Fără buletin

Ciudat, titlu, nu? Toată lumea ştie că există viola da braccio, viola da gamba, dar nu şi viola da ginocchio. Ea există, dar poartă numele de morin khuur. Pe englezeşte: horse fiddle. Nu ştiu ce înseamnă în mongolă, dar este instrumentul de acompaniament cel mai frecvent al cîntăreţului de khoomii. Aşadar, înaintea seriei renascentiste standard, de viori, viole, violoncele, basuri şi octobasuri, a existat prototipul. Prototipul este morin khuur. Un instrument de coarde frecate, cu cutia de rezonanţă ţinută între genunchi.

Cînd zicem mongol zicem cal. Morin khuur are ca ornament un cap de cal. Arcuşul are coarda din păr de cal, întocmai ca vioara modernă. Printr-un staccato bine simţit se poate reproduce galopul calului, iar printr-un scherzo potrivit, chiar şi nechezatul. Aşadar, calul, vioara şi modul de viaţă mongol au multe în comun.

Cu excepţia, poate, a buhaiului (principial diferit) instrumentele cu coarde frecate sunt atestate în Europa încă din secolul al IX-lea. Purtau diverse nume şi aveau două, trei, patru sau chiar şapte coarde (din cele şapte, două cu sunet constant, precum başii cimpoiului). Este de notat că termenul de liră era folosit adesea. Chiar şi pentru ceva ce arăta similar lirei, dar nu era cu coarde ciupite. De altfel, în engleză, fiddle denumeşte un gen (lira) iar nu o specie. Vom vedea mai jos că lucrurile se leagă, iar unul din strămoşii vioarei se numea chiar liră bizantină. Se presupune că lira bizantină a intrat pe filieră persană. Plauzibil. Nu mai departe, în imaginea de mai jos, instrumentul din stînga-sus are ca ornament un cap de taur, ce pare scoborît de pe un capitel de la Persepolis.

Mari specialişti în istrumente cu coarde, persanii i-au adus şi alte inovaţii „tehnologice” prototipului. I-au pus un mecanism de tensionare după modelul lăutelor şi ghitărilor, sau i-au îngustat local cutia de rezonanţă, după forma rubabului.

O altă inovaţie a fost adusă în lumea est şi sud-est asiatică, unde cutia de rezonanţă (iniţial pătrăţoasă şi deschisă prin cele două fante frontale) a fost închisă cu o piele de capră/ şarpe/ oaie/ pisică etc., după modelul shamisen-ului. (un fel de banjo cu trei coarde) sau al chinezului erhu.

În secolul al XVI-lea, în plină fervoare renascentistă, familia Medici le-a înmînat lutierilor „caietul de sarcini” pentru un instrument cu coarde, uşor de manipulat în stradă, instrument ce urma să egaleze popularitatea alăutei, iar prin versatilitate, să revoluţioneze muzica, cu două sute de ani înaintea pianului.
Acum ştim de ce meşterii de viori se numesc lutieri: erau de fapt artizani de lăute, reprofilaţi.

Întrebarea este de unde s-au inspirat meşterii atunci cînd au inventat vioara?

Din felul în care arată vioara modernă, cred că au mers pe filiera persană, deoarece le era mai la îndemînă să îngusteze porţiunea în care operează arcuşul, după modelul rubab-ului.

A doua întrebare este: de ce nu au păstrat mecanismul de tensionare după moda persană şi au recurs cam la acelaşi unghi de frîngere prezent la morin khuur? Mai mult, în capul instrumentului, dubla spirală aduce mai degrabă cu capul unui cal strunit din scurt, decît cu un cap frînt de lăută.

Cred că lutierii italieni aveau la colecţia de modele şi un instrument mai aproape de prototip. Venit poate pe altă filieră. Poate chiar chineză, pe mare, odată cu expediţiile portugheze, sau poate chiar direct de la mongolii lui Kublai han, de pe vremea veneţianului Marco Polo.

Cred că cheia se află în cele două fante de forma: ∫. Le interpretez ca fiind orbitele ochilor unui craniu de cal. Un al doilea element este limba de inserţie a coardelor. Atît la morin khuur cît şi la vioara modernă, limba de inserţie s-ar mula mai bine pe botul unui craniu de cal, decît cea de pe corpul unei lire bizantine.

Riscant, nu? 😀

Iată pe ce mă bazez: în primul rînd, lirele bizantine de diverse producţii est-europene (sau anatoliene) intrate pe filieră persană, în parte, păstrează găurile dispuse simetric. Unele în forma literei C, altele în D. Este cumva neobişnuit, ştiindu-se că (generic) lirele persane puteau avea o gaură, precum chitara, sau chiar trei, dispuse asimetric, precum la unele varietăţi de rubab. Foarte puţine instrumente cu coarde şi gît aveau două găuri simetrice.

Acuma, în lumea chineză s-a păstrat şi morin khuur, sub numele batoukin* (馬頭琴） instrument folosit şi azi, în special în provincia Mongolia Interioară. Cele trei ideograme reprezintă: calul, capul şi koto. Koto este un fel de liră orizontală, larg răspîndită în Asia sub diverse nume şi „sorto-tipo-dimensiuni”. (Lira grecească se numeşte în japoneză tategoto – koto erect).
În Europa, prin mecanizare, koto a devenit clavecin, iar ţambalul (un fel de koto ciocănit) a devenit pian.
Dar, să revenim. Batoukin, fiind un nume compus, e limpede că nu e un instrument inventat în China, ci în ariile locuite de mongoli. Dacă ar fi avut origine chineză veche, numele instrumentului ar fi fost scris doar cu o singură ideogramă, precum koto (琴）.
Batoukin s-a răspîndit în regiunile locuite de etnia han (majoritară azi în China) probabil odată cu invazia mongolă din secolul al XIII-lea şi instalarea dinastiei omonime.

După cum vedeţi, lucrurile încep să se lege: cal, cap, liră.

Bine, veţi spune – dar calul e deja prezent în ornamentul capilar. Da, dar am găsit dovada că şi cutia de rezonanţă era tot un cap de cal. Cum ar veni, precursorul morin khuur-ului era confecţionat din „materiale locale”. Cu un craniu de cal, un lemn, niscai maţe şi păr din coada calului viu, puteai întocmi o „viola da ginocchio” chiar la gura yurtei.
Dacă veţi avea răbdarea să urmăriţi clipul de mai jos, veţi găsi dovada „vie” a originii celor două fante de pe cutia de rezonanţă a instrumentelor moderne cu coarde scîrţîite.

––––––-
* numele este transpus din japoneză. În chineză pronunţia cred că e apropiată.