul.
Mai departe:

Cu scuze, am ales o chitanţă din a treia zi, dar care arată ca cea din a doua. Acelaşi tipic. Mai interesant este punctajul:

reexaminare: 69×1
pansarea plăgii (sub 100c㎡): 45×1
total: 114p

Acum, despre varice. Medicul mi-a spus că spitalul Onabe nu are secţie de chirurgie vasculară, dar îmi dă o trimitere la spitalul Takanobashi-Chuo. Şi îmi înmînează scrisoarea de recomandare. Plicul era pregătit dinainte. Acum să vedem cît costă o trimitere, şi cine plăteşte:

Observăm că articolul de calculaţie cu pricina iese din domeniul practicii medicale propriu-zise şi intră la capitolul: administraţie medicală, subspecia: oferirea de informaţii de interes medical, dar este suportat în aceeaşi proporţie de casa de asigurări de sănătate.

================================================
(Linia de mai sus se va regăsi probabil şi în următoarele postări. Ea indică graniţa dintre poveste şi judecăţile strict etice.)

Să recapitulăm: mă tai la mînă, o clientă îmi cheamă salvarea, mă răsfăţ pe bancheta dubei, medicul mă repară la spital, apoi, pentru că tot m-am mobilizat, solicit şi alte reparaţii.

Sunt trei servicii de care am beneficiat: un serviciu public gratuit (de transport şi prim ajutor), unul medical cu coplată, şi încă unul, administrativ, tot cu coplată.

Dacă facem socoteala că trei oameni au cheltuit rotund 2 ore-om, un litru de benzină şi cîteva minute de contabilitate internă, doar pentru ca eu să îmi scurtez vacanţa fortuită cu o oră, rezultă o pagubă considerabilă pentru societate. După uşurinţa cu care a fost apelat, seviciul gratuit este mai susceptibil la abuz, ceea ce face mai greu de optimizat şi, paradoxal, mai scump, un serviciu gratuit decît unul cu coplată. Asta, una la mînă.

A doua la mînă: sunt două drepturi fundamentale puse în joc. Dreptul la viaţă şi dreptul la sănătate. Ambulanţa asigură doar primul ajutor. Adică restaurează viaţa. Misiunea sa, odată îndeplinită, se intră pe terenul dreptului la sănătate. Dreptul la viaţă este unul negativ, şi de aceea readucerea la viaţă este gratuită. În schimb, dreptul la sănătate este unul pozitiv. Drepturile pozitive sunt mai slabe decît cele negative. Sunt mai aproape de privilegii. Privilegii fără şmotru nu există. Ar fi imoral ca bolnavii închipuiţi să abuzeze de dreptul la sănătate în dauna celor veritabili doar pentru că statul e cumsecade şi risipeşte banii gratis. Cînd coplata se interpune la exercitarea dreptului la sănătate, atunci, ipohondrul se gîndeşte de două ori înainte de a clama dreptul cu pricina. S-a observat efectul benefic al coplăţii în restaurarea echităţii, în Germania, unde, tariful de bază (taxa de reexaminare, cea de 69 de puncte din exemplele mele) a crescut de la zero, cît era înaintea reformei, la 5 sau 10 euro. Măsura a spart cluburile gospodinelor, formate ad-hoc în antecamerele medicilor.

Opoziţia la coplată nu ar trebui să fie atît de mare, atîta timp ea se practică demult. Dau exempul Justiţiei. Jusitiţia se protejează de abuzul de drept, de procesomanie, prin nenumăratele taxe de timbru, de plic, de pap şi Dumnezeu le mai ştie. Ba, în Sănătate exista coplată şi înaintea oficializării ei. Atît că se numeşte şpagă şi este mai nocivă moral chiar decît imoralitatea dată de gratuitatea serviciilor medicale, întrucît are mai degrabă proprietăţi de taxă interlopă de protecţie. Mai corect ar fi: supraplată. Dacă socialiştii chiar îşi doresc echitate, păi, coerent (i)moral ar fi: fie să militeze şi pentru Justiţie gratuită necondiţionat, fie pentru coplata în toate instituţiile conexe drepturilor pozitive.

Ca o concluzie generală, gratuitatea infantilizează şi are mare potenţial în dezbinare, în timp ce coplata responsabilizează şi armonizează.

Mai sunt şi alte beneficii ale coplăţii. Le voi dezvălui la momentul potrivit.

(va urma)

––––––––––
* Acum cîţiva ani, fiul meu a căzut de la etaj, circa 3m, ocazie cu care am aflat că nici măcar spitalele mari (de pildă spitalul Funairi, cu o secţie mare de pediatrie) nu au totdeauna serviciu de urgenţă. Atunci am fost îndrumaţi la unul privat, dar care a fost capabil să facă chiar şi scanarea tomografică.

