Fără buletin

Mai acum un an mi s-a ars becul de la firma restaurantului. Firma e undeva la cucurigu, pe un panou colectiv, prins perpendicular şi diedru pe faţada clădirii. Pentru a schimba becul era nevoie de o autospecială cu gabie. Nu m-am încumetat să contractez una, ştiind că mă va usca devizul. În situaţii dintr-astea, aştept să se ardă şi becul altei firme, pentru a aranja ieşirea la jumătate de preţ.
De data asta, în lipsa becului, soţia mi-a propus să ne facem simţită prezenţa, prin arborarea unui drapel românesc. Zis şi făcut. Cumpărai o undiţă telescopică şi un drapel. Cînd să mă apuc să dau în zid găurile pentru suport, soţia îşi dădu seama că nu era soluţia cea mai bună. Aceleaşi culori sunt folosite de către o sectă religioasă japoneză (Sokagakkai). Nu vroiam să ne identificăm cu secta cu pricina, aşa că am renunţat la idee. I-am telefonat unui client de profesie electrician. Întîmplător avusese un şantier mic chiar în zonă. Pe drumul de întoarcere se abătu pe la prăvălie şi ne schimbă becul pentru doar 1/3 din preţ.

Ce concluzie desprindem? Că interpretarea unui simbol nu depinde neapărat de simbol, ci de experienţa anterioară a receptorilor simbolului. Un simbol nu îşi poate fi niciodată suficient sieşi. Nu există simboluri absolute, ci numai simboluri recunoscute.

Ce vreau să zic? Păi, să o luăm încetişor.

Un obscur (pentru mine) istoric, de numai 29 de ani, pe numele său Filip-Lucian Iorga, a deschis o listă* de semnături în sprijinul Casei Regale. Nu ştiu exact la ce foloseşte lista, şi ce îşi propun semnatarii să demonstreze, dar ea cuprinde nume de personalităţi din varii domenii: de la mardeiaşul interlop Bogdan Chirieac, la apreciatul actor Victor Rebengiuc, trecînd prin „analismul politic” al lui Mugur Ciuvică. Heteroclită listă!
Semnatarii se autointitulează „trădători”, în semn de solidaritate cu Regele Mihai I, după perdaful de acum aproape două săptămîni, tras în contumacie de Preşedinte, în direct, la o oră de maximă audienţă.

Nu zic că o mică parte din cei ce subscriu acolo n-ar fi trădători notorii (cel puţin moral), însă nu pot să nu mă mir de obiectul listei: Regele şi monarhia.
Deocamdată, Regele reprezintă ori un simbol caduc, ori un simbol murdar (cititorule fanatic, lasă piatra jos!), ori un simbol străin sau înstrăinat. Preşedintele vede arondarea Regelui, Rusiei. Este liber să considere asta, însă, oricît de multe şi de lungi ar fi listele de indignaţi contrari, Regele nu se va putea spăla de ruşine, şi nici Preşedintele nu poate fi contrazis, atîta timp cît Regele a tăcut, şi tace, pe tema păcatului abdicării din 1947.

Spre deposebire de drapelul pe care vroiam să îl arborez în faţa restaurantului, Regele e un simbol viu, cu voinţă şi cu conştiinţă. Singurul care ar avea ceva mai mare influenţă în recuperarea simbolului, întru restaurarea monarhiei, este Regele însuşi. Procedura e simplă: căinţa publică. Pînă atunci, pentru mine, Regele rămîne, precum tricolorul din faţa prăvăliei mele, un simbol bruiat, pe care nu îl pot arbora fără lungi explicaţii. Explicaţii pe care nu întotdeauna le pot da.

De ce ar fi nevoie de căinţa Regelui? Păi, pe 30 decembrie 1947, Regele a semnat un document dezonorant, atît pentru sine, cît şi pentru toţi cetăţenii români de atunci (şi de atunci încoace).

Nu pot să nu observ similitudinea între semnarea declaraţiei de abdicare a Regelui şi semnarea unui angajament de turnător la Secu.

Mulţi dintre susţinătorii „cronici” ai Regelui sunt gata să înghită, şi înghit, pocinogul istoric al Regelui pe nemestecate. Îl consideră pe Rege un simbol curat. Nimic mai legitim. Dar să vedem cît de creştinească e atitudinea lor.

