Fără buletin

★★★ Ghid de lichidare a iobăgiei electorale

După cum ştiţi deja, la alegerile generale din 9 decembrie, cîteva categorii de cetăţeni români vor fi (cu premeditare) lipsiţi de exerciţiul dreptului de a alege. Enumăr: rezidenţi în străinătate, rezidenţi ilegali în străinătate, persoanele cu documentele de identitate expirate, persoanele care, prin natura profesiei sunt în mişcare (şoferi, comis-voiajori, muncitori feroviari, geologi, jurnalişti, avocaţi ş.a.m.d.), persoane ce, din motive familiale, de sănătate sau turistice (îngrijirea bătrînilor, persoane aflate în staţiuni, sanatorii etc.) se află în alte localităţi.

După cum vedeţi, la o primă ochire, între 5 şi 6 milioane de oameni au, într-un fel sau altul, cel puţin o problemă cu exercitarea dreptului de vot. Din motive geografice şi administrative. Aşadar, unul din trei electori este scos pe linie moartă de către un stat nemernic.

Nu e nevoie de prea multă sofisticare intelectuală pentru a remarca faptul că alegerile teritorializate (locale şi generale uninominale) cer în mod necesar o procedură de vot adaptată mobilităţii secolului al XXI-lea. Procedură pe care nevrednicii parlamentari nu au avut-o în vedere. Iar atunci cînd ea a fost propusă, formaţiunile politice: PNL, PSD, UDMR, PC, s-au opus cu ghearele şi cu dinţii.

Nici PDL nu pare să fi avut prea mare chef să o introducă. Dacă l-ar fi avut, ar fi jucat tare. În primul rînd, PDL a făcut eroarea de a o numi pompos lege a votului prin corespondenţă, lege distinctă de legea cadru (L35/2008) cînd de fapt nu era nevoie decît de o lege de amendare a legii 35/2008, în conformitate cu cerinţele ce decurg natural din ea.
În al doilea rînd, PDL a preferat compromisul „mucles”, de teama să nu i se trîntească guvernul. Pînă la urmă, ambele guverne coaliţiei conduse de PDL au fost trîntite. Acuma, chiar şi strategic, e mai onorant să cazi pentru promovarea unui drept negativ, decît pentru unul pozitiv (legea sănătăţii).

Să revenim. Alegerile sunt un bun public nepatrimonial, ce se exercită printr-un schimb simplu de informaţii. Organizarea lor statică este bunul de utilitate publică. Încă din secolul al XIX-lea, statele au rezolvat problema transferului de informaţii la distanţă, prin serviciile de telecomunicaţii (poştă, telegraf, telefon etc.). Nu e nicio scofală să încarci un bun public (alegerile) pe un bun de utilitate publică, menit să acopere distanţele (poşta).

Aşadar, legiuitorul nu are nicio scuză pentru reaua credinţă cu care a întocmit legea 35/2008.

Ce putem face?

Le recomand tuturor celor ce, dintr-un motiv sau altul nu se află „pe moşie” la data alegerilor, să meargă la cea mai apropiată secţie de votare, fie ea din ţară, fie din străinătate. Chiar şi cei aflaţi ilegal pe teritoriul altor state. Chiar şi celor aflaţi în localitate, dar care au documentele de identitate exprirate. Pentru cei cu documentele expirate, fie că sunt în ţară, fie că au domiciliul în străinătate, am o „procedură” specială.
Cum ziceam, mergeţi la cea mai apropiată secţie de votare, avînd în şubă un aparat de prelevare a suntetelor, pus pe poziţia [REC]. Pretindeţi că nu sunteţi la curent cu iobăgia electorală legală, şi insistaţi să votaţi. Veţi fi refuzaţi. Pasul următor este să îi cereţi preşedintelui secţiei de votare o dovadă că aţi încercat să votaţi, hîrtie în care să vă motiveze refuzul. Probabil, nu o veţi primi. Cereţi-i preşedintelui secţiei de votare să vă spună numele în clar. Dacă are ecuson, citiţi voi numele lui. Aveţi grijă să se înregistreze clar numele secţiei de votare, deoarece el e important în întocmirea plîngerii penale. Va fi o plîngere, iar nu un denunţ. Baza legală va fi articolul 385CP, foarte inclusiv, cînd vine vorba de tulburarea dreptului de vot.

Cu cît mai multe plîngeri vor fi, cu atît mai mare va fi probabilitatea ca cel puţin o plîngere să ajungă în instanţă. Unde ridicaţi, voi sau pîrîtul, excepţia de neconstituţionalitate, arătînd că legea 35/2008 şi toate ordonanţele ulterioare de organizare a alegerilor, sunt neconstituţionale, pe următoarele temeiuri:
1) discriminează crunt, pe criterii de ocupaţie şi adminsitrative*).
2) pedepseşte exercitarea dreptului de a călători liber.
3) acreditează ideea că cetăţenii îşi datorează existenţa statului, iar nu invers.
4) tulbură dreptul cetăţeanului de a dispune de corpul său.

Nu vă fie teamă, nimeni nu va fi condamnat pe temeiul art. 385. În schimb, cîştigaţi şansa de a pune legea 35/2008 şi ordonanţele ulterioare, pe masa CCR, care va constata îngrădirea nepermisă a drepturilor politice.

Reţineţi: dacă nu veţi lupta pentru abolirea iobăgiei electorale, iobăgia propriu-zisă e colea.

Extraball: sper ca resentimentarii, ce pînă mai ieri urlau împotriva votului prin corespondenţă, să descopere binefacerile lui intrateritoriale. Ei înşişi pot deveni niţel mai liberi în raport cu statul.

––––––––-
*) expirarea unui document de identitate nu este faptă penală. Vezi şi link-ul din text.

Anunțuri

Din nou despre „principiul simetriei”

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2012/10/06

Încep cu o negaţie: Principiul simetriei nu poate fi invocat în chestiunile de drept public. A-l invoca este o pistă falsă, iar susţinătorii ei, sofişti.

Am stabilit în alt articol că teoria statului cere ca energia de destrucţie să fie mult mai mare decît cea necesară la construcţie. Altfel vom avea un stat metastabil ca apa gazoasă. Cum se destinde niţel, cum se trezeşte.

Un principiu al simetriei ar putea fi valabil la destrucţie dacă s-ar proba virtutea fundamentală: raţiunea.
Cum detectăm raţiunea? Putem? Putem. Iată cum:

Procesul de suspendare a Preşedintelui, fiind unul politic, mobilul Parlamentului poate fi deopotrivă raţional şi iraţional. Nu ştim. Dar ştim că instanţa constituţională are, prin natura sa, raţiunea, (judecata) ca virtute constitutivă. În această idee, avizul instanţei constituţionale, de fapt, compară rezultanta acţiunii Legislativului, cu textul constituţional. Un proces raţional. Dacă avizul este negativ, înseamnă că Legislativul a luat o decizie iraţională. Sigur, ştiam cu toţii asta dinainte, privindu-le mutrele schimonosite de ură. Dar instanţa constituţională înlătură dubiul.

Aşadar, din start, referendumul a fost iniţiat ca urmare a unui afect colectiv, exprimat cantitativ prin numărul de 256 de descreieraţi. În politică, afectele negative nu construiesc, ci distrug. Şi de aceea trebuie descurajate prin şicane solide. Una dintre şicane este cvorumul de participare la referendum.

Filozofia nu este diferită de cea a dreptului internaţional. Războaiele, fie ele: civile, între state, sau între alianţe de state, sunt prezumate a fi forme de manifestare politică a iraţionalului. Pentru prevenirea lor s-au inventat o serie de organisme de impunere a raţiunii. Toate conferinţele de securitate, toate organismele internaţionale de profil sunt de fapt instanţe de obiectivare a iraţionalului şi de impunere a raţionalului între state. (Eşecul lor este altă poveste.)