▲ O nouă ordonanţă de excluziune socială a grupurilor de criminalitate organizată

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/01

Pe lîngă legislaţia penală japoneză, cea civilă cuprinde o serie de prevederi explicite privind raporturile dintre bandele criminale şi terţi.

Viziunea este una de hăituire în nevoile primare, atît a membrilor bandelor criminale cît şi a eventualilor colaboratori sau complici. Astfel, nevoia (primară) de adăpost este condiţionată de lipsa unei legături cu grupurile de criminalitate organizată. Orice contract de închiriere a unei locuinţe cuprinde clauze comune, şi clauze particulare. În clauzele comune tuturor contractelor sunt incluse condiţii de etică publică:
Chiriaşul nu are voie să consume substanţe interzise în locuinţă.
Chiriaşul nu are voie să facă parte sau să aibă legături cu vreun grup de criminalitate organizată.
Chiriaşul are obligaţia să folosească locuinţa fără să producă zgomote puternice.
Oricare din cele trei clauze, o dată, sau, după caz, în mod repetat, igonorată, duce la desfacerea contractului de închiriere şi la evacuarea chiriaşului.

Acum cîţiva ani s-a înregistrat şi o premieră cu valoare de normă juridică. Un tribunal din Hiroşima a decis evacuarea chiriaşului unei locuinţe sociale, întrucît a fost dovedit că subiectul făcea parte dintr-un grup de criminalitate organizată. Este o decizie îndrăzneaţă, mai ales în condiţiile în care, locuinţele sociale sunt ultima expresie şi redută a „cumsecădeniei” socialistoide, iar chiriaşul supraprotejat.

În urma repetatelor scandaluri ce au pătat obrazul actorilor de kabuki şi pe cel al luptătorilor de sumo*, legături interlope dovedite, făcute de cîţiva exponenţi ai celor două bresle, fapte ce au dus chiar şi la anularea turneului de sumo de la Nagoya, legiuitorul s-a simţit dator să intensifice lupta antimafie.

De azi** intră în vigoare ordonanţa de hăituire teritorială a mafioţilor. Noua normă cuprinde prevederi preventive şi punitive. Între cele preventive se numără interdicţia de a deschide un sediu de clan la mai puţin de 200m de o unitate de învăţămînt. De asemeni, cei aflaţi în raporturi comerciale cu mafioţii suportă sancţiuni pecuniare (penale sau contravenţionale) dacă raporturile comerciale sunt dovedite. Mafioţii îşi pot teoretic deschide sedii, dar niciun meşter nu va putea să le (re)facă zugrăveala, sau să le schimbe geamul fără să fie pedepsit. Mafiotul trebuie să înţeleagă că locul său este fie unul onorabil în comunitate, dar după ce renuţă la perniciosul nărav, fie unul nedemn, la periferia ei. Cale de mijloc nu există. Iar pentru aceasta, elementul cheie în aplicarea ordonanţei este cetăţeanul. Totul făcut în lumina subsidiarităţii***.

Pe lîngă tradiţionalele patrule mixte de cetăţeni şi poliţişti, hăituirea teritorială a mafioţilor se va manifesta pe domeniul public şi prin intensificarea demonstraţiilor de interes local, chiar şi la nivel de cartier, în aşa fel, încît mafioţii să înţeleagă că nu sunt bineveniţi. Rînd pe rînd, aşezările se vor declara zone libere de mafioţi. Blocadă pas cu pas.

Cu titlu experimental, repelenta ordonanţă a fost aplicată într-un cartier din Tokio şi într-un oraş din Okinawa. Rezultatele au încurajat legiuitorul să o extindă pe întregul teritoriu.

După cum v-aţi dat seama, japonezii nu atacă heirupist-buldozereşte, ci prin împresurare, pas cu pas.

––––––-
* atît kabuki cît şi sumo sunt activităţi culturale subvenţionate din bani publici. Compar cu inculpatul interlop senator Cătălin Voicu, şi el mafiot prin complicitate, (dacă nu staroste) plătit tot din bani publici, dar care şi-a reluat fotoliul de parlamentar imediat ce a ieşit din arest. Etică? Cine dă doi bani pe ea, cînd mafioţii sunt Legislativul, iar Legislativul, mafia?
** Tot azi, în România, intră în vigoare noile coduri, iar judecătorii încă se izmenesc la ele. Şi la noi. 😦
*** Subsidiaritate cuvînt uitat de Emil Boc.

%d blogeri au apreciat asta: