Parastas cu dar
Postul de faţă nu are legătură cu recenta tragedie colectivă, ci se vrea doar o descriere a raportării unui om viu şi liber la cele veşnice.
T…moto este un acordeonist excentric, un cioclu recent specializat, după ce cîţiva ani rulase pînă la faliment o mică tavernă de udon. În tavernă obişnuia să însoţească livrarea străchinilor la masă în sunet de acordeon. Un om de o căldură umană ieşită din comun. Cînd vorbeşti cu el îţi urmăreşte privirea cu o mină deschisă, într-un fel pe care doar un duhovnic îl poate face. Întotdeauna curtenitor, prevenitor, politicos, nu zice niciodată nu.
Uneori cîntă şi în cîrciuma noastră, împreună cu „partenera sa de afaceri”, o sidefie şi tăcută bracistă, cu o prezenţă agreabilă, fără să fie o frumuseţe unanim acceptată. Îl acompaniază pe T…moto la violă, în tonuri antebelice, admirativ, fără stridenţă.
Pe la începutul lui octombrie, T…moto m-a rugat să îi pregătesc două duzini de seturi de mîncare. Avea tatăl în agonie şi vroia ca, atunci cînd tatăl se va fi săvîrşit, participanţilor la priveghi să le ofere ceva diferit de tradiţionalele cutii pătrate cu preparate reci. Tocmai atunci urma să plec într-o călătorie în România. Am fost nevoit să îi refuz oferta formulată în standby. Ulterior, T…moto ne-a invitat la parastasul de 49 de zile, fără a ne lăsa să înţelegem ce pune la cale. Ne-a spus doar: veniţi pe 17 decembrie în locul cutare, la ora cutare, fără alte detalii. I-a cerut soţiei mele să vină echipată cu costumul de flamenco. În acea perioadă urma să fie oaspetele nostru şi un rapsod popular despre care T…moto ştia că vine. Ne-a invitat pe tuspatru, iar rapsodul să fie angrenat activ în planul lui, laolată cu ceilalţi invitaţi. Parastasul de 49 de zile a fost extins şi în memoria mamei lui T…moto. De asemeni, a surorii lui, răpusă la 18 ani de leucemie.
Cu excepţia membrilor familiei lui T…moto, fiecare mesean a avut un rol în piesă. Un prezentator profesionist din Kansai, convocat la fel de enigmatic precum noi, a încropit în cinci minute desfăşurătorul spectacolului. Eu am fost responsabil cu fotografia. Din motive lesne de înţeles, pentru ilustrare, am ales pe cît posibil rateurile.
Iată cum arată Tsugaru shamisen. Un instrument robust, originar din Tohoku (de unde şi numele strîmtorii omonime în titulatură) 
Soţia mea a dansat flamenco. Întrucît rapsodul popular român a avut inima suficient de îngustă încît să nu îşi facă pomană, teamîndu-se totodată că va fi şi exploatat şi neplătit, am fost nevoiţi să îl înlocuim în grabă cu o prietenă de-a soţiei mele. Cu numai două zile înainte de eveniment, rapsodul popular mă înştiinţa că dăduse curs (literal) unei invitaţii din partea Împăratului. Aşadar, în loc de solo de flamenco, duo. 
Violista avea un alt angajament şi a fost înlocuită cu o violonistă. Împreună au interpretat The Falling Leaves într-un aranjament original.
A încheiat spectacolul un cuplu de muzicanţi cu taiko şi shakuhachi.
A fost un parastas inedit, în care dirijorul a interpretat partitura recunoştinţei pentru trecuţii săi părinţi, ce au avut înţelepciunea de a nu îl pune pe şine, ci l-au lăsat să îşi aleagă drumul în viaţă după cum simte. Mai mult, a fost un parastas în care nu se ştie cine a dat şi cine a primit de pomană, însă unul de pomină.
Notă: A participat cu un microrecital la muzicuţă şi preşedintele asociaţiei persoanelor cu dizabilităţi din sectorul Nishi, însă fiind vorba de o persoană nevăzătoare am urmat scrupulul de a nu îi publica nici măcar silueta.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
ce ciudat… oamenii astia nu fac nimic ca la carte? pe mine ma suprind placut (banuiesc ca si pe tine, dar mai putin) de fiecare data… in alta ordine de idei, ne poti spune ce se poate manca la restaurantul tau? ai facut curios gurmandul din (de) mine… 🙂
cartea lor nu e cartea noastra…si n-ar fi rau sa ne gindim daca a lor nu e mai plina de intelepciune
Extraordinar sa sarbatoresti viata si bucuria de a trai la un parastas!
Multumesc. Este o lectie care merita tinuta minte.
un fel de Zorba japonez?
Da, minus Bubulina.
Coliva cine a făcut-o?🙂 Interesant și de apreciat un astfel de spirit. Crede că la noi s-ar scandaliza babele și popii la unison dacă ar face vreun urmas parastas cu cântări și dansuri în memoria părinților. Dar de dragul fețelor lor lungi ar merita încercat un astfel de scenariu pe undeva pe la țară…(Cenzurat de MM)
Marius,nu as dori sa ma fi inteles gresit. Bunicul meu si-a gasit sfarsitul cantand la nunta verisoarei mele. Impodobea cortul. era fericit.
Inainte de a pleca,ne-a pus sa promitem ca il vom sarbatori prin cantec de fiecare data. Sunt multi ani de atunci. Nu am mai auzit de asa obicei,si ma feream sa vorbesc despre dorinta bunicului. Acum l-am regasit in povestirea ta.
Te cred, Ela. Vorba aia: morţii cu morţii, viii cu toţii.
extaordinar Marius! Daca as putea traduce in putine cuvinte atitudinea fata de viata la noi si la voi, ar suna cam asa. La romani: de ce ne-am nascut daca tot murim! La japonezi: daca tot ne-am nascut atunci sa traim din plin si sa lasam o mica urma pe pamant si in cer. Am vazut la tv Sky in Italia cateva imagini de la un moment de reculegere din aceste zile. Tacere. Adulti (barbati si femei), batrani, copii cu ochii inchisi si mainile impreunate a rugaciune. Emotionant! Cand am vazut acei copii cu mainile impreunate si ochii inchisi mi-au dat lacrimile. DEMNITATE mi-am spus, atat. Si demnitatea asta este dobandita prin educatie.
Delicios postul! Te felicit pentru sotia ta talentata 😉
Mulţumesc, Alina.