Acuma, la limită, statul poate fi format politiceşte chiar şi ca urmare a unei iluzii (naţiunea), a unei credinţe (religia), a unei identităţi (etnia), dar nu poate fi în mod legitim dezintegrat decît ca urmare a unui proces raţional (tratate de pace, despărţiri de catifea, decolonizări etc.).

Revenind, se poate vorbi de un principiu al simetriei la demiterea Preşedintelui, dacă, de pildă, ca în Austria, eşecul demiterii s-ar solda cu dizolvarea Legislativului (partea solubilă*). Aceasta ar fi într-adevăr o raţionalizare, prin pedepsirea entităţii iraţionale.

Aşadar, firească la o confruntare de natură constituţională este numai simetria: ori tu – ori noi. Iată, ne dăm seama de gaura din Constituţia actuală, o gaură formulată prin relaţia: ori tu – tot noi. Din start este ceva asimetric. Cum poate vorbi cineva de simetrie, cînd totul pleacă de la o a-simetrie? Pe slăbiciunea asta s-au bazat şi iniţiatorii loviturii de stat din 3-6 iulie 2012.

––––––––-
*) Nu toate adunările legislative sunt solubile. De pildă, în Japonia, Camera e solubilă, dar Senatul, nu.

● Nu există un principiu al simetriei juridice

Posted in Scatoalce de Stat, Teste by Marius Delaepicentru on 2012/08/02

Se tot bate apa-n piuă pe tema unei aşa-zis simetrii la demiterea unui organ ales. Purtătorul de sofisme este azi verbosul Eugen Nicolăescu. El clamează că, dacă Preşedintele a fost ales cu votul a 5 milioane de electori, tot cu atîţia trebuie şi demis. Pare echitabil, dar nu e. Pentru că nu ţine seama de stabilitatea instituţională în stat.

Pentru a înţelege mai bine cum vine treaba, să luăm un sistem chimic. Avem, să zicem, două substanţe ce urmează a reacţiona. Energia sistemului pleacă de la un nivel Er şi ajunge la un stadiu Ep.
Notăm cu Er – energia reactanţilor şi cu Ep – energia produsului de reacţie.
În funcţie de natura reactanţilor şi de cea a produsului, în mod didactic, deosebim trei modele.
1) Er>Ep – reacţia are loc cu degajare de energie
2) Er<Ep – reacţia are loc cu absorbţie de energie, şi
3) Er=Ep – în care, la bilanţ nu se găseşte nicio variaţie de energie.

Reproduc grafic doar situaţiile 1) şi 2), situaţia 3) cu un clopot simetric, fiind una rar întîlnită.

La bunul simţ, după ce reacţia chimică se petrece, sistemul stabil va fi cel cu Er>Ep. Pentru a întoarce sistemul la starea iniţială, adică pentru reacţia în sens invers, va trebui cheltuită mai multă energie decît pentru reacţia directă.
Observăm o cocoaşă cu vîrful în punctul E*. Aceea reprezintă energia de activare a reacţiei. Trebuie spus că nicio reacţie nu poate avea loc spontan, ci are nevoie de un „brînci” energetic. Brînciul poate fi o scînteie, o lovitură mecanică, sau chiar o rază de lumină, în funcţie de natura reactanţilor. Nu intru în amănunte.
Dau doar cîteva exemple de materiale, produse de reacţie ce ne însoţesc viaţa de zi cu zi.
Uneori ne dorim materiale stabile, ca de exemplu: pigmenţi care să nu se decoloreze la soare, cauciucuri care să nu devină lipicioase în timp, vopsele care să nu se cojească. Alteori ne dorim materiale instabile ca: detergenţi biodegradabili, polietilenă biodegradabilă etc. Iar alteori ne dorim materiale care se descompun exploziv ca: nitroglicerină, trotil etc. Am ilustrat cele trei feluri de produşi, după starea energetică relativă.

Să revenim la modul de constituire a unei instituţii. Observăm că niciuna nu se poate constitui spontan, ci numai în urma unei cheltuieli energetice. Alegerile reprezintă omologul energiei de activare (E* din exemplul grafic). Alegerile în baza majorităţilor absolute (E* mare) deşi consumă uneori mai multă energie (două tururi de scrutin în loc de unul) dau instituţii moralmente mai stabile decît cele în baza majorităţilor relative.
Teoretic, instituţiile rezultate din alegeri pot fi securizate faţă de disoluţie. Iar practic fiecare şicană legală pusă drept condiţie la demiterea unei autorităţi, reprezintă o frînă, o măsură de coborîre a energiei Ep şi implicit de mărire a E* necesare la disoluţie, pînă la valori asigurătoare.

Acuma, Preşedintele a fost ales în baza unei majorităţi absolute. Este legitim ca funcţia sa să fie securizată tot prin demiterea în baza unei majorităţi cel puţin la fel de mari. Neexistînd un contracandidat, el e suplinit de o condiţie de cvorum ce, odată îndeplinită, permite considerarea proporţiei între DA şi NU. Fără îndeplinirea condiţiei de cvorum, proporţia de DA şi NU nu are niciun fel de semnificaţie electorală. Şi e firesc aşa, pentru că numai aşa se asigură o oarecare stabilitate.

În alte ţări, mult mai stabile decît România, condiţiile pentru demiterea unei autorităţi sunt şi mai drastice, prin majorităţi calificate (de peste 50%+1, 60%, 66,6%, mergînd pînă la 80%). Ba, uneori, chiar şi demiterea unor autorităţi numite se poate face prin majorităţi calificate. Este cazul judecătorilor de la Curtea Supremă a Japoniei. Tot în Japonia, revizuirea Constituţiei se face numai cu acordul a 3/4 din componenţa Dietei. Asta face ca nicio revizuire să nu fi fost posibilă în cei 66 de ani de cînd actuala Constituţie e în vigoare.

Observ că loviturile date succesiv de Parlament merg, din contra, înspre scăderea artificială a energiei de activare; fie la constituire (vezi alegerile locale în baza majorităţilor relative) fie la demitere (tentativa de abolire a condiţiei de cvorum la referendmul de demitere a Preşedintelui). Nu mai zic de recenta lege electorală trîntită de CCR, ce mergea tot pe ideea majorităţilor relative.
Parlamentul nu se sfieşte să coboare energia de activare acolo unde îi convine. Ceea ce duce la o fluiditate pernicioasă a instituţiilor.

Emanciparea neruşinată a Parlamentului a devenit principala cauză a instabilităţii politice din România. Cu atît mai complicată, cu cît, însuşi Executivul este la mîna Parlamentului, neexistînd o cale extraparlamentară de demitere a plagiatorului ce ne face de rîs şi ne distruge ceas de ceas. Suntem prizonierii unei instituţii nemernice, suprastabile, dar care lichefiază, face muci toate instituţiile statului.

De veţi judeca în termeni de stabilitate energetică a sistemelor fizico-chimice, veţi identifica cu uşurinţă fiecare perturbaţie indusă de Parlament. Aşadar, Eugen Nicolăescu mănîncă borş atunci cînd invocă aşa-zisa „simetrie” la demiterea Preşedintelui. Ea nu ar fi decît cazul particular 3) din schemele energetice de mai sus. Spus altfel, EN vrea instabilitate, alături de ceilalţi 255 de nemernici.

Pentru posibile soluţii am nevoie de o evaluare după alegerile parlamentare din toamnă. Să vedem ce instituţii vor rămîne pînă atunci în picioare. 🙂

EDIT: Am dat mai sus exemple de materiale instabile. Aflu că CCR nu a restaurat Preşedintele nici acum, la 4 zile după referendum. Trebuie să vă mai spun că produsul de reacţie este trotilul şi că stă să explodeze? CCR deţine capsa detontoare. Brînciul energetic.

