Fără buletin

★★★ Nakamura

Posted in Chestii, urgenţe umanitare by Marius Delaepicentru on 2011/03/19

Nakamura este un maistru militar de aviaţie, în vîrstă de vreo 45 de ani. Este unul dintre puţinii japonezi ce gustă bancurile româneşti, el însuşi un mare prieten al României, şi un mare amator de şorici şi de pită cu slană. Şi de maşini Dacia vechi. (Nu, nu colectează.)
Ne cunoaştem de mai bine de 8 ani. După una din călătoriile sale în România ne-a adus două pite cu pichioci din Secuime. Spunea rîzînd că vameşii s-au crucit (buddheşte) cînd au văzut pîinea.
Hobbist de nişă, mi-a arătat o dată un nomenclator al tuturor piloţilor români ce au luptat în WWII, fiecare cu scorul său la vînătoare. Mai acum cîţiva ani, cînd eram deprimat şi nu prea ştiam de ce, vizibil neliniştit de starea mea, mi-a înmînat pe tăcute o servietă de cărţi şi albume despre România, intuind că trebuie să fie ceva cu home sick.

Înafara unei surori mai mici, foarte bolnave, ce locuieşte în Kyushu, Nakamura nu are rude. O bună parte din solda lui se duce pe tratamentul surorii.
Anul trecut, Nakamura şi-a prins mîna în tamburul unui palan. A pierdut două degete strivite de cablu. Nakamura nu mai poate fi selectat cu prioritate în prima linie. Nakamura nu este un erou.

Azi m-a sunat să îmi spună că este liber, şi că s-ar putea să vină la prăvălie să mai depănăm una alta. Se pare că nu a putut, ţinînd seama de volatilitatea situaţiei din Fukushima.

Conversîndu-ne la telefon, printre glumiţe şi miştouri, îmi zice:
– „Sunt detractori care susţin că, la o adică, militarii din trupele de apărare şi poliţiştii, ar fi primii care ar fugi din faţa pericolului. Nu e aşa. Noi suntem plătiţi din impozit şi rostul nostru tocmai să apărăm este. E un risc asumat.”
– Cum sunt selectaţi cei care acum operează la centrală?, întreb.
– Păi, nu e niciun criteriu. Primeşti ordinul şi îl execuţi. Dacă crezi că şansele de supravieţuire sunt prea mici, poţi refuza, dar niciunul nu o face. Doar de aceea suntem în armată.
– Tu te-ai duce?
– Cum să nu? Dacă aş şti că prin sacrificiul meu salvez milioane de vieţi, nu aş pregeta. Aş merge. Şi încă cu fruntea sus. După ce mor, văd eu cum mă descurc cu soră-mea. O să-i vin în fiecare noapte la căpătîi şi o să îi cer iertare: gomen-ne, gomen-ne.

Nakamura nu este un erou dar poate deveni oricînd.

–––––––––––-
Permiteţi-mi acum să promovez aici un text semnat de Radu, iniţialîn coloana de comentarii a precedentului articol.

citesc doar de cateva zile blog-ul tau si imi pare rau ca s-a intamplat in acest context nenorocit sa aterizez aici si sa ajung sa il/te cunosc, purtat de Google de la keywords triste.

Am locuit in Tokyo cu familia intre 1995-2003 (studii+work). Am prins si accidentul Tokai-mura, si altul din Tokai de care nu prea se stie (lab-ul meu-U.Tokyo-avea infrastructura in Tokai, langa JAERI).

Adevarata calitate umana a poporului japonez ne era cunoscuta pana acum numai noua, celor care am trait printre ei un timp suficient de mult si care am fost suficient de deschisi (sau pregatiti) la a primi “lectiile” de umanitate atat de radicale – dar si atat de discrete – pe care oamenii astia ni le “predau” permanent. Nu toti sunt asa (exceptiile sunt chiar detestabile), dar marea majoritate. Intotdeauna m-am minunat cum se poate propaga in fibra lor o seva atat de frumoasa (modestie, cinste, harnicie, respect, generozitate, curaj…toate duse la extrem), atat de greu de inteles pentru lumea actuala, si de atatea secole.

Sunt sapte zile deja de cand intreaga lume a inceput sa cunoasca toate acestea… Stiam ca asa va fi inca de la nenorocire, si stiu ca – asa cum a vazut si valul hollywoodian de necuprins mental – lumea va vedea destule alte minuni putin cunoscute ale spiritului japonez.

Un vechi si bun prieten japonez (fotograf profesionist, colaborator apropiat al lui Dan Puric, lucreaza in Ro de vreo 5 ani) imi spune (redau aproximativ): “Radu, stiu ca e greu de inteles, vad ca lumea se minuneaza acum, dar la noi e ceva simplu si natural: totul vine de la respectul pentru ceilalti; de exemplu, daca te plangi cuiva de ceva inseamna ca il deranjezi pe el, ca il perturbi, ca nu-l respecti…”. Simplu…dar atat de ne-lumesc. Un “gaman” suprem, dar sprijinit pe respect, motivat de respect. Pe scurt, un subconstient crestin, laturi ale unui ideal crestin realizate inconstient, presarate misterios intr-un arhipeleag departe si geografic si sentimental de crestinism. Cine zicea ca Dumnezeu nu exista doar pt ca nu-L intelegem noi?…

In final, un link spre prima analiza jurnalistica pe care o consider cu adevarat profesionala, fara foamea de senzational, fara dorinta (sic!) sa se intample ceva senzational (presa din toate punctele cardinale pare sa sufere de boala asta, o boala, recenta, groaznica: dorinta de “viziona” un “hollywood” cat mai pasionant si/sau de a confirma convingeri personale in legatura cu inceputul/data/ora/apropierea/etc apocalipselor de orice culoare).

http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-pacific-12785274

Iată şi o mică antiteză valahă:

%d blogeri au apreciat asta: