Fără buletin

● Dreptul „fundamental” la o parcare pe de-a moaca – (I)

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/08/28

Discursul candidaţilor la alegerile locale abundă în promisiuni de cheltuire a banilor publici pentru construirea de parcări şi megaparcări. Pentru a vedea cît de legitime sunt promisiunile, trebuie să vedem statutul ontic al automobilului. Ce este automobilul şi ce legătură poate avea el cu drepturile fundamentale ale omului, înscrise în Constituţie.

În general, lucrurile de la sine înţelese sunt şi cel mai greu de definit. Totuşi, ce este automobilul?
O unealtă de producţie ar zice unii. Alţii, un instrument de cîştigat timp. Iar alţii l-ar defini ca pe un obicet de lux cu care poţi agăţa piţipoance. Desigur, nu mi-am propus să epuizez toate motivele pentru a deţine un automobil. Mă voi mărgini doar la a-l defini prin prisma ontologiei dreptului.
În viziunea mea, automobilul este un sclav tehnologic cu statut de persoană juridică de drept privat. Întocmai ca o firmă, de pildă, are un „sediu social”, un act de identitate, un regulament de organizare şi utilizare. Poate fi vîndut şi cumpărat, dar nu poate fi absorbit sau contopit, ci eventual numai casat. La schimbarea proprietarului îşi poate păstra identitatea, semnalmentele, dar capătă totodată şi un alt număr de circulaţie. Automobilul trebuie să îndeplinească de asemeni, condiţii de inocuitate ce nu diferă esenţial de cele la avizarea unei fabrici, de pildă (limită de noxe, siguranţă în exploatare etc.). Pentru a-l conduce e nevoie de un permis, ce poate fi asimilat unui certificat de calificare. Aşadar, nu greşim atunci cînd considerăm automobilul ca avînd proprietăţi de persoană juridică. (Ceea ce îndreptăţeşte în realitate şi arestarea automobilului.) De altfel, proprietăţile imobiliare de pildă, sunt, în aceeaşi filozofie, persoane juridice. Cel puţin în Marea Britanie.
Ca orice persoană, şi automobilul are drepturi şi libertăţi. Dar drepturi şi libertăţi ajustate naturii sale. Vom vedea care sunt ele.

Scopul prezumat pentru care un automobil există este cel de a circula. Pentru a circula, este nevoie de bunul de utilitate publică, numit curent drum, şosea, autostradă, precum şi de dreptul de a circula, atît pentru automobil, cît şi pentru şoferul său. Cele două drepturi sunt separate şi condiţionate diferit. Statul e dator faţă de automobil doar cu suprafaţa de rulare, nu şi cu suprafaţa de parcare.

Într-un articol anterior am concluzionat că, în mişcare, doar dreptul de a merge pe jos este unul fundamental. A te folosi de orice alt mijloc de locomoţie înafara picioarelor (eventual a mîinilor) devine un privilegiu: acreditat şi/sau cumpărat. Aşadar, nu există un drept fundamental de a circula cu automobilul. A circula cu automobilul este întotdeauna condiţionat de ceva sau cineva. Cu cît mai rapid sau mai mare este vehicolul, cu atît mai severe sunt condiţiile împuse pentru circulaţie.

Observăm că a exploata un automobil implică atît cheltuieli de acreditare, cît şi cheltuieli de întreţinere. În cheltuielile de întreţinere intră şi cele de adăpostire a automobilului. Iar dacă proprietarul urcă şi pe autostradă, se adaugă cheltuieli de economisire a timpului, sub forma taxei de autostradă.

Dacă nu există un drept fundamental de a circula pe domeniul public altfel decît pe jos, nu există nici un drept fundamental de a lăsa în repaos un automobil pe domeniul public, aşa cum nu există un drept fundamental de a amplasa un magazin mobil (alt sclav tehnologic) în mijlocul drumului.

Statul nu e obligat să construiască parcări pentru maşini, pentru că i-ar nedreptăţi pe alţi deţinători de sclavi tehnologici. La limită, în baza iluzoriului drept de a parca pe de-a moaca, oricine ar putea reclama dreptul de a folosi domeniul public pentru a-şi clădi un siloz, o fabrică, un depozit etc. ba, chiar tupeul de a cere să i se construiască, din bani publici, unul.

Aşadar, cosntrucţia din bani publici a unei parcări, eventual gratuite, nu este echitabilă, aşa cum nu este echitabil accesul gratuit pe o autostradă construită din bani publici, din moment ce banii din buget se colectează nespecific, iar bunurile de utilitate vizate se adresează numai unora.
Spus cu alte cuvinte, prin construirea unei parcări în regie publică, din bani publici, statul ia de la săraci pentru a le da bogaţilor.

În episodul următor vom vedea care sunt soluţiile şi în ce condiţii se poate moralmente implica statul în construcţia de parcări.

(va urma)

★ Semnificaţia lui 6-3

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/08/23

Ieri, Curtea Constituţională a invalidat un referendum ce punea condiţia de cvorum. Am urmărit cu interes întreaga sofistică în interpretarea cifrelor furnizate de MAI. Am remarcat cît de troglodiţi sunt sofiştii parlamentari şi guvernamentali.