★ I-am cerut Ambasadei o urnă mobilă

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat, Soluţii alternative, votul prin corespondenţă by Marius Delaepicentru on 2012/07/08

–– Original Message ––
From: Marius
To: CONSULAR
Cc:
Sent: Sunday, July 08, 2012 6:23 PM
Subject: Urna mobila (UTF-8)

(adresa)
Marius Mistreţu

Stimaţi domni,

Ştiţi desigur că Guvernul pregăteşte o ordonanţă de urgenţă pentru organizarea referendumului de demitere a Preşedintelui României.

Ştiţi desigur că, după 22 de ani de la abolirea statului resentimentar comunist, România, deşi este stat european, încă nu are o procedură de vot popular la distanţă. I-am semnalat această stare de fapt şi Comisiei Europene, personal, Preşedintelui Comisiei.

La data de July 04, 2012 3:24 PM (UTC+9), într-un mail trimis la Direcţia de Relaţii cu Publicul a Guvernului, am cerut introducerea procedurii de vot prin corespondenţă prin ordonanţă de urgenţă. Pentru că este o urgenţă. Însă, conform recentelor declaraţii ale capilor statului, (domnii Victor Ponta şi Crin Antonescu) îndreptate în mod vădit spre restrîngerea drepturilor politice, sugestia mea nu pare a fi fost luată în seamă.

În general, în ultima duminică a lunii, deci, şi duminică, 29 iulie a.c., muncesc. Nu voi avea timpul necesar parcurgerii celor 900Km de la Hiroşima la Tokio pentru a vota la referendum şi nici pe cel de reprogramare a evenimentului cultural pe care îl voi găzdui în Hiroşima la data referendumului.

Ţinînd seama de situaţia descrisă mai sus, vă rog să aveţi amabilitatea de a-mi trimite o urnă mobilă la adresa din antet.

Întrucît Parlamentul, din interese private ilegitime, a votat suspendarea Preşedintelui, găsesc firesc ca, (în lipsa unei proceduri alternative de vot la distanţă) să invoc interese private legitime pentru exercitarea votului în urnă mobilă.

Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

● Gramatică, aritmetică şi Constituţie

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/10/05

Toată lumea e de acord că Parlamentul este bicameral. Am arătat într-un articol ce reproduce o sesizare trimisă Avocatului Poporului, că structura Parlamentului suferă de un bruiaj, numit monocameralism, şi tot acolo am arătat că nici reprezentativitatea nu este respectată în plenul camerelor reunite.

Am mai arătat şi că 1=2 cînd e vorba de numărul camerelor şi că 1=3 (mai precis 2,3) cînd vine vorba de reprezentativitatea relativă.

Am greşit atunci cînd am spus că Parlamentul este şi bicameral şi monocameral. Este de fapt tricameral. Pe scurt: 2=3.

Puteţi să nu mă credeţi pe cuvînt. Număraţi numai regulamentele în vigoare în Parlament: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul sedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Sunt trei? Sunt. Mai mult, sunt trei birouri permanente, iar pentru fiecare domeniu sunt cîte trei comisii. Deci, parlament tricameral.

Acuma, să vedem cît de constituţionale sunt şedintele camerelor reunite. Să vedem şi cum se numesc membrii adunării. Aflăm tot din regulament: deputaţi şi senatori. Întrucît regulamentul cu pricina îi tratează fără discriminare, numindu-i la grămadă deputaţi şi senatori (daţi un search pe textul ragulamentului) rezultă că deputaţii sunt egali cu senatorii, deci, împreună, se numesc deputaţi-şi-senatori (cu singularul deputat-şi-senator) categorie distinctă de cea de deputat sau de cea de senator. Avem aşadar, cum ar veni: locotenenţi, colonei, şi locotenenţi-colonei.

Va să zică, avem două categorii de delegaţi ai poporului, ce la un moment dat nu se mai deosebesc unii de alţii atunci cînd sunt în şedinţă comună. (mi-a spus-o chiar Avocatul Poporului).

Ce ne facem?

Art.71 zice:

(1)Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

Iar Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei şi Senatului se referă tocmai la (literal:) [virgulă] deputaţi şi senatori. Asta înseamnă că, din moment ce ambele categorii de delegaţi se reunesc sub un statut comun şi au votul neponderat, (votul unui senator este egal cu cel al unui deputat ) înseamnă: fie deputaţii sunt în acelaşi timp şi senatori (şi viceversa), fie nici deputaţii, nici senatorii nu au dreptul de a participa la şedinţele comune ale celor două camere întrucît devin cu toţii deputaţi-şi-senatori. În ambele cazuri sunt sunt incompatibili, articolul 71, făcînd referire tocmai la deputaţi şi senatori (ca şi regulamentul Camerelor reunite de altfel) iar nu la: ŞI deputaţi ŞI senatori, cum ar fi normal şi gramatical. În mod pervers, indiferent de felul în care citim art. 71(1), şedinţele camerelor reunite sunt TOATE neconstituţionale, întrucît, prin interdicţia de la art. 71(1), Constituţia defineşte reuniunea camerelor ca mulţime vidă. Aşadar, o inovaţie matematică: A ∪ B = 0 Asta înseamnă în mod necesar că, şi A, şi B, sunt mulţimi vide. Pe româneşte, două mulţimi găunoase.

În oricare din versiuni însă, omogenizarea impusă în plenul camerelor reunite îi transformă pe deputaţi şi pe senatori într-o a treia categorie de delegaţi. Categorie ce nu are nici măcar o denumire clară.

Clară este însă legătura dintre relaţia 2=3 şi buimăcia axiologică a normelor legale secretate de instituţiile statului.

–––––––

-Profesia?
-Medic primar.
-Ori medic, ori primar? Dar, ia, stai! Ai făcut facultatea?
-Da.
-Păi, atunci eşti medic.

● Bypass

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/06/10

Despre revizuirea Constituţiei, Constituţia zice:

ARTICOLUL 151

Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Constituţia nu prevede termene pentru adoptarea/ respingerea/ (eventual modificarea) proiectului de revizuire a Constituţiei. Doar condiţii numerice (2/3 şi resp. 3/4) dar atemporale. În acest caz, trebuie căutată reglementarea termenelor în legi de rang inferior.

Observăm că constituţional, decizia definitvă îi aparţine poporului. Parlamentul este doar o verigă în lanţul procedural. În cazul Constituţiei, Parlamentul nu este autoritate legiuitoare deplină, ci doar îi propune poporului un proiect. Pentru că, orice Constituţie, este sfinţită NUMAI prin referendum. În cazul Constituţiei, nu e nevoie nici măcar de promulgarea de către Preşedinte.

Întrebarea este: dacă nu există un termen pentru rezoluţia Parlamentului, dar, în numele suveranităţii poporului, (art. 2) în acord cu cele trei regulamente ale Parlamentului*, şi cu avizul Curţii Constituţionale, poate fi supus proiectul de Constituţie direct referendumului?

Eu zic că da, dacă interpretăm tăcerea Parlamentului drept unanimitate (1/1). 1/1 > 3/4 > 2/3. Avem toată legitimitatea să interpretăm tăcerea drept unanimitate, întrucît, art. 2(2) spune că nicio persoană şi niciun grup nu poate exercita suveranitatea în nume propriu. Or, temporizarea indefinită de către Parlament ar contraveni art. 2(2).

Nu trebuie să ne fie teamă de bypasarea Parlamentului. Istoria înregistrează o grămadă de Constituţii, (democratice şi robuste) care au ocolit procedurile parlamentare înainte de a fi adoptate de popor. În Islanda, grupul de reflecţie asupra revizuirii Constituţiei este format din cetăţeni simpli, aleşi la întîmplare. Constituţia este întocmită de popor, pentru popor, iar nu numai pentru fonfăiţii parlamentari.

EDIT (MM): Am clarificat pe coloana de comentarii unele aspecte logice. Aş fi bucuros dacă mai mulţi cititori ar contribui prin obiecţii pertinente la verificarea fiabilităţii ideii.


––––––-
* singurele legi de rang organic în care există termene procedurale.

★ Totul există, pentru că totul a fost imaginat

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/05/31

După accidentul de la Three Miles Island din 1979, s-au desprins trei imperative importante în gestionarea unui dezastru nuclear:

1) Fii imaginativ!
Situaţiile de blackout nu seamănă una cu cealaltă. Însă scenariile cele mai sumbre pot fi imaginate. Acolo unde inginerii nu au imaginaţie, iar investitorii sunt prea zgîrciţi, golul poate fi umplut de către literaţi. Un scriitor aproape profetic a descris într-una din cărţi, cu cîţiva ani înainte, cam ceea ce s-a petrecut recent la centrala Fukushima #1. În clipul de mai jos, omul arată pe tonul: vezi? ţi-am spus eu!, uşor conspiraţionist, dar raţional, că la centrala Fukushima, dispozitivele de siguranţă au fost insuficiente numeric, rigide, subdimensionate şi prost poziţionate.
Dacă centralele nucleare sunt în prezent controlate la sînge, iar cea de la Hamaoka este deja pe butuci, aceasta se datorează şi scriitorilor, şi istoricilor.
Se credea că centralele de pe coasta Mării Japoniei sunt OK. Nu e chiar aşa. Sunt consemnate seisme cu ridicări şi coborîri de teren de 2 metri şi chiar peste, deşi un eventual ţunami nu poate avea amplitudini prea mari cît să distrugă cele 14 reactoare din pref. Fukui, de pildă. Aşadar, e greu de crezut că o reţea de ţevi (rigidă) poate rezista la deformări atît de mari.
Aplic scurtătura în special pentru gazetarii interesaţi de senzaţional. N-au decît să-şi traducă singuri sursa.

2) Ai încredere în cei de la faţa locului!
În linii mari, imperativul a fost respectat, deşi lipsesc cîteva seturi de date radiologice din intervalul 11-15 martie.
Apoi, nimeni nu a detaliat care sunt riscurile răcirii directe cu apă de mare (soluţie practicată timp de mai bine de o săptămînă). Vă amintiţi de eroarea de măsură din 26 martie? În fapt, oamenii nu ştiau ce măsoară, pentru că, pe la 20 martie, apăruse un izotop nou: 38Cl, rezultat în urma bombardării (probabil α a) clorului natural din apa mării.
Acuma, să nu cădem în paranoia, însă e bine să privim cu circumspecţie cam toate informaţiile. Fie ele liniştitoare, fie alarmiste.
Crede-i, dar verifică-i.
Am selectat clipul de mai jos pentru că, în general arată cam cum trebuie să ne îndoim, şi în acelaşi timp să nici nu ne panicăm. Televiziunea care l-a produs este una internetă de apartament, dar mult mai decentă decît OTV. Nu pot însă să nu constat anticorporatismul manifest, ceea ce este pe gustul meu.

3) Nu folosi faptele (sau interpretarea lor) în lupta politică!
O cale de respectare a celui de-al treilea imperativ este să scoţi la suprafaţă, în cadru oficial, toate opiniile. Scriitorul a fost invitat pe 10 mai în comisia energetică a camerei inferioare a Dietei, unde şi-a expus viziunea. Acţiunea vine să exploateze şi imaginaţia, să întărească şi încrederea, să amîne şi lupta politică. În clipul de mai jos, alături de Hirose (scriitorul) poate fi văzut chiar precedentul premier, Hatoyama. Recomand vizionarea clipului, eventual traducerea lui (de către cine are timp) pentru că scriitorul descrie foarte bine mecanismul exploziei de hidrogen.

Partidele de opoziţie au stat cuminţi cam 70 de zile. Moratoriul a expirat. PLD a început ofensiva în Parlament, speculînd cronicizarea efectelor accidentului nuclear. Însă deocamdată, insistă mai mult asupra trecutului: de ce, în nu-ştiu-ce împrejurare, premierul Kan nu a spus adevărul, dacă l-a spus, de ce nu l-a spus complet etc.

%d blogeri au apreciat asta: