Fără buletin

Răspuns: 90Yen (1USD) şi 10 ceşti de cafea tare.

Azi dădui o raită printr-un supermagazin din apropierea casei. Îmi atrase atenţia perechea de produse din ilustraţie:

Corporaţie mare. Nestlé.
Jos, la preţul de 658yen este un borcan de cafea solubilă, ce conţine 250g de produs. Sus, acelaşi produs, ambalat într-un cilindru de carton, cu o diafragmă de turnare uşoară a conţinutului într-un borcan ca cel de mai jos. Preţul este de 748yen, iar masa netă, 220g. Trecerea conţinutului în borcan se face prin întoarcerea recipientului cu fundul în sus, aplicarea pe gura borcanului şi presarea asupa ei. Folia ce acoperă diafragma se rupe frumos, radial, astfel, căderea are loc ceva mai repede decît într-o clepsidră, fără ca vreun fir de cafea solubilă să se risipească. Genial, nu?

Materiale
(jos) sticlă, capac de plastic, disc de carton cerat, folie de aluminiu, etichetă de hîrtie.
(sus) carton, folie de plastic, folie de aluminiu, diafragmă de plastic, capac de polietilenă.
Aşadar, cam aceleaşi materiale organice, chiar dacă în proporţii diferite. Doar sticla face diferenţa substanţială.

Întrebarea e: merită să dai 90yen mai mult pentru acelaşi produs, dar cu 30g mai uşor?

Să vedem ce e reciclabil şi ce nu. Plasticul din capacul borcanului este, pentru că se detaşează uşor de garnitura de carton din interior. La fel şi sticla borcanului. De asemeni, subţirele capac de polietilenă al cartuşului.
De la borcan rezultă 30g plastic recuperabil, iar de la cartuş, 5. Unul e de ABS, celălalt, de PE. Mai rezultă o bucăţică de folie de aluminiu ce sigilează borcanul (circa 100mg). Cartonul din cartuş ar trebui să fie recuperabil, dar nu e. Nu e recuperabil pentru că e şi cerat la exterior, şi acoperit cu folie de aluminiu şi cu alte cîteva straturi de folie de plastic, ce nu pot fi separate la o eventuală retopire. Nici măcar la confecţionarea cofrajelor de ouă nu ar putea fi folosit. Cu atît mai greu de separat, cu cît, diafragma de plastic (alte 30g) e la fel de ferm fixată la gura tubului. Ceea ce face ca şi plasticul să fie de nerefolosit.
În schimb, hulita sticlă, „energointensivă”, indigenă fiind, are*) valoare economică.

Aşadar, din ambalajul „neecologic” se pot recupera 0,1g aluminiu, 30g ABS şi vreo 300g de sticlă incoloră. Din cel „ecologic”, 5g de polietilenă.

Cine zicea că ecologismul e rău? Iată, te poţi mîntui cu numai 90 de yeni. Dumping, pe lîngă tarifele Bisericii.

Se poate spune totuşi că şi cartuşul gol are oarece valoare economică, în sensul că măreşte niţel conţinutul calorific al gunoiului combustibil**), ceea ce se traduce prin vreo 10g de combustibil de întreţinere mai puţin.

După cum v-aţi dat seama, marele egoism autosuficient al consumatorului habotnic, numit curent conştiinţă ecologică, nu numai că nu rezolvă nimic, dar mai şi costă. Iar amprenta de dioxid de carbon e chiar mai pronunţată.

––––––––
*) O mare problemă la reciclarea sticlei o reprezintă formulele vitroase străine, oricare ar fi ele. Fiecare ţară are formulele ei şi utilajele ei de confecţionare a recipienţilor, reglate pentru punctul de înmuiere dat de compoziţia standard locală. Este o iluzie să credem că, de pildă, s-ar putea recicla buteliile de vin chilian în România, sau cele de vin franţuzesc în Rusia.
**) În Japonia, peste 90% din gunoiul combustibil se arde în crematoriul dedicat. Cam aşa arată. Pe cel din imagine l-am prins în funcţiune pentru că era o oră matinală. De obicei, pe la orele 9 se încheie treaba. Deşi arderea e completă, autorităţile preferă să planifice arderea gunoiului doar în zori, pentru a scăpa de gura habotnicilor ecologişti, gata să se păcălească cu „ambalaje ecologice”.