Mă aşteptam însă ca la Curtea Constituţională, scorul să fie clar şi rapid 9-0 în favoarea invalidării referendumului, din moment ce singura operaţie aritmetică constituţional valabilă era de a compara două numere. Cel scriptic al electorilor de peste 18 ani, şi cel al participanţilor la scrutin.
Am înţeles tribulaţiile judecătorilor în legătură cu actualitatea totalului nominal al potenţialilor electori (era firesc să se caute: morţii, debilii mintal, puşcăriaşii neradiaţi). Ele au fost legitime.
Ceea ce nu am înţeles este de ce, cu cifrele în faţă, trei judecători au decis că cvorumul fu sofistic atins, prin scoaterea din total a rezidenţilor în străinătate, a celor cu acte expirate etc.

Am ajuns la concluzia că cei trei judecători nu au citit nici Constituţia, nici Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Sau dacă le-au citit, nu au înţeles nimic. Altfel nu îmi explic de ce nu au considerat dreptul de vot ca fiind, aşa cum scrie în Constituţie, UNIVERSAL.

Cei trei judecători au comis o eroare calitativă fatală: au legat dreptul de vot de ceea ce omul deţine, iar nu de ceea ce omul este. I-au selectat din listă doar pe electorii care AU domiciliul în ţară şi care AU buletin de identitate în termenul de valabilitate. Mă mir că nu au selectat bărbaţii în dauna femeilor, bogaţii în dauna săracilor, românii în dauna neromânilor, şi ne-am fi trezit direct în secolul al XIX-lea, dar cu cvorum supraunitar.

Sigur, confuzia între A FI şi A AVEA este încă des întîlnită în înapoiata societate românească. Rău e că are promotori liberali şi socialişti. Nu mai departe, de vreo doi ani, un lider liberal susţine legarea dreptului de vot de vărsarea cel puţin a unui impozit în ţară. Cu alte cuvinte, tocmai cei care, alături de socialişti, încă din secolul al XIX-lea au militat pentru universalitatea dreptului de vot, încearcă să strecoare pe sub uşă votul cenzitar. Dacă adăugăm şi opinia patriarhului octogenar al sociaştilor, ce propune iobăgia electorală, prin retragerea dreptului de vot cetăţenilor români din bejenie, schizofrenia e gata. Tocmai cei care au impus istoric universalitatea dreptului de vot, vor să sugrume valorile pentru care mulţi înaintea lor s-au sacrificat.

Sper că am fost convingător, partidele din USL nu (mai) au treabă nici cu socialismul nici cu liberalismul. Din partea mea pot fuziona, pentru că, după atîtea acte anticonstituţionale, de subminare a statului de drept, pînă la desfiinţarea lor, tot o gaşcă de plutocraţi venali şi interlopi rămîn. Cei trei judecători de la CCR nu fac decît să le întreţină impostura.

★ Preşedintele poate reveni la Cotroceni. Acum!

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/08/22

Procedura de revenire la Cotroceni a Preşedintelui suspendat este una care nu ţine seama de principiile de bază ale cercetării judiciare. Ştiu, procesul este unul politico-jurdiciar, dar o similitudine tot putem face.

Considerînd suspendarea Preşedintelui, în vederea demiterii, ca pe o procedură penală, ar rezulta că procurorul este Parlamentul, procuror ce dispune arestarea preventivă. Curtea Constituţională ţine loc de Curte de apel.

Odată desfăşurat procesul care, din cauza deciziei juraţilor (Poporul) nu s-a mai ţinut, sau, mă rog, s-a încheiat cu un scor de „nevinovat”, cauza a devenit caducă.

De obicei, cînd cauza devine caducă, să zicem, sau instanţa (poporul) respinge cauza, în baza principiului clauzei celei mai favorabile inculpatului, sau se lasă cu achitare, iar Curtea de apel constată caducitatea/ lipsa vinovăţiei, eliberarea inculpatului se execută deîndată. Nu mai e nevoie nici de motivarea Curţii, nici de vreo audiere a procurorului. Totul se interpretează în favoarea inculpatului.

În mod normal, Parlamentul (procurorul) nu are nevoie de nicio solemnitate pentru restaurarea Preşedintelui. În orice caz, restaurarea Preşedintelui NU MAI DEPINDE DE PARLAMENT. Pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi procuror şi judecător.
Cum ar fi ca un nevinovat dovedit în instanţă, să mai stea în arest, la mîna procurorului, după încheierea procesului?

Aşadar, condiţionarea restaurării Preşedintelui de bulşitul cu solemnitatea parlamentară în plenul Camerelor reunite, şi cu sesiunea extraordinară, este un abuz, ce nu ţine seama de drepturile inculpatului. Preşedintele îşi poate relua locul de la Cotroceni din secunda următoare pronunţării deciziei CCR. Nici măcar motivarea, nici măcar publicarea în MOf. nu mai e necesar a premerge reinstalarea, întrucît este vorba despre un drept restaurat, iar totul trebuie interpretat în sensul apărării de urgenţă a tuturor drepturilor celui în cauză.
Un argument suplimentar în restaurarea de urgenţă a Preşedintelui ales este apariţia la PNL a interimarului. Ea reprezintă demisia lui de facto. Odată ce s-a afişat cu grangurii (penali) ai PNL, interimarul redevine preşedintele Senatului, iar Preşedintele ales poate merge liniştit la biroul său.

