Fără buletin

Nu, nu voi vorbi despre familia nucleară, ci despre altă temă la fel de zgîndăritoare.

Cine a umblat cu shinkansen, ştie că una din clasele de viteză se numeşte hikari. Hikari înseamnă generic, lumină, fie ea emisă, fie reflectată. Lumina vine de la răsărit. Iar noi suntem în Extremul Orient. Bine, bine, ştim de unde vine lumina. Dar de unde vine hikari? Pentru a lumina sunt, ca şi în română, mai multe verbe, unele superpozabile, altele, nu.

Căutînd pe ici pe colo, verbul hikaru 光る – a lumina, am găsit vreo zece explicaţii (ヒケハル 日気張, ヒカガル 日赫る, ヒカアル 日香有, ヒカルキ 日軽, ヒキタリ 火来, 日来, ヒカリ 日借) ce acreditează soarele, unele forţate, altele fantasmagorice, dar numai două plauzibile, anume, cele ce acreditează originea onomatopeică: un ancestral (v.) hikameku, format probabil din hika-hika, după tipicul lui kirameku 煌く – a străluci, dar multifaţetat (precum kirara – mica(şist)), şi avînd la bază kira-kira şi altă ipoteză care acreditează direct pika-pika, ambele onomatopee, cu sensul de strălucitor. Ştim din episodul trecut că cele două onomatopee sunt diferite numai prin intensitate. Dacă intensitatea este dată de sunetul iniţial, durata este dată de numărul de monomeri. Pika(tto) e de aşteptat să dureze mai puţin decît pika-pika(to). Observaţi dublul t, ce transpune în scris sincopa pikat-to, ceea ce indică şi curmarea bruscă a efemerei existenţe. Aţi observat că folosesc adesea particula to la coada onomatopeelor. O fac numai pentru că rămîn în continuare un păcătos de indo-european, neobişnuit cu versatilitatea relativ mare a onomatopeelor japoneze, şi simt nevoia ca cel puţin în adverbe de mod să le transform. Voi arăta mai jos şi de ce e importantă trecerea prin stadiul de adverb.

Continuăm. Particula to înainte de un verb oarecare, îi dă onomatopeei funcţia de adverb, dar imprimă şi senzaţia de vorbire directă într-o frază ce descrie indirect ceva. Limba, nepermiţînd o sintactică prea dendritică, grefează expresiile colaterale prin flash-back-uri de dialoguri şi trăiri, ca şi cînd ele ar fi vii. Ligandul este particula to.

Revenind, dacă kira-kira şi hikari nu ar fi fost la origine onomatopee, propoziţia Kirakira to hikari kagayaku (Lumina străluceşte sclipind.) ar fi fost tautologică. Ea este pseudotautologică, chiar dacă toate cele trei cuvinte descriu, fiecare în felul său, conceptul de lumină.

Onomatopoieza. Cum se nasc categoriile gramaticale din onomatopee?

Timpurile foarte recente consemnează naşterea unui nou cuvînt de origine integral onomatopeică. Cînd bomba nucleară de la Hiroşima a căzut, presa, mai scrupuloasă, dar şi constrînsă de cenzura militară, a denumit-o scorţos şi evaziv: shingata-bakudan – bombă de tip nou. Poporul însă, martor ocular, dar fără habar de ceea ce l-a ucis, a numit-o simplu şi audio-vizual: (s.) pikadon. Adică, exact ceea ce era: luceşte-şi-bubuie. Ceva mai tîrziu, bomba a fost redenumită simandicos, prin calchiere genshi-bakudan. Însă pikadon a rămas în lexic, iar odată cu ultimul contemporan al tragediei, probabil va ieşi din istoria limbii.

Bine, veţi zice, dar ce-i cu -ri-ul ăla din hikari? Terminaţia cred că este de cea mai mare importanţă în înţelegerea felului în care se nasc verbele şi posibil şi adjectivele. Foarte multe adverbe onomatopeice o conţin. Ea apare spontan, exclusiv pe cale orală, din spiritul limbii (voi încerca o explicaţie atunci cînd voi discuta despre diminutive la numele de persoane. Adesea, onomatopeele-adverbe/substantive (distincţia nu e clară) sunt terminate în -ri (sarari, pittari, pururi, kossori etc.). Nu este obligatoriu (coexistă: sara, pita, puru) dar prezenţa terminaţiei face ceva mai clar caracterul de substantiv al cuvîntului rezultat. Este şi cazul lui hikari. Şi iată cum, filogenetic, substantivul precede verbul. Via -ri se pot naşte uşor o serie de verbe de conjugarea -ru.

Divergent, prin contragere, se pot naşte adjective de tip -i. (ipoteză în curs de verificare)

O mică discuţie despre adjectivele -i (ex: aoi – albastru , akai – roşu, itai – dureros, samui – frig). (Sigur, transpunerea lor în română întîmpină oarecari dificultăţi, deoarece nu totdeauna corespondentul este un adjectiv.)

Adjectivele -i sunt o categorie aparte. Au timpuri verbale (oishii– este gustos, oishikatta – a fost gustos, oishii daroo – este probabil gustos, oishikute – fiind gustos/ pentru că e gustos), dar nu pot fi folosite decît atunci cînd subiectul uman este cel care percepe proprietatea exprimată prin adjectiv. Nu poţi spune că altul vede ceva akai. Ci doar că eu, subiectul, percep akai.

Pentru a obiectiva un adjectiv, fie cade -i iar rădăcina se lipeşte de un substantiv (aka-shingoo – semnal roşu) fie cade -i şi se ataşează -soo sau -rashii (oishisoo – pare gustos, oishirashii – se spune că ar fi gustos. Aşadar informaţie la mîna a II-a.) fie cade -i şi se ataşează verbul auxiliar garu (oishigaru – îi place).

Ce observăm? De fapt, adjectivele -i sunt verbe (atipice), puternic subiective. Nici măcar prin terminaţia -soo subiectivul nu dispare complet, din motiv ce acel ceva doar pare. (poate e, poate nu e.) Observăm că subiectivul ipoteticei onomatopee dispare destul de greu. Numai verbele tipice pot standardiza/ obiectiva senzaţiile preluate din onomatopee.

Ceea ce am povestit despre adjectivele -i nu înseamnă că toate derivă din onomatopee, ci caut să explic o posibilă filogeneză. E drept, forme arhaice de adjective -i se terminau de fapt în -shii.  Înafara lui itai, de pildă, există şi itashii şi itaitashii, dar şi, după un ciocan pe deget, exclamaţia itap! (în care p-surd scurtează vocala) ce este pînă una alta, un mod onomatopeic de exprimare.