Ce nu prea înţeleg, este că, aceiaşi oameni care îl susţin necondiţionat pe Rege, s-au arătat de-a lungul timpului intransigenţi cu turnătorii Secu. Fiare, aş putea spune. În limbajul lor în legătură cu turnătorii secu, se regăsesc aceleaşi cvinte pe care Preşedintele le-a folosit pentru gestul de abdicare al regelui: trădare, slugă. Cu ce este mai murdară Mona Muscă**, în comparaţie cu Regele? Dar Dan Voiculescu, altminteri susţinător de faţadă al monarhiei?

O altă observaţie este că o bună parte a „monarhiştilor” de ultimă oră sunt cam aceiaşi cu cei care nu recunosc caracterul imperativ al unui referendum popular, şi nici nu vor să audă de schimbarea Constituţiei actuale.

Aşadar, constatăm că, indiferent de motivaţia lor intimă (idealistă sau pragmatică), axiologic, susţinătorii „lirici” ai monarhiei sunt incoerenţi, şi nici nu par a-şi da seama de schizoidie.

În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Să speculăm: monarhiştii de circumstanţă ar sabota cu toate mijloacele validarea unui referendum pe tema formei de guvernămînt. În timp ce monarhiştii necondiţionaţi sunt gata să îşi tîrască simbolul aşa murdar cum este. Acuma, orice om cu simţ moral îşi dă seama că nu poţi vinde un popor întreg pentru ca apoi să revii senin să-ţi preiei tronul fără un minim şi la fel de simbolic act de penitenţă. Poţi prosti cîţiva automanipulaţi de wishful thinking, dar nu un popor întreg.
Repet întrebarea. În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Vă spun eu: zero, nada, nema, canci.

Oameni buni, dacă vreţi să fiţi coerenţi cu voi înşivă, faceţi naibii întîi şi întîi o listă prin care să îi cereţi expres Regelui să îşi exprime regretul că ne-a vîndut Rusiei. Fiecare turnător la Secu şi-a vîndut rudele, prietenii, cunoscuţii, colegii, dar nu întregul popor. Ce vă orbeşte în aşa hal, încît să nu vedeţi murdăria? Cîtă murdărie credeţi că poate înghiţi poporul acesta?

Dar, ca să n-o mai lungesc, pentru a face albul, alb şi negrul, negru, iată planul:

1) Militaţi pentru ca Regele să se autolustreze prin căinţă publică.
2) Consultaţi jurişti (în lista F.L. Iorga nu figurează niciunul deocamdată).
3) Popularizaţi gestul Regelui. Rugaţi-vă ca Regele să trăiască încă unul doi ani cel puţin.
4) Organizaţi referendum pe tema formei de guvernămînt.
5) Schimbaţi Constituţia actuală cu totul.
6) Votaţi noua Constituţie.

Niciuna din cele 6 etape nu poate fi sărită, fără ca planul să fie aruncat în aer.

Succes!
Doamne ajută!

–––––––––
*Printre cei care au semnat apelul istoricului Filip-Lucian Iorga: Zoe Petre – istoric, Neagu Djuvara – istoric, Stefan Caltia – pictor, Victor Rebengiuc – actor, Adrian Cioroianu – istoric, profesor universitar, Gheorghe Ciuhandu – Primarul Municipiului Timisoara, Florin Zamfirescu – actor, Doina Uricariu – scriitor, Michael Shafir – politolog, prof. univ. Cluj, Virgil Bercea – Episcop greco-catolic de Oradea, Val Valcu – jurnalist, Marilena Rotaru – realizator de televiziune, Dorina Rusu – presedinte Fundatia „Horia Rusu” , Marius Ghilezan – scriitor si jurnalist, dr. Gheorghe Ghilezan, fost medic al echipei Poli Timisoara, Cristian Bădiliţă – istoric al creştinismului, Şerban Foarţă – scriitor, Liviu Antonesei – scriitor, Petre-Mihai Bacanu – jurnalist, Cristina Topescu – jurnalist, Bogdan Chirieac – jurnalist, Mugur Ciuvica – analist politic, Mircea Cornișteanu – regizor, directorul Teatrului Național din Craiova, Oana Stanciulescu – jurnalist, Dorel Dorian – jurnalist, dramaturg, fost membru al Parlamentului Romaniei, Mircea Kivu – sociolog, Ioana Vintila-Radulescu – lingvist, Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj, Horațiu Buzatu – arhitect, om de afaceri, fost deputat, Ana-Maria Mihail – lingvist, Anca Florea – jurnalist, Liana Serban (sotia regretatului George Serban, autor al Proclamatiei de la Timisoara), Vlad-Constantin Badea – presedinte „Initiativa Tinerilor pentru Modernizarea Romaniei”

** Apropo, se făcură deja 5 ani de la deconspirarea Monei Muscă. Nu se autosesizează nimeni?