Locul de Preşedinte este vacant, iar Traian Băsescu trebuie deîndată să îşi reia prerogativele.

★ Un pont pentru „indignaţii” din USL

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2012/08/18

Se desfăşoară o acţiune extensă de identificare a fraudelor la referendumul de destituire a Preşedintelui. Rînd pe rînd, cu căciulile sub muscă, liderii USL se arată indignaţi de amploarea cercetării.

Din cifrele pentru participare, nu e greu să ne dăm seama că avem în faţă indicii de fraudă masivă. Liderii USL se bazau tocmai pe masivitatea ei pentru a descuraja cercetarea penală. Presimt şi o nouă cerere de inspecţie judiciară. Mă rog, nu acesta este pointu’ meu.

Cred că e important să folosesc chiar obstinaţia cu care USL încearcă să ascundă frauda, pentru a-mi promova viziunea despre rolul documentului de identiate în relaţia individ-stat.

Una din formele de fraudă pomenite, este cea de votare în baza buletinului expirat. Presupunînd că titularul este cel real, aceasta nu este o fraudă propriu-zisă, ci o pseudofraudă, deoarece legitimarea cu documentul de identitate expriat nu alterează natura procesului electoral. La scrutin se prezintă oameni în carne şi oase, iar nu buletine de identitate.

Bine ar fi ca USL să facă tot posibilul pentru a-şi înghiţi vorbele rele despre aşa-zisul abuz de a introduce în listele electorale persoanele cu buletinul expirat, şi să meargă pînă în pînzele albe pentru a scoate de sub urmărirea penală eventualii electori faţă de care procurorii ar invoca normele de organizare a alegerilor/ referendumului ce prevăd obligaţia ca documentul de identitate să fie în termenul de valabilitate. Prevederea este una abuzivă, neconstituţională.

Sper ca USL să ia în serios argumentele mele, altminteri prezente din belşug în cuprinsul blogului de faţă.

Dacă USL nu va face nimic pentru relaxarea în general a condiţiilor de identificare a persoanei, nu e nimic. Voi isca incidente similare. Lupta mea continuă, cu sau fără sprijinul (scrîşnit) al USL.

▲ Răspundem cititorilor – despre controale de la autorităţi

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/08/15

În urma articolului trecut despre cum se reînoieşte o autorizaţie de funcţionare a unui restaurant, cititorii au ridicat cîteva întrebări legitime. Întrucît natura lor e diferită, voi numerota răspunsurile, urmînd ca eventualele neclarităţi să fie lămurite în secţiunea de comentarii, cu rugămintea de a indica numărul temei.

1) În cei 15 ani de cînd rulez afacerea, nu mi-a venit niciun control de la protecţia consumatorului. Nici nu ştiu dacă există vreun organ ambulant pentru aşa ceva.

2) Controlul de la primărie nu vine decît la reînoirea autorizaţiei, adică, o dată la cinci, şase ani.
(Am avut şi autorizaţie de 5 ani. Nu aş putea spune care a fost raţiunea. Dacă următoarea va fi tot pe şase ani, înseamnă că legal s-a lungit durata de licenţiere.)
Controlul de la primărie durează 10-15 minute, răstimp în care delegatul primăriei verifică dacă am autorizaţie de responsabil cu igiena (obţinută pe viaţă de la Asociaţia de Igienă în Alimentaţia Publică), dacă vesela e închisă în dulap, dacă am săpun lichid la chiuvete, dacă am rearanjat utilajul în bucătărie şi dacă vreo maşină de gătit depăşeşte adîncimea hotei. (ca să nu inhaleze careva gaze arse) La prima autorizare se uită şi dacă am separator de ulei pe conducta de ape uzate. Nimeni nu îmi cere buletinul.

3) Controlul de la pompieri este cam o dată pe an, toamna. Îmi verifică senzorii de incendiu, accesul la scările de evacuare în caz de incendiu, dacă am extinctor, dacă am marcate ieşirile de urgenţă şi dacă funcţionează instalaţia de iluminare de backup. Controlul este unul anunţat şi are loc de obicei dimineaţa, în lipsa mea, dar în prezenţa unui reprezentant al agentului imobiliar (localul este închiriat) şi a unui poliţist. Mai sunt cîteva controale ocazionale, toate anunţate, după cîte un eveniment petrecut în localuri similare, cînd se lasă şi cu morţi. Dar asta, o dată la cîţiva ani.

O singură dată am chemat pompierii. Era prin toamna lui 2006. Trebuie întîi spus că prăvălia mea este la etajul 5 (4 pe româneşte) al unei clădiri dedicate numai localurilor de alimentaţie publică. Alături, o clădire cu aceeaşi destinaţie. În clădirea de alături, în localul de la etajul 5, se folosea mangal pentru grătar. De fiecare dată, pe la orele 18, cînd simţeam miros de fum, intram niţel într-o stare de alarmă, dar de data asta îmi treceau prin faţa ferestrei vălătuci de fum. Am intrat în panică. Pînă să văd despre ce e vorba, am sunat la pompieri. M-au întrebat ce culoare are fumul. Era alb. Cît vorbeam cu dispecerul la telefon, am urcat pe terasă, să văd mai bine ce se petrece. Între timp, fumul se subţiase. Era clar că fusese o alarmă falsă. M-am scuzat şi am închis telefonul. După 7 minute, patru autospeciale parcau în faţa celor două clădiri. O băgasem pe mînecă. Am coborît precipitat. Vreo trei pompieri îşi verificau paf, paf!, bombele aparatelor de respirat în faţa liftului din clădirea de alături. Ceilaţi desfăşurau furtunuri. Am intrat în vorbă cu şeful echipei. Se alătură şi un poliţist în civil. Tustrei urcarăm la mine pentru explicaţii. M-am autoidentificat, le-am răspuns la întrebări, m-am scuzat frumos. Îmi părea rău că nu oprisem exhaustoarele pentru a păstra „proba” cu mirosul de fum.
În final i-am întrebat:
– Bine, domne, era clar că nu era nimic. Patru maşini pentru o alarmă falsă?
– Păi, pentru nimic scoatem patru maşini.

4) Sanepid. Nu cred că Sanepidul are competenţe în control, atîta timp cît legal nu este stare de urgenţă epidemiologică. În numele sănătăţii publice se pot petrece multe încălcări ale drepturilor fundamentale. De aceea, acţiunile de control din senin sunt de evitat. Practic nu există prevenţie fără semnalarea în prealabil a vreunui pericol iminent, iar cineva să nu fi dat un ordin general în acest sens. Pînă acum nu fu cazul.
Asociaţia pentru igiena în alimentaţia publică se ocupă cu informarea în cazul în care se semnalează intoxicări cu materii alimentare, dar nu are atribuţii de control. De obicei, prevenţia se face pe cale legislativă. Ca de pildă anul trecut, cînd, prin alte judeţe s-au petrecut două intoxicaţii în masă: una cu carne crudă, alta cu ficat crud. După aceea, au fost date două ordine ale Ministerului (nu-ştiu-care): unul care obligă operatorii să îi facă trimming cărnii crude (să îi tundă suprafaţa pe o adîncime de 5-6 mm) şi respectiv să nu mai vîndă preparate de ficat în sînge. Ordinul a fost întîmpinat cu ostilitate, deoarece consumatorii nu prea vor a fi protejaţi mai mult decît consideră ei. În ultimul timp, condiţiile din ordin au fost relaxate. În schimb, vînzătorul are obligaţia să îi prezinte cnsumatorului riscurile.

5) Protecţia muncii se bagă mai mult în locurile mai periculoase, (şantiere, oţelării etc.) nu în restaurante. Însă de obicei controlul se face la autorizare. În rest, autocontrol. De fapt, controlul de la primărie (la autorizare) include cam tot ceea ce e legat de igiena muncii. Dacă bucătăria e prea înghesuită poate refuza autorizarea. De asemeni, dacă ventilaţia e proastă. Tot atunci, autorizatul este sfătuit să nu muncească dacă îl pocneşte vreo diaree rebelă.

Acum cîţiva ani, într-un bar de-al unui amic, în urma unui denunţ, ştiu că a venit poliţia, care s-a legat de prezenţa unei ziliere de 17 ani ce lucra acolo pînă tîrziu. Deşi este permis să munceşti de la 15 ani, Codul muncii prevede ca cei sub 18 ani să nu muncească mai tîrziu de ora 22. Pentru asta, autorizaţia de funcţionare i-a fost retrasă. Omul s-a mutat în Okinawa pentru a-şi deshide alt local.

6) Protecţia mediului nu are practic competenţă în controlul la restaurante. Tot primăria e cea care se uită dacă am capcană de ulei pe conducta de ape uzate. Tot aşa, la autorizarea benzinăriilor, tranşeea şi capcana de uleiuri trebuie să fie instalate.

7) De la fisc o singură dată în 15 ani mi-au venit. De fapt mi-a venit un inspector, dar nu în control, ci pentru o anchetă socială ce îi ajută pe ei să îşi facă proiecţii şi previziuni. Inspectorul mi-a pus un chestionar în faţă, eu am scos fişierul Lotus din calculator şi i-am răspuns la întrebări.

Fiscul nu vine niciodată fără ca ceva sau cineva să îi sugereze o situaţie suspectă. În domeniul meu, screeningul poate fi uşor făcut, în mod indirect, cu discreţie, prin analiza relaţiei dintre consumul de apă şi încasările în ultimii 5 ani. Dacă în două trimestre mi-ar creşte brusc consumul de apă, fără ca asta să se reflecte în încasări, atunci devin suspect. Dar nici atunci nu îmi vin în control, ci numai după ce mi-ar scotoci pe şest în gunoi şi mi-ar găsi indicii de contabilitate dublă. La găinării nu vine, ci doar dacă evaziunea e cel puţin de ordinul zecilor de mii de euro. Altfel, costurile ar fi mai mari decît ar recupera din executarea silită.

8) Profilul restaurantului este italienesc, dar am şi preparate româneşti.

9) Poliţia. De două ori mi-a venit. O dată, acum 11 ani, după deschiderea noului local. Circa de poliţie trebuie să aibă fişate toate localurile deschise după orele 23. Poliţistul mi-a lăsat formularul pentru fişă şi a zis că revine să îl ia. După vreo două luni, văzînd că nu mai vine, l-am lăsat la postul cel mai apropiat. Acum vreo 4 ani iar mi-aduse un formular de fişă. N-a revenit. Zilele trecute am regăsit formularul chiar în poşeta în care ţin autorizaţia de funcţionare.

Tagged with: , ,

▲ Trei documente din care unul sub formă de bancnote

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/08/14

Săptămîna trecută am primit două plicuri cu conţinut asemănător, din care unul, vîrît în cutia poştală de către un curier de la primărie.

Le deschid. Ambele scrisori îmi amintesc că în trei săptămîni îmi expiră autorizaţia de funcţionare a restaurantului. Iat-o:

Thii, ce repede trec 6 ani!

Mă rog, să vedem ce conţine permisul:

Sus în dreapta: Autorizaţia nr. 1083.
Titlul mare: Autorizaţie de funcţionare
Temeiul: La 24 august 2006, se autorizează cererea, în temeiul articolului 52 al Legii de igienă în alimentaţie (alimentaţie publică n.m.)
Data: 25 august 2006
Directorul de sănătate publică al oraşului Hiroşima: Kishimoto Akinori(?) [sigiliul]
Tipul: restaurant (literal: rulaj-prăvălie-de-mîncat-şi-de-băut)
Adresa: Hiroşima, Sectorul Naka, Cartierul Nagarekawa, Cvartalul 6, Ochiul 12.
Denumirea sau numărul unităţii: L@ Marius
Condiţii de autorizare: doar pentru activităţi de tipul I.
Durata: 1 septembrie 2006 – 31 august 2012.
Instrucţiuni:
1 Expuneţi documentul la loc vizibil în incintă.
2 Anunţaţi orice abatere de la condiţiile de autorizare (ex: mutarea localului, schimbarea profilului, a proprietarului etc. n.m)
3 La încetarea activităţii, restituiţi prezenta autorizaţie.
4 Între 1 ale lunii de expirare a autorizaţiei, pînă la cu 5 zile înainte de termen, porniţi procedura de reautorizare.

Să vedem acum ce angajează reînoirea autorizaţiei şi ce se petrece dacă nu urmez instrucţiunile:

Sus în dreapta; data: 8 august 2012
Denumirea: L@ Marius

Luna curentă este ultima din intervalul de autorizare. În cazul în care doriţi să continuaţi afacerea, pînă la data de 31 august(vineri), ora 17:15, vă rugăm să vă reînoiţi autorizaţia de funcţionare.
Documentele necesare: autorizaţia curentă, certificatul de calitate a apei (copie), 16.000 yen.

Dacă aveţi nelămuriri (ex: aţi pierdut autorizaţia veche, nu ştiţi de unde să luaţi certificatul de calitate a apei etc.) contactaţi-ne la numărul de telefon de mai jos, între orele 8:30-17:15.

Dacă veţi continua activitatea fără să reînoiţi autorizaţia în termenul indicat, în temeiul articolului 72 al Legii igienei în alimentaţie, sunteţi pasibil de închisoare de pînă la 2 ani, sau de amendă de pînă la 2 milioane yen, pentru comerţ neautorizat.
(datele de contact ale departamentului din primărie).

Discuţie:

Observăm că pedepsele sunt severe, însă procedura este foarte simplă. În fapt, nu este nevoie decît de autorizaţia veche şi de certificatul de calitate a apei. Cel de-al treilea „document” poate fi de trei „pagini”: o bancnotă de 10.000yen, una de 5.000yen şi una de 1.000yen: total 16.000yen.
Certificatul de calitate a apei nu este o problemă. El poate fi obţinut de la administratorul imobiliar, care oricum are obligaţia de conservare a calităţii apei pe teritoriul său*) şi să o şi ateste.

Odată pornită procedura, la două sau trei zile după prezentarea la ghişeu, vine o fătucă de la primărie, cu schema veche de dispunere a utilajului în bucătărie, vede dacă spaţiul a fost reconfigurat, şi eventual face modificările în schemă. A doua zi, autorizaţia e gata.

Concluzii

Filozofia autorizării este una ordoliberală: procedură simplă, cu înştiinţare prealabilă, cu protecţie minimală a consumatorului, dar prompt sancţionată în cazul abaterii.

Practic, autorizarea nu este condiţionată decît de îndeplinirea normelor sumare de igienă publică şi de dovada că operatorul a absolvit cîndva un curs de o zi de igienă în alimentaţie. Nu este nevoie de niciun certificat de calificare profesională. În rest, lipsa oricărui incident legat de normele de igienă, reprezintă dovada bonităţii autorizatului. No news is good news.

–––––––-
Bine, bine, veţi zice, dar ce-i cu cea de-a doua scrisoare?
Scrisoarea conţine cam aceleaşi instrucţiuni, minus informaţiile despre pedeapsă. Mi-a parvenit prin poştă şi a venit de la Asociaţia de Igienă în Alimentaţie. Un organism, persoană juridică de interes public. Întrucît nu am în meniu preparate crude de origine animală (ficat, carne, scoici etc.) aproape că nu mă interesează scrisorile de informare venite de la asociaţie. O pot ignora. Economisesc 6.000yen, cît e cotizaţia pe 6 ani. Cu atît mai legitim, cu cît, atunci cînd apar probleme de igienă publică datorate preparatelor crude, nu e nevoie să citesc pliantele asociaţiei. Aflu de la radio. Oricum, dacă s-ar întîmpla să otrăvesc vreun client, aş apărea direct la radio. Asociaţia nu m-ar putea apăra de pedeapsă. Mai sănătoasă este o asigurare de profil în aceiaşi bani.

––––––––
*) Reţeaua de apă curentă este teritorializată, în sensul că furnizorul comunal de apă are obligaţia de a conserva calitatea în conductele comune, pînă la staţiile de pompare de pe teritoriul clădirilor. Fiecare clădire, sau grup de clădiri, are o staţie de pompare şi două rezervoare. Unul la sol (sau în subsol) şi un turn de apă pe terasa clădirii. Acuma, vara, se mai dezvoltă alge, ceea ce face ca nu peste tot calitatea apei să fie aceeaşi. De aceea, certificarea calităţii se face individualizat, pe fiecare instalaţie. Iar procedura intră în obligaţia administratorului imobiliar. Furnizorul comunal se poate băga pe teritoriul privat numai la înlocuirea periodică şi la citirea contoarelor de apă.

★ Comemorăm eşecul unei Constituţii

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/08/06

Toată lumea e de acord că bomba de la Hiroşima reprezintă o abjecţie. Azi, tot felul de organizaţii pacifiste se folosesc de simbol pentru a-şi satisface autosuficienţa şi obtuzitatea. Scuzaţi-mi duritatea, însă nu pot să nu văd că multe dintre ele propun alte şi alte forme de autocraţie. Indiferent de nobleţea intenţiilor, mişcările …-iste păcătuiesc prin ambiţia de a forja „oameni noi”. Nu mi-aş dori să trăiesc sub guverne constituite din activişti pentru pace, ecologişti, „umanişti”, sau alţi habotnici cu tendinţa de a face din om obiect de drept.

Dar să vedem cum se înlănţuie puseele de abjecţie ce au lăsat mărturia din fotografie.

Clădirea din imagine a fost sediul Casei de Industrie şi Comerţ a judeţului Hiroşima. A fost proiectată şi construită de către un arhitect cehoslovac, în cosmopolita eră Taisho. Era aşadar construită din fonduri private, pentru interese private.

Trebuie spus, Constituţia Meiji, inspirată din cea prusacă, avea un punct vulnerabil: armata nu se supunea controlului de constituţionalitate, ci acţiunile ei erau aprobate şi garantate doar de către Împărat. Nefericirea a fost că Împăratul Taisho a avut oarecare probleme mintale, factor favorizant pentru emanciparea armatei începută deja după victoria de la Port Arthur, din 1905. În 1926, cînd Împăratul Showa a fost întronat, armata deja colonizase o parte a Peninsulei Coreea. Însuşi poporul japonez fusese colonizat. Iar Împăratul a devenit prizonierul armatei, în loc să fie garantul ei. Totul a evoluat relativ lent, presărat cu spasme politice (cu morţi violente) ce au timorat Parlamentul, Justiţia şi populaţia (v.incidentele 515 şi 226). Metabolismul statului a fost acaparat complet de armată. Şi iată cum totalitarismul militar japonez a înrobit în primul rînd Japonia, iar mai apoi, hălci semnificative din Asia şi Oceania. Totul, sub o mistică ciudată, patriotardă. Ingineria a mers pe ideea că japonez poate fi orice supus din teritoriile de peste mări, dacă îşi însuşeşte mistica oficială.

În condiţiile în care una din puteri colonizează statul, onoarea nu mai poate fi naturală, ci devine un surogat de onoare, autonom în raport cu subiectul (devenit simplu obiect). Sub autonomia onoarei impuse de serviciul de propagandă (un fel de ICR trecut în subordinea armatei), orice abjecţie a fost posibilă. Dacă onoarea militară subiectivă nu ar fi permis crime de război, cea impusă de impersonalul stat totalitar a făcut posibil inclusiv infamul atac de la Pearl Harbour. Ca să nu mai zic de atrocităţile din Filipine, Nan Kin, Coreea, Manciuria şi de aiurea.

Vă sună cunoscut? România însăşi a trecut în secolul XX prin cîteva colonizări guvernate de religii seculare. Cu toatele au debutat cu lovituri de stat. Iar azi, în secolul XXI, asistăm la o colonizare de altă natură. De data asta, Parlamentul se află într-un proces accelerat de emancipare criminală. Parlamentul a dat deja lovitura de stat.
Nu întîmplător ICR a fost trecut în subordinea Senatului. Nu întîmplător Arhivele Naţionale, IICCMER, (curînd şi CNSAS), Televiziunea, au fost ocupate de detaşamente ale juntei 256. Nu întîmplător Avocatul Poporului a fost înlocuit cu o momîie instituţională. Nu întîmplător Preşedintele este hărţuit, suspendat şi iar hărţuit. Nu întîmplător Justiţia este asediată cu obiectivul (devenit între timp clarissim) de a fi instalate alte momîi instituţionale în fruntea ei, în folosul juntei 256. Curtea Constituţională însăşi se află sub asediu. Existenţa noastră administrativă este ameninţată de „microrecensămînt”. Iar de aici şi pînă la ameninţarea existenţei noastre fizice nu mai e decît un pas. Cu chipul şters conţopeşte, omul poate fi înfrînt (moral sau fizic) infinit mai uşor.

Dacă nebunia juntei 256 (urmaşa juntei 322) nu va fi oprită scurt şi sever, în curînd nu ne vom mai aparţine, aşa cum clădirea Camerei de Industrie şi Comerţ nu mai aparţinea celor ce o construiseră ci fusese demul încălecată de puterea emancipată sufocant. Clădirea din imagine nu mărturiseşte despre agresiunea americană asupra intereselor private ale altui popor (Poporul încetase demult a mai fi propriul stăpîn.) ci despre agresiunea unei puteri a statului împotriva poporului.

Constituţia Meiji a ucis, numai din rîndul japonezilor, opt milioane de oameni. Oare cîte milioane de oameni va ucide Constituţia Iorgovan? Deocamdată, obiectivul este uciderea scriptică a 1,4 milioane. Guvernul Ponta-Rus lucrează…

––––––
Despre fotografie: am luat-o azi dimineaţă cam pe la cîntatul cocoşilor.

★ Ajutaţi-i să înţeleagă ce porcărie au făcut

Posted in Paşaport şi paşaportare, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/08/03

Am trimis către patru instituţii ale statului o scrisoare prin care îmi afirm existenţa. Sfătuiesc pe oricine să trimită una similară. Modelul este cel afişat mai jos:

–– Original Message ––
From: Marius
To: cetatenie@just.ro
Cc: office@roaep.ro ; depabd@mai.gov.ro ; dgp.relatiipublice@mai.gov.ro
Sent: Friday, August 03, 2012 1:07 PM
Subject: Avertizare

(numele şi adresa-pe-bune)

Stimaţi domni,

În urma contestării acurateţii listelor electorale permanente la Curtea Constituţională, de către reprezentanţii celor 256 de parlamentari ce au atentat la statul de drept, contestaţie prilejuită de referendumul de demitere a Preşedintelui României, din 29 iulie 20112, şi urmată de verificarea listelor într-un termen relativ scurt,
ţinînd seama de presiunea politică la revizuirea listelor, şi de previzibilul exces de zel în ţesălarea lor,
personal mă simt ameninţat de pericolul real de a fi radiat abuziv din evidenţele dumneavoastră.

În consecinţă, vă rog să luaţi notă şi să ţineţi seama de următoarele:

1) Eu, Marius MISTREŢU, cetăţean român, cu CNP 1xxxxxxxxxxxx, sunt viu şi nevătămat.

2) Începînd cu data, ora şi minutul la care mesajul de faţă vă va parveni, orice operaţie din partea dumneavoastră care mi-ar aduce vreo vătămare a drepturilor cetăţeneşti, va fi interpretată ca acţiune ostilă faţă de un cetăţean român.

3) Voi da următorul semn de viaţă în ultimul trimestru al anului 2019, cînd îmi va expira paşaportul CRDS. În acest interval (şi după) în lipsa unui certificat de deces tradus din limba japoneză, voi fi considerat necondiţionat viu.

4) Vă puteţi convinge oricînd de existenţa mea fizică, printr-o corespondenţă internaţională cu confirmare de primire, sau printr-o carte poştală dus-întors, la adresa din antet.

5) În cazul în care vreuna din manevrele birocratice pe care le faceţi, sau le veţi face, îmi va provoca vreo pagubă pecuniară sau de timp, vă previn că mă voi constitui parte civilă, eventual şi ca parte vătămată (după caz), întru repararea perjudiciului.

Vă mulţumesc pentru înţelegere,

Marius Mistreţu – cîrciumar

Hiroşima

–––––––––––
Acest document a fost trimis simultan către următoarele instituţii ale statului:
Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie – cetatenie@just.ro
Autoritatea Electorală Permanentă – office@roaep.ro
Serviciul de Evidenţă a Populaţiei – depabd@mai.gov.ro
Direcţia Generală de Paşapoarte – dgp.relatiipublice@mai.gov.ro
=======================================

EDIT: Întrucît calomniile se tot propagă pe net, doresc să vă prezint o mostră de ticăloşie sau de naivitate „googlatră”. Din motive lesne de înţeles, nu i-am lăsat echipei de trolli privilegiul de a se exprima liber:

● Nu există un principiu al simetriei juridice

Posted in Scatoalce de Stat, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/08/02

Se tot bate apa-n piuă pe tema unei aşa-zis simetrii la demiterea unui organ ales. Purtătorul de sofisme este azi verbosul Eugen Nicolăescu. El clamează că, dacă Preşedintele a fost ales cu votul a 5 milioane de electori, tot cu atîţia trebuie şi demis. Pare echitabil, dar nu e. Pentru că nu ţine seama de stabilitatea instituţională în stat.

Pentru a înţelege mai bine cum vine treaba, să luăm un sistem chimic. Avem, să zicem, două substanţe ce urmează a reacţiona. Energia sistemului pleacă de la un nivel Er şi ajunge la un stadiu Ep.
Notăm cu Er – energia reactanţilor şi cu Ep – energia produsului de reacţie.
În funcţie de natura reactanţilor şi de cea a produsului, în mod didactic, deosebim trei modele.
1) Er>Ep – reacţia are loc cu degajare de energie
2) Er<Ep – reacţia are loc cu absorbţie de energie, şi
3) Er=Ep – în care, la bilanţ nu se găseşte nicio variaţie de energie.

Reproduc grafic doar situaţiile 1) şi 2), situaţia 3) cu un clopot simetric, fiind una rar întîlnită.

