Eclipsă
Pozele de mai jos le-am luat în iulie 2009, cînd Terra şi Luna se certau pe lumina solară.
Cele roşii sunt făcute pe film reversibil, cu un Nikon F-301 (1985). Cea verde şi cea mică, pe negativ. Nu am ajustat nimic înafara unui crop sumar şi a dimensiunilor în formatul digital.
„Happening”. Aparatul cu care am tras poza de mai sus este un Minolta XE XG-E, din 1977. Nu băgasem de seamă că garniturile de etanşare erau fărîme. Mi-a intrat lumină pe unde nu trebuie. Aici se vede mai bine „arsura”.
Dacă la imaginile voalate alterarea culorilor e şi din cauza luminii parazite, cromatica principală are o raţiune cît se poate de practică: pentru reducerea luminii incidente. Am suprapus toate filtrele colorate pe care le-am găsit prin casă, reducînd astfel intensitatea la 1/32 – 1/16 din cea naturală. M-au mai ajutat şi norii acolo unde încă se cerea filtrare.
E de notat că pozele au fost luate cu obiective în vîrstă, sprijinite pe teleconvertere nu foarte grozave. Mă rog, cu instalaţii pe care un „progresist” şi liberschimbist, căzut în admiraţia megapixelilor nu ar da doi bani.
Dacă tot adusei vorba de megapixeli, iată o fotografie de 60Mpixeli cinstiţi (adică, nu prin interpolare) obţinuţi prin scanarea negativului la 3200dpi (puncte optice, iar nu prin expandarea din soft) cu un scaner nu prea grozav (Canoscan 8400). Fotografia am făcut-o cu Mamiya 7, pe peliculă Ilford alb-negru (în format Bronica 60x70mm) ISO50. Peliculă expirată de 5 ani.
Cu un clic pe imagine, şi cu încă un clic după ce imaginea se va încărca, veţi putea vedea că, zăbrelele din spicele de pe acoperişul hotelului (partea dreaptă a imaginii) încă mai pot fi distinse, deşi distanţa este de mai bine de 400m, iar focala obiectivului de 80mm (echivalentă cu 45mm la cadrul full size pe 35mm). Aparatele digitale SLR cele mai tari nu depăşesc 25Mpixeli (optici, nu marketingi).
Vedere spre vest de pe Tsurumibashi
Alin Fumurescu
Fără buletin 
nice, very very nice,
🙂
Ohayo gozaimasu, Marius!
toate-s interesante, dar am o febletze pentru cea alb-negru… 🙂
Bonne continuation!
Am vazut ca azi 4 specialisti au reintrat în cladirea reactorului distrus pentru a se masura nivelul de radioactivitate, doar 15’…
===
http://www.maxisciences.com/fukushima/fukushima-neutraliser-l-eau-radioactive-avant-tout_art14679.html
Mulţumesc, Mélanie. Ia febleţea. că mai am.
14 minute, au zis la radio. Pe semne, un minut a durat verificarea reciprocă a bombelor de aer (pentru respiraţie).
În clădirea R2 nu mai pătrusese nimeni de la cutremur încoace. Au avut o tentativă cu robotul, însă a eşuat. I s-au aburit ochelarii. Nu ştim dacă robotul s-a şi putut reîntoarce, sau a rămas înţepenit acolo unde a orbit.
Cert este că durata mică de expunere a personalului se datorează limitei, de 3mSv de persoană şi sesiune, impuse de normele de protecţia muncii.
Din instalaţie curge la greu apă fierbinte. Au găsit una sau mai multe surse de abur şi la instalaţia de răcire a bazinului de stocare a combustibilului epuizat.
La R1, R2 şi R3, unde meltdown e confirmat (în proporţii diferite) sunt necesare cîte 500t/zi de apă dulce. Aşa cum spuneam mai acum o lună, apa puternic contaminată, strînsă la subsolul clădirii turbinelor, măsoară în total circa 67.000 mc. O parte a şi deversat în ocean, şi nu e exclus ca buncărul însuşi să aibă fisuri care să facă posibilă şi infiltrarea în adîncime. Se monitorizează şi apele freatice, dar deocamdată nu par contaminate.
Spuneam în altă parte, cel puţin parţial, apa din subsol va fi decontaminată şi recirculată. Instalaţia de regenerare-decontaminare va avea capacitatea de 1200mc/zi, iar din sistem vor rezulta în total circa 1500mc/zi. Ori va fi necesară supraexploatarea instalaţiei de epurare-răcire, ori vor trebui stocaţi 300mc/zi în vederea tratării ulterioare. Urgenţa va trece cel mai devreme în octombrie şi cel mai tîrziu în ianuarie.
Toată tevatura asta e pentru a preveni răspîndirea radioactivităţii din curtea fabricii.
Oricum, e o performanţă că şi-au dat seama de destrămarea combustibilului. La Three Miles, confirmarea a venit la 3 ani de la eveniment.
Foarte fain experiment Marius.
Nu te stiam fan de aparate retro.
Imi place cromatica.
Salut, TOG!
Mulţumesc. Mulţumesc şi pentru preluare.
Întîmplarea. Pînă acum vreo patru ani nici eu nu mă ştiam fan de aparate retro. Atunci am încheiat un ciclu de datorii familiale şi m-am gîndit să îmi reînoiesc parcul de aparate foto (două mediocre şi unul stricat). Şi m-a prins microbul.
De fapt, nu sunt un colecţionar tipic. Cred că inconştient încerc să acopăr o lungă perioadă de frustrări, cînd vedeam aparate pricopsite doar în reviste. Acum le cumpăr pe nimica, sau le capăt. Unele necesită reparaţii: mai un condensator uscat, mai o camă deraiată, mai un molton schimbat. Atunci le mai şi canibalizez. Fac din două aparate defecte, unul practicabil.
Iniţial strîngeam aparate Nikon, Minolta şi Canon. Ulterior, mi-am dat seama că nu ajung nicăieri cu atîtea standarde. Şi am renunţat la Canon. I le-am dat pe toate altcuiva. Cel mai bine reprezentat este genul* Minolta. Cred că am jumătate din modelele SLR din 1967 încoace. (Nu modelele profesionale, dar nici pe cele pentru începători.)
Oricum, trebuia să îmi găsesc un hobby înainte de senectute. 🙂
––––––-
* zic genul, pentru că Sony a preluat în 2006 întreaga divizie de tehnică foto a Minoltei. Mount-ul Minolta AF a continuat şi la aparatele digitale, pînă anul trecut, cînd seria α-NEX a venit cu un standard nou.
Fain hobby si faina poveste Marius. Imi confirmi de fiecare data ca esti un om al naibii de interesant.
Salut, TOG!
Ei, nu! Să nu exagerăm. Doar al naibii. 🙂
Mulţumesc, TOG.