Fără buletin

Se spune că înţelepciunea orientală este a neantului, a predestinării, a mersului pe şine. Aparent aşa ar fi. Cifra zero şi conceptul de mu (nimic, nonexistenţă) îşi au originea pe undeva prin lumea indiană. Vă propun însă să vedem partea plină a paharului.

Citim prin necroloagele contemporane: a plecat dintre noi lăsînd un gol imens… etc., etc.
Hm! Ce gol? În ce constă golul? Dacă cei rămaşi resimt un gol, el nu poate fi decît golul din rutine. Într-adevăr, gesturi şi cuvinte curente rămîn dintr-odată suspendate. Intervine, vrînd-nevrînd, argumentul optativ: da, dar ar mai fi putut să facă atîtea lucruri!.
Optativul e o virtualitate. Cum poţi lua ca reală o virtualitate, o extrapolare a reflexelor şi rutinelor tale? Cine poate garanta că cel mort ar mai fi avut ceva de dat?

Suntem, şi lăsăm în urmă, exact ceea ce suntem în stare să turnăm, cît putem să turnăm – conştient sau inconştient – în ceilalţi. Nici mai mult nici mai puţin. Putem prelungi turnarea, cu dispoziţii testamentare, de pildă. Dar asta ar înseamna să le umplem timpul celorlalţi cu acţiuni şi trăiri pe care poate nu şi le doresc. E o formă de manipulare, de colonizare, de trufie. Deşertăciune, la urma urmei. Umplem un gol cu alt gol.

Şi atunci întreb: unde e golul? La occidentali sau la orientali*)?

În credinţa budistă, cel plîns la nesfîrşit este reţinut în interregn. Nu părăseşte complet nici lumea asta, nu poate ajunge nici pe cealaltă lume. Iată cum, jelania prelungită devine o formă de egoism.
Norma universală, atît în Occident, cît şi în Orient, este trei zile.
E drept, mortul însuşi se poate ajuta, eliberîndu-i pe cei rămaşi, nu numai de povara testamentară, dar şi de memorie.
Forma supremă de cuminţenie este să le laşi celorlalţi cu limbă de moarte, inclusiv liberatea de a te uita. Nu e greu: Mă puteţi uita. O virtualitate vidă ce de fapt scoate din latenţă plinul din ceilalţi. I-ai umplut de bucurie, de nervi, de respect pentru valori, de cunoştinţe, de recunoştinţă, de bani, de mînie etc., dar partea ta nevolatilă rămîne în ceilalţi. Poţi muri cu seninătate, chiar dacă ţi-ai umplut viaţa doar măturînd curtea şi i-ai îmbrăţişat pe cei dragi.

Micul meu eseu sper să acopere un gol de înţelegere a „miracolului” japonez după dezastre. Nu e niciun miracol. E viaţă trăită în prezent. Şi nimic mai mult.

––––––––
*) Ştiu că lucrurile sunt infinit mai nuanţate. Simplific şi aproximez sprijinit pe clişee, doar cu scop retoric.

Atunci cînd relatam despre cataclismul din 11 martie 2011, am primit tot felul de invitații, de la organizații media din țară, care mai de care mai leșinate și mai arogane, să iau legătura cu ele. Le-am refuzat pe toate și le-am pus să stea la robinet. Cu toatele preluau și titrau, la diferențe de secunde, „exclusivități” copy-paste. Am considerat că ceea ce transmit e de interes public, și că ar fi fost imoral să avantajez pe cineva. Iată că veni vremea să mă și lămuresc de ce am făcut așa.

În campania pentru alegerile prezidențiale, cei doi candidați propun soluții divergente de confruntare televizuală. Candidatul socialist consideră că confruntarea trebuie să aibă loc în patru studiouri TV ale tot atîtor televiziuni generaliste și de știri, pe patru buchete de teme. Celălalt propune confruntarea televizată în unul-patru centre universitare. Desigur, temele pot fi altele, de la sesiune la sesiune, dar, ceea ce e mai important, fără restricții la accesul televiziunilor. Toate televiziunile își pot trimite care de reportaj, dacă nu se vor înțelege la retransmisie. Se pune întrebarea:

Care dintre soluții este mai bună?

Am fi tentați să zicem ambele. Să vedem ce zice legea:

Citez din legea  Nr. 504 din 11 iulie 2002 actualizată la 11 iulie 2014.:

ART. 10
(1) Consiliul Naţional al Audiovizualului, denumit în continuare
Consiliul, este autoritate publică autonomă sub control parlamentar şi
garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale.

Nu ne prea folosește, dar aflăm că CNA e responsabil de garantarea interesului public. Alegerile, ca bun public, iar candidații, ca vectori, sunt de interes public.
Cît de mare e interesul public? (atenție! nu vorbesc de „interesul publicului”) Păi, fiind alegeri prezidențiale, adică, directe și universale, interesul public este neîndoios.

În condițiile astea, are cineva dreptul să aleagă ce organizație media să organizeze și să transmită confruntarea candidaților? Poți monopoliza interesul public într-un format la latitudinea unei organizații comerciale? Cu ce drept acorzi exclusivitatea unei televiziuni și nu alteia, atîta timp cît toate au în statut serviciul în interes public? Teoretic, se poate aplica dreptul natural. Concret, se trag la sorți atît numele televiziunilor, cît și ordinea în timp. Dar, cum asta ar da naștere loviturilor de picioare pe sub masă, în lumea amorală a comerțului, e de evitat.

Să vedem ce zice legea citată. Am găsit o prevedere care delegitimează exclusivitățile:

ART. 21 (1)
Evenimentele de importanţă majoră pot fi difuzate în exclusivitate numai dacă difuzarea nu privează o parte importantă a publicului din România de posibilitatea de a le urmări în direct sau în transmisie decalată în cadrul unui serviciu de programe cu acces liber.

Așadar, o interdicție ce face din propunerea candidatului socialist apă de ploaie.

Concluzia e că CNA trebuie să intervină de urgență, să-i dea un firman peste bot candidatului socialist, care habar nu are despre echitate, despre egalitatea de șanse și despre interesul public, și să facă clare condițiile propuse de celălalt candidat. Cu atît mai legitimă propunerea, cu cît, însăși funcția de președinte de republică interzice discriminarea persoanelor, fie ele naturale, fie juridice.