La bunul simţ, după ce reacţia chimică se petrece, sistemul stabil va fi cel cu Er>Ep. Pentru a întoarce sistemul la starea iniţială, adică pentru reacţia în sens invers, va trebui cheltuită mai multă energie decît pentru reacţia directă.
Observăm o cocoaşă cu vîrful în punctul E*. Aceea reprezintă energia de activare a reacţiei. Trebuie spus că nicio reacţie nu poate avea loc spontan, ci are nevoie de un „brînci” energetic. Brînciul poate fi o scînteie, o lovitură mecanică, sau chiar o rază de lumină, în funcţie de natura reactanţilor. Nu intru în amănunte.
Dau doar cîteva exemple de materiale, produse de reacţie ce ne însoţesc viaţa de zi cu zi.
Uneori ne dorim materiale stabile, ca de exemplu: pigmenţi care să nu se decoloreze la soare, cauciucuri care să nu devină lipicioase în timp, vopsele care să nu se cojească. Alteori ne dorim materiale instabile ca: detergenţi biodegradabili, polietilenă biodegradabilă etc. Iar alteori ne dorim materiale care se descompun exploziv ca: nitroglicerină, trotil etc. Am ilustrat cele trei feluri de produşi, după starea energetică relativă.

Să revenim la modul de constituire a unei instituţii. Observăm că niciuna nu se poate constitui spontan, ci numai în urma unei cheltuieli energetice. Alegerile reprezintă omologul energiei de activare (E* din exemplul grafic). Alegerile în baza majorităţilor absolute (E* mare) deşi consumă uneori mai multă energie (două tururi de scrutin în loc de unul) dau instituţii moralmente mai stabile decît cele în baza majorităţilor relative.
Teoretic, instituţiile rezultate din alegeri pot fi securizate faţă de disoluţie. Iar practic fiecare şicană legală pusă drept condiţie la demiterea unei autorităţi, reprezintă o frînă, o măsură de coborîre a energiei Ep şi implicit de mărire a E* necesare la disoluţie, pînă la valori asigurătoare.

Acuma, Preşedintele a fost ales în baza unei majorităţi absolute. Este legitim ca funcţia sa să fie securizată tot prin demiterea în baza unei majorităţi cel puţin la fel de mari. Neexistînd un contracandidat, el e suplinit de o condiţie de cvorum ce, odată îndeplinită, permite considerarea proporţiei între DA şi NU. Fără îndeplinirea condiţiei de cvorum, proporţia de DA şi NU nu are niciun fel de semnificaţie electorală. Şi e firesc aşa, pentru că numai aşa se asigură o oarecare stabilitate.

În alte ţări, mult mai stabile decît România, condiţiile pentru demiterea unei autorităţi sunt şi mai drastice, prin majorităţi calificate (de peste 50%+1, 60%, 66,6%, mergînd pînă la 80%). Ba, uneori, chiar şi demiterea unor autorităţi numite se poate face prin majorităţi calificate. Este cazul judecătorilor de la Curtea Supremă a Japoniei. Tot în Japonia, revizuirea Constituţiei se face numai cu acordul a 3/4 din componenţa Dietei. Asta face ca nicio revizuire să nu fi fost posibilă în cei 66 de ani de cînd actuala Constituţie e în vigoare.

Observ că loviturile date succesiv de Parlament merg, din contra, înspre scăderea artificială a energiei de activare; fie la constituire (vezi alegerile locale în baza majorităţilor relative) fie la demitere (tentativa de abolire a condiţiei de cvorum la referendmul de demitere a Preşedintelui). Nu mai zic de recenta lege electorală trîntită de CCR, ce mergea tot pe ideea majorităţilor relative.
Parlamentul nu se sfieşte să coboare energia de activare acolo unde îi convine. Ceea ce duce la o fluiditate pernicioasă a instituţiilor.

Emanciparea neruşinată a Parlamentului a devenit principala cauză a instabilităţii politice din România. Cu atît mai complicată, cu cît, însuşi Executivul este la mîna Parlamentului, neexistînd o cale extraparlamentară de demitere a plagiatorului ce ne face de rîs şi ne distruge ceas de ceas. Suntem prizonierii unei instituţii nemernice, suprastabile, dar care lichefiază, face muci toate instituţiile statului.

De veţi judeca în termeni de stabilitate energetică a sistemelor fizico-chimice, veţi identifica cu uşurinţă fiecare perturbaţie indusă de Parlament. Aşadar, Eugen Nicolăescu mănîncă borş atunci cînd invocă aşa-zisa „simetrie” la demiterea Preşedintelui. Ea nu ar fi decît cazul particular 3) din schemele energetice de mai sus. Spus altfel, EN vrea instabilitate, alături de ceilalţi 255 de nemernici.

Pentru posibile soluţii am nevoie de o evaluare după alegerile parlamentare din toamnă. Să vedem ce instituţii vor rămîne pînă atunci în picioare. 🙂

EDIT: Am dat mai sus exemple de materiale instabile. Aflu că CCR nu a restaurat Preşedintele nici acum, la 4 zile după referendum. Trebuie să vă mai spun că produsul de reacţie este trotilul şi că stă să explodeze? CCR deţine capsa detontoare. Brînciul energetic.

%d blogeri au apreciat asta: